JOCUL
- Vezi luna?
- Da...
- Seamănă cu tine: tot atât de frumoasă și seducătoare.
- Ești...
- Cum?
- Irezistibil! Mă faci să mă scurg printre degetele tale. Te iubesc, visătorule!
- Și eu, lichidul meu!
Mâna alunecă printre picioarele ei, rătăcind o clipă, apoi, încet, dar sigur, pornește spre punctul dorit… Fiecare milimetru parcurs de membrul lui face din fața ei un ecran cinematografic: pe care diferite stări se derulează cu o viteză nebună. Respiră sacadat, răgușit, chiar puțin sufocant… E gata… Se moaie… stă să cadă. În ultimul moment se agață de gâtul lui pentru a nu cădea singură în plăcere. Respirația lor comună devine ritmică… Mișcările - la fel. Leagănul dăruirii îi clatină lin într-o horă care durează până la țipătul comun al sfâșierii.
* * *
Rotocoale de fum de țigară învăluie patul conjugal, câmpul de luptă al sentimentelor, într-o ceață albuie, prin care se întrevăd doar ochii celor doi…ambii epuizați de oboseala dulce a împlinirii. Mâinile se caută sub plapuma fierbinte și se regăsesc împletindu-se într-un ciucure: ciucurele dragostei, cununa dragostei lor, prin care, în afară de sângele biologic, curg în ambele direcții și sentimentele declarate.
* * *
- Te iubesc!
- ….M-m-m…
* * *
- Știi care e cea mai frumoasă zi din viața mea?
- Hm…
- Încearcă să ghicești…
- Ziua când ne-am cunoscut?
- Nu…
- Cea în care ne-am sărutat întâia oară?
- Nici…
- Atunci, la sigur cea în care am făcut dragoste prima dată.
- Hi-Hi-Hi… Iar nu ai ghicit, iubito!
- Mă predau.
- Prea lesne.
- Nu pot inventa nimic.
- Nici nu trebuie să inventezi. Îți este de ajuns tot ce ai. Îți mai dau o șansă, dacă vrei…
- Bine… stai să mă gândesc…Cred că e ziua de azi, vei fi dorind să mă iai de nevastă…așa e?
- Da, dar nu din cauza pețitului… Din alt motiv.
- Care?
- Ziua asta, așa mică și scurtă cum este, le cuprinde ca o mamă la sânul ei, pe celelalte dinainte…Și în ea sunt adunate și săruturile noastre, și corpurile noastre, și viitorul nostru…
- Dar cea de mâine?
- Va fi și mai frumoasă, căci o va avea printer strămoși pe cea de astăzi.
- Filozoful meu, te iubesc… Lasă chestiile astea… orice zi e frumoasă. Și cea de azi. Care însă nu a fost prima…
- Da, prima experiență se întipărește în cap cel mai bine…
- Și ultima…
- Pe noi nu ne paște așa primejdie, nu-I așa, puiul meu?
* * *
- Știi, mi-a venit o idée!
- Mi-o zici și mie…
- Normal. E pentru amândoi. Privește în jur. Ce vezi?
- Nimic neobișnuit.
- Exact, nimic neobișnuit. Doar banalități în mijlocul cărora trăim. Vrei să facem un experiment?
- Da, dacă îmi spui despre ce e vorba…
- Camera în care trăim, chiar dacă nu vrem s-o recunoaștem joacă un rol important în viața noastră.
- Da, aici dormim.
- Nu doar atât. De altfel, mai mult nu zic nimic. Ãsta e și scopul experimentului. Uite un pix, o foaie albă. Descrie camera noastră. Cum vrei și cum poți.
- Cum așa să descriu camera? Nu sunt pictor.
- Nu contează, o vom zugrăvi prin cuvinte. Ne vom cunoaște atunci ochii cu care privim lumea. Să vedem dacă sunt aceeași pe care îi sărut zilnic.
- Ca întotdeaună mă uimești. Fie. Facem limită de timp?
- Cum vrei?
- Bine, când termin te anunț. Trăind în aceeași cameră nu prea văd de ce ai scrie tu mai mult ca mine.
- Și invers.
- Sigur. Ai dreptate.
* * *
“Camera în care stau eu se află la al patrulea etaj al unei case vechi, una din podoabele arhitecturale ale orașului dar nu este prea îngrijită. Oricum, luxul nu e doar fațada casei în care locuiești, el mai vine și din suflet, atunci când acesta se simte liniștit printre lucruri. Camera mea nu e prea mare, nici nu am nevoie de ceva mai mult. Pentru puținele mele lucruri, la care țin mult, e destul de încăpătoare. Am doua vaze cu mușcate. Sunt drăguțe florile astea și mă eliberează de stres atunci când mă întorc obosită din oraș. Vazeleau culoarea albastră – preferata mea. Acesta e micul meu secret. Și tavanul e albastru. Vopsit cu mâna mea. Vazele nu stau jos, desigur. M-aș împiedica la fiecare pas de ele. Le-am pus frumușel pe pervazul ferestrei, alături de pat, și noaptea mă trezesc gâdilită de frunzele mușcatei. Poate și ea visează împreună cu mine. Restul camerei îl ocupă două dulapuri massive în care am aranjat lucrurile mele: haine, cărți, și tot felul de mărunțișuri de care îmi este foarte greu să mă despart. Apoi, lângă celălalt perete, se află patul… locul meu iubit, acolo unde îmi place să mă intind diminețile. Visez să am un cățeluș micuț, unul pufos și ascultător care să-mi facă ochișori în fiece dimineață. Plapuma desigur este și ea albastră. O culoare frumoasă, spun cei care pricep la culori.”
* * *
“Să ai o cameră a ta e un lux, dar și o necessitate. Casa e locul de unde rațiunea pornește spre univers, și tot ea e locul unde ea se întoarce după ce a rătăcit printre stele. E punctul meu de sprijin, toiaguil de care mă reazem atunci când vreau să colind un pic prin noianul de teorii și stiințe. Cel puțin atât cât îmi permit cunoștințele mele, de altfel destul de reduse. Camera e locul unde sunt cel mai inspirat, gata să mă avânt cu torba de metafore asupra lumii întregi. În rest camera mea e una simplă: patru pereți, două dulapuri, cu un sertar în partea de jos unde îmi țin pozele cu fotbaliști. Zidane, Mradona, Platini, Nedved. Să vedeți ce colecție am! Mai este apooi patul, florile de cameră, care acoperă apropae tot pervazul ferestrei, și cam atât.”
* * *
- Citești tu primul?
- Dacă vrei?
* * *
- Ã, e bine. Þi-a reușit.
- Și eu cred astfel.
În capul amândurora apare aceeași întrebare: Dar unde sunt eu în descrierea lui? Și unde e celălalt în descrierea mea?
* * *
- Te iubesc.
- Și eu te iubesc. Te vreau..
- Ia-mă.
O mână decepționată se lasă peste picioarele-i reci. E aceeași mână care a descris camera fără El. O altă mână, a ei, cea care a descris casa fără el o ajunge din urmă, parcă dorind s-o oprească, dar se lasă păgubașă.
Patul se strange la mijloc, să-i mai primească încă o dată la sânul său lacom de marsupial.
* * *
- Te iubesc!
- Și eu te iubesc. Noapte bună.
- Noapte bună.