Saivanul în care locuim este pe jumătate distrus iar ploaia și vîntul ne scaldă în friguri mereu.Plouă ,umezeala ne-a intrat în corp iar în curind umplem infirmieria.Cîteva pastile, doi pumni peste cap fac minuni, suntem sănătosi tun, gata de muncă.Acum sunt în tura de noapte, încolonarea se face rapid iar brigadierul bine imbrăcat ne face semn să pornim.Praful s-a transformat în noroi ,prin bocancii rupți ies degetele tumefiate ,rănile supurează, de aici pînă la cangrenă nu e decît un pas.Măinile se strîng de durere iar dimineața trebuie să facem eforturi foarte mari pentru a desface degetele.O crustă groasă acoperă palmele iar venele sunt negre, acoperite de piele moartă.Foamea... veșnica foame, singura prietenă, agonie, durere.Dacă înainte eram foarte selectiv la hrană, aici sunt capabil să mănînc broaște,șerpi, chiar cîini.Da, chiar câini.Puterea omului de a supraviețui, lupta de a scăpa din infern.Trenul sosește cu viteză , biciul șuieră iar lopata intră cu sete în pămîntul moale.Plouă mărunt , picăturile se scurg în gură, în ochi, groapa se umple cu apă rece ca gheața,lupta se dă acum cu natura.Dacă se rupe zăgazul suntem morți.Oricum suntem cadavre vii.Săpăm cu inima în gît , cu teama că înnecul ne va lua suflarea.E întuneric și frig, frig care taie ca laserul, frig de ne topește voința.Cîte rugăciuni mi-am zis? Cîte vise , cîte dorințe, de cîte ori mi-am dorit să mor și să trăiesc?.Ani de zile după ce m-am întors acasă, am urît de moarte Marea Neagră, Dunărea.Ani de zile am dormit cu ochii minții la gropile pline cu apă, la smulsul plantelor de pe fundul canalului pentru a săpa înainte.La 7 dimineața ne-am încolonat și din nou în lagăr.Împinși de vînt, soldații se înghesuie în noi ca să se salveze.O ceață perfidă ne acoperă iar totul se rupe cînd vedem venind locomotiva spre noi, din cauza ceții nici ei nici noi nu realizeaza pericolul.Frînele scot scîntei, urlete, trupuri care zboară,morți , mulți răniți..