agonia romana v3 |
Agonia - Ateliere Artistice | Reguli | Mission | Contact | Înscrie-te | ||||
Articol Comunităţi Concurs Eseu Multimedia Personale Poezie Presa Proză Citate Scenariu Special Tehnica Literara | ||||||
|
||||||
agonia Texte Recomandate
■ LaraicaElbaSavașiDrina
Romanian Spell-Checker Contact |
- - -
- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - 2009-06-09 | |
Nici nu știu când s-au furișat orele amiezii ca niște dantele de albastru și cenușiu pe lângă zidurile sfărâmate ale casei Fabiolei. Simt că îmi voi pierde de tot puterile, căci n-am mâncat nimic de azi-dimineață și glicemia mea începe să-și ceară tainul. În spatele foișorului exista un măr. Îl descopăr uimit. Sfidează și azi timpul și rup cu lăcomia copilului de altădată două mere încercănate de ploaia ce n-a apucat să se evapore de pe pielița crudă. Acum pot spera să mai rezist aici preț de câteva clipe pentru a rememora ultima parte a vieții mele peticită cu clipe de extaz, urmate apoi de o agonie furibundă. Ca un puzzle tragic, pe care niciodată n-am reușit să-l mai recompun. Episoade ce mi-au marcat acei ani, când încercam să trec prin fluviul năvalnic al vieții, fără ca în corabia mea să se mai afle ființa ce știuse să ofere altădată acestui foișor aura de curcubeu.
Floarea de colț, pe care Fabiola mi-o dăruise demult, mi se părea acum că se află pe un munte pe care, oricât l-aș fi urcat, cu fiecare metru câștigat de mine, el se înălța nemilos, într-o progresie aritmetică ce mă aducea la disperare. Știam acum că nu o să mai ajung nicicând în vârful lui pentru a mai mirosi din nou floarea de colț. Că prietenia mea pentru Fabiola se aglutinase cândva în petalele acelei flori de colț pentru ca acum să se fărâmițeze lent, fără putință de a mai însemna vreodată ceea ce semnificase pentru Darius, cel de altădată. Ca și cum miraculoasa floare își trăia ultimele clipe între paginile unui ierbar neiertător, care era timpul trecut. Totul parcă a fost ieri... Împlinisem fără să-mi dau seama 49 de ani. Devenisem mai serios, eliminând voit, pas cu pas, ca într-o posologie asumată din rețeta medicamentului numit viață relațiile mele sporadice de noapte la căpătâiul unei gărzi bolnave. Ceea ce mă mai ținea în viață era munca mea la spital, întrecerea cu spectrul morții pe care-l citeam zilnic pe chipul celor care treceau prin cabinetul meu, așteptând răspunsul salvator pentru marile lor probleme existențiale. Apoi s-a întâmplat ca viața să-mi aducă într-o zi în fața ochilor un chip care mi-a răscolit profund viața. Din nou! Cu aceeași intensitate cu care un fulger globular străpunge carcasa unui avion aflat la înălțimea de unde nimic și nimeni nu l-ar mai putea salva de la dezastru! Ca și cum nu mi-ar fi fost deajuns suferința provocată de tăcerea Fabiolei. Ca atunci când sapi într-o carieră de marmură, trudnic, și dintr-o dată descoperi lespedea din care ști că vei putea sculpta opera magna a vieții tale. Am fost invitat la o sesiune de comunicări legate de ultimele noutăți în materie de chirurgie. Sesiunea urma să se desfășoare la Cluj. Nu fusesem niciodată în Ardealul din care Fabiola își trăgea sevele. Eram curios să văd cu proprii mei ochi cum între granițele aceleiași țări, dincolo de munți, exista o altă lume. Cu o înțelepciune ancestrală în a filozofa pe seama amarei existențe. Cu un respect pe care oamenii îl primeau de la ursitoare încă din leagănul prunciei. Cu o atitudine sfătoasă, eliberată de spasmele colerice pe care noi, regățenii, obișnuim să le îngrămădim în desaga de griji a fiecărei zile. Nu credeam că voi avea probleme în a-mi prezenta comunicarea legată de tehnicile de operație ale herniilor inghinale. Fiindcă știam că mă va ajuta elocința pe care o moșteneam din cariera mea didactică anterioară. Simțeam cum urcă din nou prin venele mele prestanța de odinioară, ce acum magnetiza fluxul atenției celor ce umpluseră aula Universității de Medicină și Farmacie „Iuliu Hațieganu”. Construiam frazele cu mult calm. Voiam să fiu înțeles în primul rând de studenții ce coloraseră cu tinerețea lor atmosfera aceea gravă, universitară, care plutea în sală. Dar la un moment dat am început să-mi pierd din aplomb. Fiindcă în primul rând erau niște ochi ce mă fixaseră ca într-o ședință secretă de hipnoză, și care-mi cutreierau ființa cu puterea unui laser. Când ne-am intersectat privirile prima dată, fără să vreau, chipul acela tânăr, mi-a zâmbit ușor. Ca și cum ar fi vrut să-mi spună: „Domnule doctor, este interesant ceea ce ne expuneți, dar ochii și ființa d-voastră sunt pentru mine subiecte mult mai atractive de analizat!”. Am încercat să-mi suprim dorința de a mai aluneca în acel abis. Nu voiam să derapez ca un autoturism pe o suprafață de mâzgă și să încep să nu mai fiu coerent. Dar după câteva fraze am cedat iar tentației de a privi înspre acel punct devenit arhimedic pentru mine. Surâsul acela disimulat atât de fin sub masca unei atenții ce se voia subsumată celei generale, din sală, m-a făcut să simt cum undeva sub cupola gândului răsună un clopot de sticlă reverberând din trecut. Ca și cum privirea acelei ființe m-ar fi ocrotit, așa cum într-o grădină botanică o floare exotică neprețuită este protejată de privirile vizitatorilor de o barieră nevăzută de ape, sticlă, aer condensat. Mi-am continuat cu greu expozeul și am răsuflat ușurat când am terminat în aplauzele asistenței. Bineînțeles, că acel chip a ținut cu tot dinadinsul să fie la originea exuberanței generale finale și s-a ridicat prima în picioare, aclamându-mă, ceea ce a stârnit și reacția de simbioză a întregii săli. Seara, la recepția ținută de gazdele evenimentului am reușit să o cunosc. Discutam cu profesorul Bicfalvi despre condițiile speciale ale anesteziei generale, eu fiind unul dintre puținii doctori care nu le agream. Anestezia locală mi se părea calea cea mai simplă de a-mi lua măsurile ce se impuneau ca să nu-mi pierd pacientul acolo pe masă, sub influența anestezicelor. Contactul direct cu el, dialogul, uneori chiar și al unei simple priviri, ridicau barierele de teamă, pe care orice om le are de trecut atunci când se urcă pe masa de operație. Structura moral-volitivă a pacientului trebuia să se intersecteze cu încrederea în mâna mea. Sub anestezia generală nu mai ești conștient de niciunul dintre aceste paliere semnificative. De noi s-a apropiat rectorul universității clujene, profesorul Sofian Racotzi. Lângă el, timidă ca o școlăriță, ființa ce îmi ridicase pulsul în cadrul expozeului meu. - Domnule Paraschivescu, dă-mi voie să-ți prezint pe una dintre cele mai bune studente ale mele...care a dorit în mod expres să te cunoască... - Anelie Rastignac, a îndrăznit să rupă tăcerea un glas sidefiu coborât parcă din cochilia unei scoici ce călătorise mult până să ajungă la mine. - Domnișoara este venită din Franța...vorbește binișor românește pentru experiența de numai doi ani, pe care a acumulat-o aici... Măcar de am face-o și noi în franceză...glumi profesorul, un om pe care-l știam tot timpul cu o vivacitate și exuberanță tinerească în priviri și în glas, în ciuda vârstei sale. - Încântat să vă cunosc, domnișoră, i-am șoptit eu, strângându-i didactic mâna catifelată și moale ca pielea unei căprioare ce parcă poposise acolo, în aerul stins al acelei seri, tocmai de pe pajiștile verzi, pe care cutreierase, purtând cu ea dorința de evadare, de libertate pe care o poți întâlni în privirea oricărei sălbăticiuni. De obicei, studenții străini aleg Bucureștiul, atunci când vin la studii în România, am încercat eu să fug din poiana în care vânătorul din mine stătea acum cu pușca rănită de acei ochi. - Da, dar părinții au insistat să vin la Cluj. Ai mei au niște prieteni aici și mi-au spus că Bucureștiul este un oraș de tentații prea mari, ce te fac să uiți că de fapt rostul tău de student este să înveți...nu doar să te distrezi... - Frumos...foarte frumos, m-am strecurat eu abil pe sub pielea personajului din fața mea, ce mă smulsese deja din atmosfera aceea sobră și mă aruncase pe un tărâm în care să pot visa. Pilduitoare cuvinte, dar să știți că depinde de student. Cine vrea poate învăța la fel de bine oriunde. Mi-ar fi plăcut să am o studentă cu o astfel de concepție despre viitorul ei, am continuat eu, fără să-mi dau seama că aceste vorbe pot avea un dublu impact și o conotație complet diferită pentru fiecare din preopinenții mei, cu mult diferită de cea pe care eu le-o oferisem. - Păi, a concluzionat Racotzi cu umorul lui sfătos. Nu este nicio problemă ca Anelie să se transfere la București...dacă vrea...nu? Ați putea să o ajutați chiar d-vostră, d-le Paraschivescu. Nu știam dacă venerabilul profesor vorbea serios sau era doar un exercițiu de politețe. Am râs cu toții la auzul acestei aluzii fine. Seara a trecut nefiresc de repede, dar ideea colegului meu clujean m-a urmărit toată seara ca un bărzăune harnic. Fiindcă nu suna deloc rău. Avea în ea chiar o scamă de tentație ascunsă. Și ceea ce trebuia să se întâmple s-a întâmplat... În septembrie al următorului an didactic am primit la spital în practică o grupă de studenți din anul III. Nu îmi surâdea acestă idee, căci știam că vor fi gălăgioși, de multe ori neatenți, așteptând parcă mereu să le spun că am terminat pe ziua aceea și că se pot retrage în lumea lor juvenilă, eliberată de prejudecăți și reguli de ordine interioară. Și, mai ales, știam ce probleme emoționale vor decurge după primele autopsii pe care le vom face împreună. Când am zărit-o între ei pe Anelie, am simțit un gol imens în stomac. Am tras aer în piept și am chemat în ajutor toate simțurile mele de veghe pentru a nu mă îneca în umorile prin care celulele mele începuseră să se scufunde irațional, primejdios de nesigur. Ne-am înțeles din priviri. Simplu, dar patetic, în același timp. Ca și cum ar fi avut loc un dialog pe care-l așteptasem amândoi de la acea recepție. „Deci, ai reușit să te transferi?” „Da, fiindcă o doream și știam că și d-voastră v-ați gândit îndelung la asta...de atunci...de la Cluj...”. Femeile simt primele cum ceara curge de pe sufletele noastre la cea mai mică flacără din ființa lor. Așa simțise atunci, în ciuda vârstei ei, și Anelie. Și nu se înșelase deloc. În seara aceea, la recepție, datorită rigorilor situației nu putusem să o privesc în toată splendoarea femeii înmugurite în ea. Acum purta un halat alb, molipsitor de scurt, cu o croială personală, diferită de cea academică a spitalelor, impusă de morgă și bun-simț. Croială ce punea în evidență revolta sânilor tineri, abia îmbobociți, dezvelind niște picioare feline, acoperite de un arămiu tomnatic, bronzul fetelor ce știu să-și pună în evidență carnalul feminin. Amintirile verii mediteraneene, care o învăluiau tainic. Ca un croitor priceput analizam tulburat armonia pliurilor laterale și mă gândeam că noi, bărbații, suntem niște cunoscători profunzi ai valorilor antropometrice ale femeilor ce ne stau în față. Nu degeaba cei mai mari designeri ai lumii sunt bărbați! Numai ei pot simți armonia corpului feminin în cele mai ascunse cusături, meandrele lui ce se mulează perfect pe materialul scump, scos în relief apoi de podoabele din aur și diamante. Dar ce m-a tulburat foarte mult a fost unduirea plopilor din ochii ei. Mai văzusem undeva acea privire și nu știam unde. Prin timp mi-am reamintit că acei ochi, acea tentă de a te duce cu ei undeva, pe un pământ cu cer nou, o zărisem demult, poate în urmă cu douăzeci de ani, pe un afiș din București. Erau ochii celebrului pe atunci balerin englez Paul Lassiter, care sosise cu Royal Ballet din Londra pentru o serie de spectacole la Opera română. Despre care vuia toată mass-media planetară. Tot orașul era împânzit pe atunci de afișe cu acea privire serafimică, dar înșelătoare în același timp, un amestec de sfințenie și flacără de iad de neimaginat, care îngenunchease atâtea suflete în catedrala trupului său. Când m-am aflat pentru prima dată lângă Anelie la lecția de disecție umană, m-am înfiorat. De acel parfum tandru degajat de pielea nerobită încă de patimi. Era singurul student străin din acea grupă, dar monopoliza întreaga atenție și constituia un magnet viu pentru cei din jurul ei, deși se transferase de curând. Un singur gând mă înconjura precum vechiul zid chinezesc, strângându-mi energiile interioare într-o picătură de stea. Voiam să stau de vorbă cu ea. Dar numai cu ea. Studenții însă erau un ciopor de oi neascultătoare, care într-o debandadă parcă voită foiau în jurul nostru, umpleau atmosfera din pauze cu valurile de nicotină nesuferită, stârnind ecourile de pe holurile lungi ale blocului operator. Simțeam cu fiecare zi care trece că ființa aceea venise să umple un gol în sufletul meu, dar în același timp mă amendam sever la gândul că aveam o vârstă la care nu puteam sau nu trebuia să mai visez. Anul universitar era pe sfârșite. Reticența mea în preajma ei era însă stârnită mereu de o altă și altă dorință. Aceea de a o atinge sau măcar de a-i putea vorbi. Ea a făcut primul pas atunci când mi-a spus franc, fără ocolișuri și cu o naturalețe care m-a covârșit: - D-le doctor, pot să vă răpesc câteva clipe? - Cu plăcere! i-am răspuns, gâtuit de emoția de a primi semnalul pe care locomotiva vieții mele îl aștepta acolo, la încrucișarea șinelor de cale ferată ale timidității. Putem merge la o cafea...unde dorești...dacă nu te deranjează.... - Cu plăcere, mă temeam să nu îmi acordați doar câteva momente oficiale, în cabinetul d-voastră... Încă vorbea stricat românește, dar consoana aceea specifică francezilor, acel „r” graseiat o făcea mai tulburătoare când vorbea româna. De la acea întâlnire, Anelie a devenit scânteia care aprinsese definitiv iarba uscată ce mi se adunase pe suflet după decepția numită Fabiola. Dăduse la o parte cu un gest tineresc, spontan, voluntar în același timp, pătura de frunze moarte sub care zăcea ca sub un cenotaf umila mea viață. Regretam că venea vara și cu ea vacanța studențească și mi se părea o eternitate să o mai văd abia la toamnă. Dar și ea simțea la fel, așa că într-una din zile m-a abordat pe holul ce ducea spre cabinetul meu. Părea exaltată la flacăra unui gând care o asedia. - Vine vacanța...mi-a spus ea cu un regret nuanțat în glas. - Da, și va trebui să te mai văd abia la toamnă... - Nu cred că voi pleca acasă. Nu-mi place să vorbesc prea mult despre ai mei, despre relațiile cu ei. Dar să știți că în cazul meu nu se aplică sintagma „mama cea mai bună prietenă și confidentă a fiicei”. Nu ne înțelegem de mult, dar nu vreau să detaliez. Nu-mi face plăcere și nu vreau să-mi stric buna dispoziție pe care, iată, o primesc, ori de câte ori stau în preajma d-voastră. - Sentimentul este reciproc, Anelie, i-am șoptit eu, speriat ca nu cumva holul lung să-mi ducă vorbele mai departe. - Vreau să merg la mare...dar nu singură, evident, a surâs ea cu un mesaj pe care i l-am citit în ochi ca într-o scriere braille tainică. Dacă doriți să mă însoțiți, căci nu cunosc litoralul românesc... Este pentru prima dată când mă aventurez acolo. - Da, este o invitație care mă tentează, dar vezi tu, Anelie, diferența asta de ani dintre noi mă împiedică să zbor mai sus decât mă pot duce aripile. Faptul că mă voi afișa, măgar bătrân, pe o plaje aglomerată alături de cineva care mi-ar putea fi fiică... - Prostii... ! m-a liniștit ea, fluturându-și coadele în spic de pe spate. Prostii, nu mai suntem pe vremurile bunicii...Viața are libertatea ei în a-și alege partenerii de drum...Eu nu sunt și nu voi fi niciodată de principiul diferenței de vârstă dintre doi oameni. Ceea ce simt ei, fluxul acela nevăzut care îi leagă, asta contează... Și, în primul rând, cine vă vede nu cred că îndrăznește să vă dea vârsta pe care, pe nedrept, o dezavuați atât! Așadar...acceptați? - Accept, Anelie, m-ai convins! Dar numai cu o condiție... - Să nu fie una imposibilă, adică să mă obligați să-mi vopsesc părul alb, să-mi pun ochelari de bagá și să port rochii până la pământ. - Nu, nicidecum, am râs eu la auzul unei asemenea idei năstrușnice. Vreau să mergem într-o stațiune mai retrasă. - La Vamă! Am înțeles de la colegi că acolo intri fără nicio prejudecată... - Nu, nu acolo. Am fi înconjurați de prea mulți tineri... - Și sunteți cumva gelos? - Poate, am murmurat eu. Vreau să ne refugiem într-un cadru mai sălbatic, primitiv. Feriți de priviri indiscrete. Nu ți-ar place? - Ba da. Hotărâți și mă supun! - Atunci că fie 2 Mai! Este o localitate aproape de Vamă și o să-ți placă sigur... |
index
|
||||||||
Casa Literaturii, poeziei şi culturii. Scrie şi savurează articole, eseuri, proză, poezie clasică şi concursuri. | |||||||||
Reproducerea oricăror materiale din site fără permisiunea noastră este strict interzisă.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net
E-mail | Politică de publicare şi confidenţialitate