agonia romana v3 |
Agonia - Ateliere Artistice | Reguli | Mission | Contact | Înscrie-te | ||||
Articol Comunităţi Concurs Eseu Multimedia Personale Poezie Presa Proză Citate Scenariu Special Tehnica Literara | ||||||
|
||||||
agonia Texte Recomandate
■ am învățat să supraviețuiesc și așa
Romanian Spell-Checker Contact |
- - -
- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - 2005-09-02 | |
Auzeam în depărtare huruitul mașinii și bașii puternici de la sitemul audio cu care era înzestrată. Urma imediat să intru pe strada unde știam că se strânge acel grup gălăgios de adolescenți pentru care filmul Need For Speed este o adevărată revelație. Deseori am trecut pe acolo, dar pe trotuarul celălalt căci în nesimțirea lor nu se dau la o parte atunci când cineva trece pe partea unde stau ei și riscă chiar să fie îmbrâncit de ei. Asta numai vara se întâmplă, din fericire celălalte anotimpuri reușesc să-i țină în casele lor, unde cu siguranță că în loc să citească ceva, stau în fața televizoarelor sau a calculatoarelor și se joacă Counter Strike în rețea sau jocul cu același nume ca și filmul idolatrizat de ei.
Imediat mașina zgomotoasă și dichisită cu abțibilduri a trecut pe lângă mine cu viteză exagerată și s-a oprit în intersecția din spatele meu, chiar în mijlocul ei, căci cei din ea au văzut o domnișoară singură ce tranversa strada pe acolo și erau dornici sa o impresioneze cu prostia lor covărșitoare. Nu le păsa că încurcau traficul rutier. Tocmai mă întrebam cum de este posibilă atâta ignoranță și nesimțire în niște tineri, când altă scenă mi-a captat atenția. Pe trotuarul pe care mă aflam și eu venea în direcția mea un tânăr plăpând ce avea chipul palid care contrasta violent cu părul lui negru și lung. Era îmbrăcat simplu, tot în negru, iar mersul îi era puțin timid, de parcă i-ar fi rușine de prezența lui și vroia să se strecoare cât mai mult cu putință fără să fie remarcat. Din păcate însă a fost văzut de către cei din grupul de pe partea cealaltă a străzii, care au început să arunce cu mere după el și să-l huiduiască. -Ciudatule! strigă unul dintre ei, care de fiecare dată se dovedea a fi cel mai impertinent. -Bă, n-auzi, vino aici, continuă el, însă fără a perturba mersul nefericitului care părea că nu-i conștient că lui îi erau adresate vorbele violente. Ceilalți râdeau cu poftă, făcându-l și ei ciudat, martalog, pulă, fraier și în multe alte feluri asemănătoare acestora. Un măr aruncat cu putere îl nimeri în tâmplă, dar tânărul mergea în continuare imperturbabil, fără a lua în seamă tachinările lor. Am ajuns destul de aproape de el încât să-i disting cu claritate trăsăturile, și ceea ce m-a mirat imediat a fost seninătatea chipului lui, îngăduința ce i se citea pe el. Nu vedeam nici o urmă de iritare sau de frică, nu și-a grăbit pasul și nici nu și-a schimbat direcția de mers către întunericul dintre blocurile de lângă el pentru a scăpa de batjocoritorii a căror victimă a ajuns. -Hai să-l facem de bani, a continuat același individ care a început incidentul. Haide mă, îl îndemnă pe cel care se afla lângă el, din mâna căruia a fost aruncat mărul ce l-a lovit în cap, dar care se părea că se codește în fața acestei propuneri. În momentul acesta eram hotărât să intervin dacă gluma se îngroșa mai mult decât atât. Nu puteam merge indiferent mai departe, eram indignat la culme din pricina prostiei și nesimțirii lor. Toată răutatea îndreptată spre cel care venea din fața mea mă tulbura pe mine, îmi simțeam inima cum bătea din ce în ce mai puternic și pumnii încleștându-mi-se. Am auzit un ultim îndemn din partea acelui ticălos, apoi i-am văzut pe toți pornindu-se hotărâți către noi, căci eram numai la câțiva pași depărtare de viitoarea victimă. Veneau în fugă, cu nenorocitul acela în față, urmat imediat de cel care a aruncat mărul apoi de ceilalți care erau destul de reticenți, și erau pe punctul de a tranversa strada. Auzeam zgomotul puternic al mașinii de mai devreme, apoi o frână și un pocnet puternic. Apoi liniște, de parcă timpul se dilatase și nu mai pătrundea nici un zgomot în spațiul creat. A fost momentul când era chiar în fața mea tânărul ce continua să meargă la fel de timid și de fanotmatic. I-am deslușit un zâmbet năstrușnic în timp ce mă privea la fel de senin, indiferent la zarva ce s-a iscat în spatele lui, acolo unde primii doi dintre cei care veneau să-l tâlhărească au fost loviți de mașina condusă de unul tot din gașca lor. A trecut pe lângă mine, creându-mi o senzație bizară; aveam impresia că nu era om, că de fapt a trecut o entitate puternică, foarte puternică, ceva ce era oricând capabil să facă orice își dorește. Eram înfricoșat de ceea ce se întâmplase, îmi părea ciudat accidentul, era imposibil ca cei care tranversau strada să nu fi știut de apropierea mașinii, căci aceasta făcea un zgomot pe care-l auzeam în noapte de acasă, de la o distanță de câteva străzi. La fel ca cel care a trecut pe lângă mine fără a privi nici măcar o clipă în urma lui, am mers mai departe fără a mă opri, dar mai întorceam capul ca să văd ce se întâmplă acolo. S-a adunat multă lume, începeau să se audă strigăte disperate și tânguieli jalnice. O grămadă de întrebări, de gânduri și de impresii mi-au inundat ființa. Ceva nu mi se părea în regulă, ceva scăpa capacității mele de înțelegere. Nu îi compătimeam pe cei doi decedați, nici pe cel din mașină pentru pedeapsa pe care o va primi, nu mi se părea că a fost nedrept acel accident. Mi se părea binemeritat sfârșitul lor. Nu mă mustra conștiința pentru ceea ce simțeam, unii oameni nu au nici o șansă de reabilitare, se nasc și trăiesc doar pentru a face rău altora, fără ca acest instinct să fie unul lucid, deci unul necesar, și simțeam că ei faceau parte din acea categorie de oameni stupizi a căror viață ar provoca numai daune. Dar cine era tânărul acela? Nu-mi mai părea străin, trăsăturile lui îmi erau familiare, chiar dacă la început nu am realizat asta. Pe măsură ce timpul și spațiul mă îndepărtau tot mai mult de acel eveniment, un dubiu a pus stăpânire pe mine și mă făcea să tremur din ce în ce mai tare. Începeam să înțeleg totul, deși cu cât înțelegeam mai mult, cu atât îmi părea mai imposibil așa ceva. Aveam nevoie de confirmare la ceea ce credeam, și asta numai acasă o găseam. Am început să alerg cât puteam de repede. Cămașa neagră mi se lipise pe spate din pricina transpirației, simțeam vântul cum îmi trecea prin părul desfăcut, pumnii îmi erau în continuare încleștați. Am urcat scările sărind câte trei sau patru trepte odată și imediat ce am intrat în apartament m-am îndreptat către baie ca să mă uit în oglindă. Picuri de transpirație îmi curgeau din părul negru și se prelingeau pe fruntea palidă. Cu toate că îmi simțeam întreaga ființa crispată, ochii îmi erau senini și același zâmbet năstrușnic mi-a rămas pe buze. Mi-am trecut mâna prin păr ca să-l curăț de resturile rămase de la măr, apoi am mers în cameră. Da, în acel moment am înțeles totul, și chiar dacă s-a terminat așa, nu aveam remușcări și nici nu voi avea vreodată. |
index
|
||||||||
Casa Literaturii, poeziei şi culturii. Scrie şi savurează articole, eseuri, proză, poezie clasică şi concursuri. | |||||||||
Reproducerea oricăror materiale din site fără permisiunea noastră este strict interzisă.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net
E-mail | Politică de publicare şi confidenţialitate