agonia romana v3 |
Agonia - Ateliere Artistice | Reguli | Mission | Contact | Înscrie-te | ||||
Articol Comunităţi Concurs Eseu Multimedia Personale Poezie Presa Proză Citate Scenariu Special Tehnica Literara | ||||||
|
||||||
agonia Texte Recomandate
■ am învățat să supraviețuiesc și așa
Romanian Spell-Checker Contact |
- - -
- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - 2009-06-17 | |
Cu o zi înainte, hambarul adăpostea câțiva saci de grâu și ceva porumb. Acum, în plus de astea și cinci pisoi. Timi le adusese lapte proaspăt și se chinuia să-i facă să bea, dar era o treabă destul de încurcată. Tocmai se întreba de ce nu mai apare Alexandra, căci ea era fată și teoretic trebuia să se priceapă mai bine la lucrurile astea, când prin ușa întredeschisă se furișă pisica. „Mămica”. Aceasta se duse direct la pisoii ghemuiți pe păturica de lâna și se puse pe ei.
- Ce faci?, exclamă Timi surprins, dar bineînțeles, pisica nu-i răspunse. Oricum știa ea ce face, căci pisoiașii își încetară miorlăitul și începură să sugă. - Ah …, mormăi, asta era. Se dădu mai într-o parte și scoase din buzunar bilețelul. Îl învârti pe toate părțile, dar nici lucrul acesta nu-l ajuta cu nimic. Scrisul nu se descifra de la sine și el nu știa să citească. Bunica, când i l-a dat, îi spusese doar atât: - E pentru tine, de la Alexandra. Nu îndrăznise să o întrebe mai mult, căci unele mistere nu trebuiau dezlegate, decât atunci, când erai sigur că vrei și în cazul lui, când ești în stare să înțelegi răspunsul. Totuși nu putea să nu se întrebe, dacă ce scria acolo era de bine sau de rău. Atunci când tăticul lui plecase în ceruri (așa vrusese el, căci mami spunea că renunțase de bunăvoie la lumea asta și la ei), lăsase în urmă un bilet, o scrisoare mică în care erau câteva cuvinte. Cum mami, de câte ori citea acele cuvinte, se schimba la față și începea să plângă, luaseră împreună decizia, că acel bilețel nu aduce nimic bun și trebuiau ca, cumva, să scape de el. Astfel, Timi fusese însărcinat cu această misiune importantă: de a lua acea hârtie impregnată cu durere și de a o arunca, căci mami nu putea să facă nici măcar lucrul acesta „simplu”, fără ca ceva în ea „să nu se rupă”. Chestia era că acel bilețel devenise din problema mamei, a lui Timi, căci nici pe el nu-l lăsase inima să se despartă de el, chiar dacă nu avea nici cea mai vagă idee despre ce e vorba, dar era ca și cum l-ar fi aruncat pe taică-su și nu putea să facă asta. Când mami îl întrebase dacă a rezolvat, îi spusese că da, dar… Asta fusese prima oară când o mințise și astfel durerea ei se transformase în taina lui. Marele lui secret… Și acum, el fusese acela care primise un bilet, de la Alexandra și asta îl cam dădu peste cap. Oftă o dată tare simțind cum greutatea imensă din capul pieptului îl părăsește în sfârșit și chiar în acel moment, pe ușa hambarului intră ea. EA… Se opri în fața lui și îi spuse: - Timi, cred că ar trebui sa-ți citesc ce ți-am scris! Și după asta, am să te învăț să citești singur. - Dar, se bâlbâi el, dar… Pe tine cine te-a învățat să citești? - Nimeni!, îi răspunse ea zâmbind. Pur si simplu am învățat. Unele lucruri (și își ridică sprânceana dreaptă, adoptând o mimă serioasă) vin de la sine, înțelegi? Trebuie doar să vrei… Timi, nu ar fi putut spune că înțelesese, dar chestia fu că în acea amiază de vară, reuși două lucruri senzaționale: în primul rând, învăță să citească și în al doilea rând, se îndrăgosti atât de tare de ea, dar atât de tare, încât o va iubi pentru tot restul vieții… Cu o zi înainte ca părinții Alexandrei să vină s-o ia, Timi a descoperit într-un moment o cale ca ei doi să scape. Puțin mai la vale de casa bunicii, locuia un băiat tânăr care avea cal și căruță. Băiatul acesta, după câte îi povestise lui Timi, văzuse lucruri și locuri pe care nimeni altul nu le cunoștea, căci după pădurea unde mergea în fiecare zi cățărat în căruța hodorogită, se întindea o altă lume. „E locul unde scapi de toate și de toți, locul unde greutățile de zi cu zi numai înseamnă nimic. Dar în același timp, e locul unde te poți pierde, dacă nu ai grijă!”. Pentru cei mici, descrierea asta nu numai că suna bine, dar era exact ce le trebuia. Înghesuind într-o săcoșică puțină brânză și pâine, s-au cățărat în căruța lui Dan, căci așa îl chema pe băiat și l-au rugat să-i ducă și pe ei până la marginea pădurii. - Păi, știu ăia bătrânii că mergeți cu mine?, au fost întrebați. - Da, au răspuns amândoi într-un singur glas. - Și cine vine după voi să vă ia? - Bunica!, i-a răspuns Timi, dar mai încolo, mai pe seară. Dan nu era tipul de om care să-i facă plăcere în a stărui cu întrebările, căci în perioada cât fusese mic, se descurcase singur și umblase peste tot, doar părinții erau ocupați cu treburi ca la țară și nu aveau timp să stea după tine să vadă ce faci, așa că îi dădu bice la cal și porniră la drum. Când ajunseră la marginea pădurii, le întinse pe iarbă o pătură ce-o avea prin căruță, îi atenționă să fie cuminți și să nu se aventureze prea mult printre copaci și plecă. Cei mici îl priviră până dispăru, apoi strânseră pătura, o băgară în sacoșă și o tuliră. Merseră și merseră până se înseră, vorbind și povestindu-și unul altuia tot felul de lucruri, majoritatea închipuite, dar mai apoi când pe cer, luna începu să se aprindă și în pădure noaptea prinse viață, tăcură. Copacii căpătaseră o aură ciudată, violetă și iarba se umpluse de foșnetul a sute de vietăți mici, misterioase și atunci Timi o apucă strâns de mână și o trase în spatele lui, căci dintre tufișuri se chinuia ceva rău de tot să iasă și pentru prima oară în viață, Alexandra înțelese ce înseamnă cu adevărat sa-ți fie frică, căci pe lumea asta nu exista doar vechiul și bunul Dumnezeu, ci și multe altele, atât de multe încât nu le puteai număra și nu se putu abține să nu țipe o dată scurt, căci acum acel „ceva” le stătea în față și tot ce-și mai putu aduce aminte, când bunicile însoțite de Dan cu căruța îi găsiră înspre dimineață, dormind pe iarba înrourată cu pătura în cap… Tot ce reuși să-și aducă aminte, era glasul lui Timi care-i spunea să nu-i mai fie frică, „căci acum e mult prea târziu”. În mâna dreaptă ținea o bucată de hârtie mototolită pe care scrisese: „Era rău căci tremurau copacii Și se rugau și ei la Dumnezei, Nu înțeleg cum de se poate ca pădurii Să-i fie frică de copilul ei”. Ce se întâmplase cu adevărat în acea noapte, nu reușiră să-și mai amintească vreodată. Timi era singurel acasă, maică-sa era plecată și nu revenea decât peste câteva ore și totuși îi luă ceva vreme până să despăturească biletul și să înceapă să citească. „O să plec, de data asta de tot. Am inima bucăți și unele lucruri, odată stricate, nu se mai pot repara. Îți doresc, exact ce îți doream atunci, când mi-ai surâs pentru prima oară și mi-ai dat senzația aia ciudată de plutire. Despărțirea de tine o să fie ca o ultimă pagină de carte, ruptă înainte de a o citii. Înainte de a-i afla sfârșitul. Sper ca printr-un miracol să ne reîntâlnim cumva. Sau cândva… Dar trebuie să faci un efort să mă înțelegi! Te iubesc, te-am iubit întotdeauna, dar ea…, ea e altceva! E o bucată lipsă pe care am descoperit-o după mult timp. Nu pot trăi fără ea! Mi-e imposibil! Dacă aș face asta, aș trăi în minciună, minciună și durere. Îmi pare sincer rău, dar nu pot supraviețuii fără ea. Ai grijă de tine, ai grijă de cel mic… Vă voi iubi mereu!” Timi lăsă biletul să-i scape din mână și rămase cu ochii fixând podeaua. „Nu înțeleg!”, își spuse. „De ce Dumnezeu a lăsat să se întâmple asta?” NU LUA NUMELE DOMNULUI ÎN DEȘERT!, auzi vocea zicându-i în gând și Timi tresări. CEI CARE-L DUC PE EL ÎN DEȘERT, VOR RÃMÂNE EI ÎNȘIȘI ÎNGROPAÞI ÎN NISIP! NU CONFUNDA ALEGERILE OAMENILOR CU JUDECATA DOMNULUI, CÃCI O SÃ AJUNGI CA MULÞI ALÞII CU CARNEA MÂNCATÃ DE VÂNTURI ȘI SUFLETUL ROS DE ÞÃRÂNÃ! Timi se îndreptă spre chiuvetă și își aruncă o mână de apă rece pe față și atunci vocea râse. ADEVÃRUL E CÃ EȘTI HAIOS! VREI SÃ SCAPI DE MINE CU O MÂNÃ DE APÃ… ÎNÞELEGE EFTIMIE, CHIAR DACÃ NU AI DECÂT ȘAPTE ANI, DAR ÎNÞELEGE CÃ EU NU FAC DECÂT SÃ-ÞI CORECTEZ TRAIECTORIA ȘI TU EȘTI ÃLA CARE, CHIAR DACÃ NU CONȘTIENT, MÃ ROAGÃ SÃ FAC ASTA. EU POT SÃ PLEC ORICÂND, TU NU MÃ LAȘI… Timi făcu bucățele biletul și-l îngrămădi printre gunoaiele din găleată. Acum știa ce conține și hârtia aceea care-i ancora trecutul nu-și mai avea rostul. Suspină privind tavanul și începu să numere petele lăsate de la țânțarii striviți pe varul alb. MDA… O SÃ TE LAS SÃ TE OBIȘNUIEȘTI CU IDEEA. CU MINE… O SÃ MAI LUÃM LEGÃTURA ATUNCI CÂND MÃ VEI CONTACTA. OOOPS!... AM UITAT, CÃ TU NU O FACI VOIT. NU ÎNCÃ… TREBUIE SÃ ÎNÞELEGI CÃ FACI PARTE DINTRE PUÞINII OAMENI CARE VÃD LUCRURILE AȘA CUM SUNT. AȘA CUM AU FOST CREATE. LASÃ ÞÂNÞARII PENTRU O CLIPÃ ȘI PRIVEȘTE CERUL. CE VEZI? Timi se îndreptă spre fereastră și vocea râse. ÎÞI SPUNEAM SÃ PRIVEȘTI CERUL UITÂNDU-LE LA TAVAN, NU PE FEREASTRÃ! Timi se opri din mers și își redirecționă privirea spre tavan. „Nu înțeleg, cum aș putea să văd cerul prin…” Nu te puteai uita prea mult, căci soarele bătea prea puternic și îți rănea privirea. Păsările treceau ca niște umbre și Timi gemu coborându-și ochii. Apoi tavanul fu ce fusese la început, adică albul pictat cu urme de țânțari și atunci vocea îi zise: SÃ LAȘI CA CE VINE DE SUS SÃ FIE SINGURUL LUCRU, CARE VREODATÃ ÎÞI VA ORBII PRIVIREA! SÃ ÞII MINTE ASTA! SÃ ÞII MINTE… |
index
|
||||||||
Casa Literaturii, poeziei şi culturii. Scrie şi savurează articole, eseuri, proză, poezie clasică şi concursuri. | |||||||||
Reproducerea oricăror materiale din site fără permisiunea noastră este strict interzisă.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net
E-mail | Politică de publicare şi confidenţialitate