Eram din ce în ce mai confuz și mă simțeam ca un imbecil în fața acelui Leon Rastignac. Fiindcă bărbatul din fața mea purta în priviri durerea unei ființe lapidată pe nedrept de destin. Care nu putea înțelege ce mecanism existențial ascuns declanșase erupția acelor stări conflictuale dintre fiica sa și Fabiola care se ascundea bolnavă, singură, neputincioasă în fața vieții. Omul mă privea însă cu îngăduința unei gazde amabile, care parcă se simțea prost, fiindcă un oaspete asistase la o astfel de reuniune a familiei poate niciodată atât de tensionată. Se vedea clar că nu-și dădea seama încă de resorturile vizitei mele împreună cu Anelie în casa sa. Și, mai ales, de ce odată cu vizita mea se stârnise și furtuna aceasta, ce fusese inițial o briză ușoară, atunci, când cunoscând-o la acea recepție pe Fabiola, Leon aflase că are un copil. Ce puteam să-i spun bietului om? Că eu eram fostul iubit al soției sale dintr-un apus imaterial, dar și Don Juanul din răsăritul vieții fiicei sale! Nu știam ce să fac. Eram într-o casă în care respirau două ființe de care-mi legasem toate speranțele în viață și care acum mă târau spre eșafodul ipocriziei și nelegiuirii. Aș fi plecat în secunda aceea, dar eram ca un astronaut pe o planetă care mă primise ostil, dar nici nu-mi mai oferea posibilitatea de mai urca la bordul navei numită speranță. L-am rugat atunci pe Leon:
- D-le Rastignac, îmi pare nespus de rău de această deteriorare a armoniei din familia d-voastră! Aș avea o rugăminte. Chemați-mi un taxi, ca să mă ducă la un hotel. Voi reveni în altă zi, să ne cunoaștem mai bine...
- Ce hotel? Ce taxi? a izbucnit Anelie într-un acces de furie juvenilă, spre surprinderea afișată pe fața tatălui ei, care înțelegea din ce în ce mai puțin ce se întâmpla în sufletul fiicei sale. Am venit împreună, plecăm împreună...a mai adăugat autoritar Anelie, doar ne leagă acum atât de multe lucruri minunate, nu?
Rostise acea sintagmă „lucruri minunate” cu o ironie dublată de ură, încât credeam că am să intru în pământ. Mă gândeam că revolta ei se va revărsa ca un crater trezit la viață și va dezvălui tatălui ei întreaga mlaștină ce ne unea pe mine, pe ea și pe mama ei. Credeam că am să explodez în curând, mai ales că în bibliotecă și-a făcut apariția într-un cărucior și Fabiola, ajutată de Simone. Bătrâna doică fusese terifiată de strigătele pe care le auzise venind dinspre dormitorul doamnei Rastignac, după cum își rotea ochii nevinovați, cu mii de semne de întrebare înfipte în retina bătrână, ce ne privea pe fiecare în parte.
- Leon, cred că l-ai cunoscut pe domnul Darius, nu? Este un vechi prieten din copilărie. Dintr-o perioadă de timp despre care n-am vrut să vorbesc niciodată cu tine. Nu fiindcă nu ar fi fost importantă. Dimpotrivă. Dar în economia căsniciei noastre nu însemna decât un cec în alb, pe care nu avea rost să-l încărcăm vreodată cu cifre inutile. Vreau să îi asiguri un sejur interesant, aici, la Paris. Știi ce locuri ar putea vizita un turist distins ca dânsul. Ar fi bine să-l duci și la Filarmonică. La o repetiție. Este un fin cunoscător al lui Debussy, Chopin. O poate face foarte bine și Anelie, dar în tine am mai multă încredere...
- Doamnă Rastignac, am îndrăznit eu să tulbur acea spășită și blândă exprimare a Fabiolei, după torentul de țipete cu care își asediase fiica mai devreme. Nu trebuie să se deranjeze nimeni în privința mea. Cred că mă pot descurca și singur. Am venit la dumneavostră în vizită, fiindcă Anelie a insistat. Încă de la plecarea din București, când ne-am întâlnit, întâmplător, în aeroport. Vreau numai să mă ajutați să ajung la un hotel, de unde să pot să-mi desenez câteva itinerarii de urmat.
- D-le Darius, a intervenit Leon, dar puteți sta la noi, avem o mulțime de camere libere. Din moment ce ați venit împreună cu Anelie, înseamnă că îi sunteți prieten.
- Nu numai prieten, a intervenit periculos în discuție Anelie, atât cât să mi se facă inima să se strângă precum un măceș sub apriga iarnă. Îmi este și profesor. Fac practică la spitalul unde dânsul face o carieră remarcabilă în chirurgie...
Fabiola tăcea, ceea ce m-a făcut să răsuflu ușurat. Cele două femei încheiaseră o alianță tacită. Aceea de a nu dezvălui cine este bărbatul care se ascundea sub masca poleită a decenței mele. Și asta îmi era de ajuns. Dar nu puteam accepta să dorm sub același acoperiș cu ele. Niciodată. Mai ales, acum, când Fabiola îmi dezvăluise adevărata mea identitate. Aceea de tată proscris. Am insistat să fie chemat un taxi și am refuzat-o ferm, aproape tăios pe Anelie, care voia să meargă cu mine. Le-am cerut un număr de telefon, ca să-i pot contacta pentru a le spune la ce hotel m-am cazat. L-am salutat afabil pe Leon, pe Anelie am mângâiat-o „părintește” pe creștet, apoi preț de câteva clipe i-am ținut mâna Fabiolei într-a mea. Ca să mai simt iar atingerea aceea ce mă asediase altădată în foișorul nostru cu vise. M-a privit cu tristețe din spatele unor perdele mari și grele de fum, sub care zăceau acum carbonizate toate amintirile noastre. Nu o găsisem atunci în Germania. Viața însă mi-o adusese în față, iată, când mă așteptam mai puțin. Și prea târziu. Dar dincolo de armura de cavaler, pe care mi-o dăruise Anelie, atunci când ne-am cunoscut, bătea aceeași inimă mică și nevinovată a copilului Darius de altădată. Și bătea tot pentru Fabiola. Cu aceeași ritm nepereche.
- Darius, poate că nu o să ne mai vedem niciodată... a murmurat ea stins. De câțiva ani inima se joacă cu mine de-a baba-oarba. Din păcate, numai eu sunt cea legată la ochi, cea care nu mai poate pipăi cu mâinile realitatea și care sunt înfrântă, ori de câte ori inima hotărăște asta. Te rog, ca fost și apropiat prieten și ca actual pedagog a lui Anelie, ai grijă de ea! De viitorul ei. Am înțeles azi de la ea că vrea să rămână în România după terminarea facultății. Ajut-o să-și clădească un viitor curat, sincer. Să-și găsească un prieten loial, de vârsta ei – aici Fabiola a făcut o pauză dureroasă și ne-a privit pe rând pe amândoi. Te rog, ai grijă de ea, ca și cum ar fi copilul tău...
Bineînțeles, că odată urcat în taxi am comandat șoferului să mă ducă la aeroport. Aveam o cursă abia peste trei ore, dar hotărâsem să mă închid în mine, acolo, în sala de așteptare și să mă judec cu fierul înroșit al gândurilor. Mai aveam o jumătate de oră până la decolare. Mă pregăteam să mă îndrept spre terminalul pentru București când m-am simțit bătut pe umeri. Stupoare! Era Anelie.
- Ce faci? Fugi? Dai bir cu fugiții? Așa ușor? Au fost de ajuns câteva vorbe perfide ale mamei mele și ai renunțat la tot! Halal bărbat!
- Ce-i cu tine aici? am întrebat-o eu stupefiat.
- Mi-am dat seama după privirea ta când ai urcat în taxi că nu ai de gând să te cazezi nicăieri. Că voiai să dezertezi, ca ultimul laș! Am reținut numărul taxiului, apoi am sunat peste ceva timp la companie și m-am interesat unde te-a lăsat șoferul. Nu mi-a fost greu să aflu că te afli aici. Dar n-ai scăpat... Ne întoarcem împreună acasă...
- Pentru noi acel „împreună” de acum câteva zile s-a transformat în „ fiecare cu viața lui”, i-am aruncat eu peste umăr, fără măcar să privesc cum încerca să-și potrivească pasul cu graba mea evidentă de a scăpa de ea.
- Chiar așa? Păi, ce fel de tată denaturat ești să îți abandonezi copila, aflată într-un București străin, debusolată, neajutorată? Ce naiba, d-le Paraschivescu...tată...te credeam un gentleman perfect, dar văd că m-am înșelat.
- Poți să fabulezi și să mă ironizezi cât vrei, dar asta nu va duce la niciun rezultat, i-am replicat eu, ecoul cuvintelor mele topindu-se în boarea de aer condiționat ce plutea peste tot și toate.
- Darius! a izbucnit ea vulcanic, tu chiar ai crezut balivernele mamei? Chiar crezi că doi oameni maturi ca noi pot fi prostiți de niște aberații scornite de o minte bolnăvicioasă, ipocrită, meschină, orgolioasă?
- Te rog să nu o jignești pe Fabiola! Am crezut, deși inițial mi-a fost foarte greu să o fac, tot ceea ce mi-a spus. Vrei, nu vrei, ești copilul meu și în locul tău m-aș întreba ce cale de mântuire să găsim pentru a repudia din ființa noastră tot ceea ce ne-a legat. Noi am fost cei ipocriți, meschini, orgolioși, nu mama ta!
- Poftim? Ei, asta-i bună, acum o să mă pui la stâlpul infamiei pentru o vină comună! Știi ce? Eu nu cred o iotă din ceea ce ți-a înșirat mama...! Și, ca să te conving că am dreptate, mâine dimineață mergem să facem testul de paternitate...
- Ce să facem? m-am oprit eu din mers, așezându-mă pe un fotoliu, riscând să pierd și cursa. Cum adică să facem testul? Pentru ce?
- Pentru a-ți dovedi că mama te-a mințit! De unde știi că nu sunt fiica acelui Franz Zimmerman din München...
- Dar, bine, Franz tocmai din această cauză a divorțat de mama ta...
- Ești sigur? De unde știi asta? Poate că în viața mamei a mai existat un alt bărbat...
- Nu cred... am îngăimat eu, vrând să par sigur pe afirmația mea.
- Nu crezi...nu crezi...! Toți bărbații vă considerați de neînlocuit! Dar atunci când i se pune pata unei femei, nu mai ține cont de nimic decât de instinctul primar, care, de obicei, este mai puternic decât orice rațiune!
- N-am de gând să pierd timpul cu analize și să mă fac de râs prin spitale la vârsta asta. Auzi, test de paternitate...! Să-ți iei gândul că voi face așa ceva!
Călătoria spre București a însemnat un supliciu. Deși avea locul în altă parte, Anelie a insistat să facă schimb cu domnul amabil de lângă mine. Aș fi vrut în acea clipă să pot face abstracție de ceilalți călători, într-un egoism feroce, propriu speciei mele, și să deschid trapa de urgență de lângă aripa avionului, acolo unde îmi aveam locul. Să mă prăvălesc în gol. Să termin cu viața aceea care mi se părea că luase chipul unei femei sordide din spatele depoului de locomotive, care își bătea amarnic joc de mine. Ne-am despărțit la aeroport, deși Anelie insistase să mergem cu același taxi. Aproape că am târât-o câțiva metri, spunându-i șoferului să accelereze și să mă scoată din acea situație incomodă. A doua zi de dimineață, Anelie a sunat la ușa mea. Nu i-am deschis, în ciuda insistențelor ei repetate. O priveam de după perdeaua ferestrei, cum se plimba nervoasă pe trotuarul din fața blocului. Urca și suna iar la ușă. Simțea că sunt acasă și nu că nu voiam să-i răspund. Aș fi putut să ies sau să o primesc, dar îmi era silă de insistențele ei. Îmi era scârbă de mine, de tot ceea ce însemnase timpul petrecut cu ea. Îmi era, practic, scârbă de tot ceea ce însemna ființa ei. În acea zi nici n-am ieșit din casă. Îmi era teamă să nu mă urmărească de la vreun colț de stradă și să mă asalteze cu aceeași propunere stupidă: testul de paternitate. Telefonul a sunat cât a fost după-amiaza de lungă, apoi noaptea, până târziu. De a doua zi însă n-am mai știu nimic de Anelie. Timp de o lună nu a mai dat pe la cămin sau pe la facultate. Și nici la spital. La un moment dat m-am gândit că a plecat iar în Franța, deși cursurile începuseră. Aveam numărul acela de telefon, pe care Leon mi-l dăduse ca să îi contactez pentru a le comunica hotelul la care mă cazasem. Mi-a răspuns Simone și m-a întrebat dacă doresc să vorbesc cu Leon sau cu Fabiola. Nu doream să le ascult vocea niciunuia dintre ei. Fiecare reprezenta pentru mine un pariu pierdut cu viața. Leon, fiindcă, în ciuda diferenței de vârstă dintre el și Fabiola, reușise să fie al doilea bărbat care îmi luase femeia iubită. Fabiola, fiindcă era a doua oară când mă decepționase în viață. Prima oară fusese atunci, în camera de hotel, când ridicasem receptorul și auzisem vocea gravă a lui Franz. A doua oară, la Paris, când mă făcuse să mă simt ca ultimul om. Tată al unui copil, despre care, probabil, fără vizita aceea la Paris n-aș fi știut niciodată că este al meu. Și nu m-aș mai fi crucificat atât de crunt pe un munte de durere. Simone mi-a spus îngrijorată că Anelie nu a mai revenit acasă. Că a plecat intempestiv spre România în aceeași zi în care eu plecasem de la locuința familiei Rastignac. Bătrâna mi-a reproșat chiar că n-am mai dat nici eu un semn de viață. Deși promisesem că îi voi mai vizita. I-am servit bătrânei, bineînțeles, o minciună. Că am mai stat câteva zile prin Paris, după care m-am întors acasă. Că n-am vrut să mai deranjez. Pentru a înșela niște aparențe care mă temeam să nu răscolească și mai mult liniștea familiei Rastignac. Am rugat-o să nu le spună celor doi despre telefonul acesta și despre discuția noastră. Cel mai mult și-ar fi făcut griji pentru Anelie, tatăl ei, Leon. În ceea ce o privește pe Fabiola, nu știu cât ar fi fost de interesată de soarta fiicei sale. A fiicei noastre...
După trei săptămâni de tăcere a lui Anelie, am vrut să merg la Poliție. Acum nu mai era vorba de femeia iubită, ci de copilul meu. Un copil debusolat, a cărui mamă îi ascunsese ca pe un titlu de glorie efemeră originea, înfigându-i rădăcinile arborelui genealogic într-un sol nemilos de uitare, uscat, distrugător, până la putrefacție. Dar într-o seară cineva a sunat la ușă. Am presimțit că este ea. Inimă de tată, veți zice. Așa să fie. Stătea în prag cu o figură deznădăjduită. Avea cearcăne mari pe sub ochi, ca și cum ar fi plâns zile și nopți nesfârșite. Þinea de mână un tânăr. Palid și el la față, dar cu niște ochi vii, prietenoși, blânzi, ceea ce m-a liniștit pentru o clipă.
- Tată, mi-a spus Anelie pe un ton în care n-am mai resimțit ironia de pe aeroportul parizian. Vreau să-l cunoști pe viitorul meu soț...
- Cosmin Negulescu, s-a prezentat tânărul, fața luminându-i-se când i-am strâns aprobator, conciliant, mâna.
- Unde ai fost...adică...unde ați fost, Anelie? Am umblat peste tot după tine, la cămin, la facultate, aproape că disperasem și voiam să merg la Poliție.
- De ce te-ai impacientat? Sunt matură, știu să-mi port și singură de grije...Oricum, îți mulțumesc pentru grija ta paternă...
Nici acum din glasul ei nu răzbătea vreun ton sarcastic. Știam, simțeam că se întâmplase ceva cu Anelie. Ceva care mă bucura nespus. Mă uitase. Uitase tot. Poate că viața asta, care uneori ne leagă la ochi cu eșarfa iluziei, după ce ne amețește bine în jocul ei, ne eliberează de falsa întruchipare sub care ne-a acoperit și ne arată cruda realitate. Lui Anelie i-a arătat că iubirea trebuie să fie împărțită cu un om de vârsta ei, cu idealurile ei, cu efervescența ei, cu puterea ei de a vedea, judeca și cântări lucrurile din jur.
- Spune-mi, Anelie, pe unde ați hoinărit? Ca să știu de acum încolo unde să te caut când mai dispari!
- Cosmin este student în anul IV, tot la medicină, la Cluj. Am fost prieteni până să mă transfer la București...O greșeală pe care nu o să mi-o pot ierta nicicând. L-am făcut atunci să sufere. Mult. Am încetat să-i mai scriu, deși la plecarea din Cluj îi promisesem că o voi face cu regularitate. Dar el nu m-a uitat. De aceea totul a fost simplu. Am fost la Cluj. Ne-am întâlnit și l-am rugat să mă ierte. Cum în inima lui locul meu nu-l ocupase nimeni altcineva, ne-am luat o mică vacanță, neautorizată, și am fost la cabana Peștera. În Bucegi. Acolo am stat tot timpul. Închiși în cameră, ca doi sihaștri...
- Dar, bine, puteai să-mi dai un semn de viață măcar, să știu că trăiești...
- Tată, când iubești, uiți de tot și de toate! Poate că așa a fost și cu tine demult, cu mama...Hai, nu se poate să nu-ți mai amintești...asemenea lucruri nu se uită niciodată!
Acum, aici, pe băncuța din foișor știu că aceste cuvinte Anelie le spusese din inimă. Căci, iată, a trecut o viață de om, și eu nu am uitat povestea mea și a Fabiolei, povestea iubirii noastre.
- Și acum ce aveți de gând? i-am întrebat, liniștit că furtuna trecuse. Că numai eu trebuia să mă mai spăl într-un Iordan al răscumpărării păcatelor. Că Anelie se purificase, așa cum fac femeile seara, înainte de culcare, când își spală fața de umbrele zilei și își aștern pe obraz dorințele nopții tainice.
- Cum, adică, ce o să facem?
- Tu, Anelie, aici, la București...Ciprian, la Cluj...Oricum, mai aveți doi ani de facultate și depărtarea ucide! O știu din proprie experiență...
- Ce-o să facem? Foarte simplu! a izbucnit dezinvolt Anelie. Păi, nu am un tată recunoscut în mediile universitare? Mă ajuți să mă transfer înapoi la Cluj. Nu putem sta unul fără celălalt, ai dreptate. Și timpul, și depărtarea șterg amprentele iubirii din sufletele oamenilor.
- O să vă ajut, le-am promis eu. Cu mare plăcere. Dar vreau să vorbim la telefon. Nu zilnic. Căci aveți și voi viața voastră, dar măcar o dată pe săptămână.
- Fii linștit, tată! Vom vorbi! Vreau să vii să ne vizitezi la Cluj. Ciprian s-a mutat de curând într-o casă nouă, o moștenire prețioasă, așa că vom avea loc...
După plecarea lui Anelie la Cluj viața mea și-a bătut orologiul în același ritm: spital-acasă, acasă-spital. Fără nicio derogare. Fiindcă mă obosise cumplit viața mea anterioară. Mă extenuase. Îmi furase picătură cu picătură tot interesul de a exista, de a respira. Aveam nevoie de timp să mă reculeg. Să-i mulțumesc lui Dumnezeu că puteam să mă absolv măcar pe jumătate de vina capitală, pe care o simțeam deasupra capului ca o ghilotină a pierzaniei. Că Anelie reușise să-și recapete libertatea sentimentală și că mă scosese definitiv din ecuația vieții ei. În calitatea de care nici nu mai voiam să îmi mai aduc aminte. Dar eram îngrozitor de singur și de trist. Nu îi vizitasem niciodată la Cluj. Deși le promisesem de fiecare dată la telefon. O singură dată mă vizitaseră ei, în drum spre mare, în vacanța de vară. După terminarea facultății, Ciprian a primit o repartiție guvernamentală la București. La spitalul Elias. Era un oncolog de viitor. Anelie l-a însoțit, obținând și ea un post la același spital. Urma ca în toamna acelui an să facă nunta. Mă simțeam fericit. Pentru că știam că odată cu mutarea lor la București nu voi mai fi singur. Încercasem în câteva rânduri să sun la Paris, în speranța că voi auzi la receptor vocea Fabiolei. Să aflu dacă în barca vieții ei se mai afla, aruncat într-un colț al deznădejdii, colacul de salvare al amintirii mele. Dar tot de atâtea ori renunțasem. Am fi suferit amândoi la fel de mult. Și viața, care mă pusese la stâlpul infamiei de atâtea ori, mi-a deschis într-o seară o ușiță tainică și mi-a șoptit: „Fă curat în cămara sufletului tău! Lasă aerul proaspăt să umple cotloanele de mucegai și disperare și așteaptă oaspeți! Te vei bucura iar...!”.