Cu toate că dăduse drumul caloriferului la maxim, Luminița se simți pătrunsă de frig. Un frig al amintirilor aproape uitate ce reveneau acum una după alta. ”Ce ți-e și cu viața asta! Aveam trei alternative în față și pe oricare aș fi ales-o tot în suferință se materializa. Dacă-aș fi mers acasă la mama, trai bun cu ea chiar că nu aveam! Cred că ăsta e destinul... să treci neapărat printr-o anumită ipostază. Să acumulezi învățătura de care ai nevoie în viață. Halal învățătură! Dar cu ce preț?” Se gândi femeia ghemuindu-se atât cât putea sub plapuma de lână.
Voia să adoarmă, voia ca șirul amintirilor să o părăsească, dar în liniștea sinistră a încăperii, absolut nimic nu-i distrăgea atenția. Astfel că-i reveni clar în minte dimineața în care, dezamăgită la culme, și-a luat poșeta cu actele și cei câțiva bănuți, părăsind căminul furioasă. Nu știa pe ce drum să apuce. Așa că pașii o purtară pe malul Begheiului, neștiind exact ce vrea să facă. Privea apa ce curgea alene, apă în oglinda căreia se reflectau perechile de îndrăgostiți ce se plimbau pe mal. „Si dacă sare cineva după mine, oare nu-mi complic și mai mult situația? Se întreba marcată de sentimentul deznădejdii. Simțea cum sufletul ei, aproape urlând își cerea dreptul la liniște și pace. A renunțat la această idee stupidă, lăsându-se purtată de pașii care după câteva ore, s-au oprit în mijlocul unui cimitir. Acolo era liniște și pace. S-a așezat în tăcere pe o bancă la umbra unui brad ce străjuia la căpătâiul mormântului unei fete. „Cum? Așa să ajung și eu? Dar restul, restul celor de aici cei ce și-au dus amarul zeci și zeci de ani, oare ei n-au trecut prin greutăți? Războiul și foametea nu i-a lovit pe unii dintre acștia? Ce? Parcă lor le-a fost bine tot timpul ?” Gândindu-se la toate astea, simți cum încet încet se calmează și o idee prinde contur. „Dar ce-ar fi, dacă, i-aș povesti și lui, toate cele întâmplate... că cine știe? Poate are el o idee salvatoare. Poate cunoaște vreo gazdă. Bine că mi-a spus unde lucreză. Parcă zicea că e controlor tehnic de calitate la Elba. Deci acolo trebuie să merg! „ În minte îi reveni momentul în care la o întâlnire, acesta îi spuse numele real și locul de muncă.
Era trecut ușor de orele amiezii când odată ajunsă la respectiva fabrică, s-a strecurat ușor pe lângă portar mințindu-l că dorește a lăsa o cerere la biroul personal. Voia să-l vadă cât mai repede pe Dan, să-i povestească tristele ei noutăți. De la vizita lor în Arad se mai văzuseră doar de câteva ori, momente în care nu s-a legat vreo dragoste profundă. Cel puțin în ceea ce-o privea pe fată... așa stăteau lucrurile. Atunci, în puținele întâlniri, s-au plimbat pur și simplu, înainte de a merge la obișnuita discotecă. Și totuși, Luminița se agăța cu disperare de ideea că el ar putea avea o soluție, sau un sfat bun de pus în practică.
A găsit cu ușurință secția cu pricina, dar acolo prima impresie a fost stupefacția. Funcția de controlor tehnic de calitate, o avea cu totul altă persoană care printr-o simplă coincidență purta același prenume cu Dan. N-a spus nimic, pentru că oricum n-o interesa prea mult situația lui cât o interesa pe a ei. Avea însă o vagă dezamăgire că acordase încrederea cuiva, primind în schimb minciuna oferită pe tavă ca o trufanda.
El, văzând-o a fost foarte surprins în mod plăcut. Triumfa etalându-și mândria fără rezerve. S-a învoit de la servici motivând că are de rezolvat niște probleme de rezolvat și au ieșit pe poarta fabricii încrezători. Fiecare cu încrederea lui.
-Nici nu știi cât mă bucur că ai venit la mine, a început el dialogul după ce a sărutat-o.
-Și eu mă bucur să te văd, răspunse fata, de altfel trebuie să-ți spun că ești prima persoană la care m-am gândit că m-ar putea ajuta în problemele ce s-au ivit.
Apoi încet, încet, îi relată toată povestea încheind cu întrebarea a cărei răspuns îl căuta cu înfrigurare.
-Acum pur și simplu nu știu ce să fac...? Dacă merg la mama acasă, cu ei nu mă înțeleg deci această posibilitate cade. În cămin nu mai pot rămâne decât două trei zile de grație, timp în care trebuie să-mi găsesc altă gazdă. Bani pentru altă gazdă nu am, și cum nu mai am nici servici cade și această posibilitate. Zi și tu ce aș putea face altceva decât să-mi iau lumea-n cap?
-Ei, las-o mai ușor cu luarea lumii-n cap! Mai sunt și alte alternative!
-Cunoști tu vreuna? Că de asta te-am căutat, poate că-mi dai tu un sfat rezonabil.
După vreo câteva secunde de gândire, acesta rosti mângâindu-i părul:
-Vino să locuiești cu mine. Apoi corectându-se specifică explicit:
-Mărită-te cu mine!
-Dar cum să mă mărit? Eu n-am decât 17 ani, nici școala nu mi-am terminat-o. Știi că mi-am propus ca de la toamnă să dau examen la liceu, că doar ți-am povestit.
- Păi ce? Crezi că te împiedic eu să o faci ? Numai bine până atunci o să-ți găsești și ceva de lucru în altă parte, și apoi nu uita că pe o femeie măritată are cine să o apere în permanență.
-Tu unde locuiești? Să nu zici că la căminul fabricii, că atunci nu sunt de acord.
- Nu! Nici vorbă despre așa ceva. Eu locuiesc în fosta locuință a sor’mi. Ea s-a mutat în apartamentul moștenit la moartea soacrei ei. Știi? Cumnatul meu a fost singur... doar cu mă-sa. Așa că, după moartea bătrânei nemaifiind alți moștenitori i-au rămas lui atât apartamentul cât și celelalte bunuri din casă. Și, cum soră’mea e o femeie pe cinste, știind că eu n-am locuință, mi-a cedat mie camera în care locuiesc acum. De fapt mi-a lăsat cam totul de acolo. Uite dacă dorești hai la mine acasă, și ai să vezi cum stau.
-Să știi că eu chiar am să vin!
-Păi eu ce-ți tot spun! Abia aștept și nici nu știi cât de mult mă bucur. Am să pregătesc și ceva bun de mâncare, mâncăm, mai vorbim, și o să vedem cum e cel mai bine să faci.
Abia atunci realiză Luminița că nu mâncase nimic în ziua aceea. Ideea unui prânz consistent îi surâdea, așa că acceptă invitația fără rezerve.
Odată ajunși la adresa respectivă, care nu era foarte departe de fabrică, Luminița constată că locuința despre care vorbise Dan era de fapt o cameră a cărei ieșire dădea direct în curte. O cameră mică, cu mobilă veche din lemn. Straturile decojite de vopsea lăsau la iveală diversele nuanțe pe care aceasta le purtase de-a lungul timpului. Era o cameră tristă, căci zugrăveala albastră precum și culoarea verde a mobilei confereau încăperii un aer rece și întunecos.
-Ce zici îți place la mine? Uite avem și frigider, zise Dan deschizând larg ușa acestuia lăsând să se vadă bunătățile dinăuntru.
La vederea lor, Luminița nu putu decât să îngâne un „îhîî” prelung înghițând în sec.
Parcă ghicindu-i gândul, bărbatul se suflecă și puse de-o mămăligă așa cum știa el de-o viață să facă. Apoi, așeză într-o cratiță câteva felii de costiță afumată pe care o prăji doar atât cât să se rumenească pe o parte și pe alta. În untura încinsă, sparse niște ouă peste care presără cu generozitate brânză de burduf. Astfel de bunătăți nu mai mâncase Luminița de foarte multă vreme.
După ce s-au săturat, pofta de vorbă se deschise din nou. Din una-n alta au ajuns din nou la subiectul zilei.
-Uite cum o să facem zise bărbatul privind-o cu pofticios. În noaptea asta nu mai are rost să mergi la cămin. Că cine știe ce surpriză neplăcută te mai așteaptă acolo! Ce faci dacă te urmărește miliția? Că eu n-am de unde să știu ce a scris aia în declarație! Și mai există și acel certificat medico-legal! Draga mea, iartă-mă că-ți spun verde-n față dar, n-aș vrea să vin, pentru a vorbi cu tine la școala de corecție! Așa că mai bine rămâi aici, mâine dimineață megi la cămin, îți mai iei ce poți de acolo, și vii aici să stai cu mine. Am să-ți las cheia casei, că eu merg dimineață la lucru. De fapt o să plecăm amândoi odată.
-Dacă tu crezi că așa e cel mai bine, atunci așa am să fac... conchise fata oarecum bucuroasă că prin voia sorții găsise un sprijin.
A doua zi, dis de dimineață, Luminița și-a făcut apariția la cămin cu mimica nepăsării întipărită pe față. „În fond de ce să știe toată lumea că obligată de împrejurări accept concubinajul temporar cu cineva? Cu ce mă ajută una sau alta din fetele de aici?" Fără grabă vizibilă, își adună într-o geantă puținele obiecte vestimentare, și în alta împachetă cele câteva cărți. Părăsi căminul cu tristețe pentru viața în colectiv, viață care-i făcuse plăcere până la un moment dat.
Revenită la noua locuință, începu a-și despacheta lucrușoarele. Deschise dulapul și rămase înmărmurită. Dulapul era tixit cu haine de damă. Una câte una le luă, le cercetă și stupefiată constată că erau tocmai așa ca pe măsura ei. „Astea nu pot fi ale surorii lui! Că mi-a arătat poze aseară, și ea este cu mult, mult, mai plinuță! Doamne ce-am făcut?! Dacă-i însurat și mă pomenesc că-i vine nevasta acasă? Să știi că asta e!
Asta explică și frigiderul plin! Dar acum fie ce-o fi! Am să aștept aici, că oricum nu mai am ce pierde!”