Nu îmi plac schimbările neașteptate. Rutina atât de plictisitoare pentru unii este pentru mine un mod de viață. Am nevoie să gândesc în prealabil orice modificare, să o vizualizez în minte de sute de ori, să o analizez, să-mi fac scenarii, să nu las nimic la întâmplare. Din această cauză par un om nehotărât, care nu știe ce vrea. Dar fac toate acestea pentru a mă feri de disconfortul fizic și mai ales psihic datorat vreunui amănunt pe care l-am scăpat din vedere și care ar putea să mă ia prin surprindere. Mă adaptez greu la situații noi și orice schimbare de decor în viața mea mă supune unui stres puternic ce mă aruncă într-o depresie tulbure din care ies cu greu.

Am căpătat abilitatea de a fi singur chiar atunci când sunt în mijlocul unei mulțimi. Am numit-o „cufundare”. Cobor treptat înăuntrul meu, cu mine însumi, cu imaginile și gândurile mele, lăsând în urmă doar un fir subțire care face legătura cu realitatea înconjurătoare. Această cufundare mă ferește de plictiseala datorată așteptării prelungi în fața vreunui ghișeu sau de oboseala vreunei călătorii lungi.
Nu îmi place să fac cunoștință cu oamenii cu care mă intersectez întâmplător. O simplă întindere de mână mă pune într-o situație stânjenitoare. Îmi amintesc că am călătorit odată aproape douăzeci de ore fără să schimb măcar o vorbă cu vecinul meu de compartiment. La coborâre a fost foarte surprins când i-am răspuns la salut. Situațiile noi, oamenii noi îmi creează o stare de disconfort pe care nici nu încerc s-o ascund.
Acum, eram aici pe patul de spital, într-un salon cu alți trei oameni străini. M-am ridicat destul de greu. Aveam urgentă nevoie să merg la baie. Mi-am dezlipit firele ce mă legau legat de monitoare și am pornit pe hol trăgând după mine suportul pentru perfuzie. Coridorul era luminat doar în capăt, de un tub de neon care pâlpâia portocaliu. Pe un scaun ședea o femeie, privind în gol. Își desfăcuse pardesiul și își mângâia protector pântecul rotund ce se profila pe sub bluză. Am privit-o mirat, întrebându-mă ce caută aici. Ea, observând privirea mea insistentă, mi-a șoptit oarecum încurcată, arătându-mi spre sala de operații: „Soțul meu…” Am clătinat din cap și am mers mai departe. După câțiva pași am simțit o moleșeală caldă și genunchii mi s-au înmuiat. Lumina pâlpâia din ce în ce mai puternic căpătând acum o nuanță de roz. Scântei multicolore mi se învârteau în jurul frunții. Mi-am prins tâmplele între palme încercând să opresc sirena ce suna continuu și dureros în capul meu. Am auzit o bubuitură și lumina s-a stins brusc. Peste mintea mea s-a așternut liniștea groasă. Am închis ochii.

„Nu sunteți deloc liniștit, domnule…” auzii o voce ca prin vis. Am deschis ochii dar o ceață alburie mă împiedica să deslușesc unde sunt. „În starea dumneavoastră vă este cu desăvârșire interzis să vă ridicați!” continuă vocea fără chip care mă mustra mai degrabă matern decât profesional. Mi-am frecat pleoapele încercând să alung perdeaua de abur. „Unde credeați că mergeți, așa în toiul nopții?” Încetul cu încetul, asemenea unui efect cinematografic de „fade in” am început să percep contururile obiectelor. Ea, Anna, stătea în picioare în fața patului meu, notând ceva foarte preocupată în fișa pe care o avea în mână și astfel am avut răgaz să o privesc pe îndelete. Părul negru, cârlionțat înconjurau o față rotundă, cu o piele albă, atât de albă cum nu mai văzusem până atunci, un nas mic, un pic adus în sus, ochi albaștrii acoperiți de o pereche de ochelari de vedere cu lentile înguste și ramă neagră. Privirea îmi alunecă pe ecusonul de pe buzunar: „Ana Kaunis”. Fără să-mi dau seama mă aud vorbind: „Mika. Mika Harvey” „Da, știu. Cei de la ambulanță v-au găsit actele în buzunar.” Spuse ea indiferentă. „Acum vă rog să vă odihniți și să nu vă mai ridicați. Când va fi timpul, veți fi mutat într-o rezervă. Azi noapte ați creat un adevărat haos. V-ați deconectat de la aparate, s-a declanșat alarma... Să nu se mai repete…” Ultimele cuvinte le-a spus ieșind din salon fără să întoarcă privirea. În urma ei mai zăbovi pentru o clipă o adiere de parfum de iasomie.