Undeva, într-un hotel, la mare. Într-un dulap (șifonier) găsesc un vraf de coli. Scrise. Îngălbenite. Un fel de jurnal. Cu fragmente nedatate. Voi reproduce unul dintre ele.
*
Tânăr absolvent. De facultate. Hurducat pe drumul neasfaltat. Dus de un autobuz antedeluvian. Undeva într-un colț pierdut de țară. Pe un șantier petrolifer. (Întotdeauna mă atrag adâncimile. Și, mai ales, fluidele. Fluidele negre, cu luminiscență puternica, specifică, tămăduitore - ultimul pas înaintea celei incolore, cutremurător de dureros extatică. Fluide abia bănuite la suprafață dar care, când le provoci, țâșnesc cu forță incomensurabilă). Cu o valiză în care, în afara lucrurilor strict necesare, port cu mine un radio și el antedeluvian, cu carcasa de lemn, ca și autobuzul ce mă hurducă, purtându-mă. Printre dealuri, pe drumul de țară. Prăfuit. Ca pe un condamnat. "Ca pe un condamnat?". Nu știu de ce. Dar asta este senzația. Strâns între țărani cu opinci și sumane care "vin de la Târg". Întreb: mai e mult de mers? Să fi matale sănătos…Limbă lată, dulce și leneșă. Ar mai vrea să spună ceva. Să intre în vorbă. Se abține cu un bun simț firesc pe care îl bănui. Cu grija de a nu descoase. Dacă vrei, îi spui; dacă nu, nu. El nu întreabă. Te cercetează însă. Curios. Apoi, după un timp, începe să moțăie. Toropit de praf și căldură. În hurducăturile autobuzului.

*
Autobuzul, hodorogind din toate încheieturile, s-a oprit. Găsesc rapid "Secția". Secția de foraj. Intru în baraca nenorocită, într-un coridor. Pe prima ușă din dreapta, pe o placă de tabla, vopsită în alb, scrie, cu litere negre "Șef de Secție". Se uită la mine, absent, "Inclupatul" Bârligiu - șeful de secție, maistru rămas de la Societățile Româno-Americane, dinainte de Război. Cu "Inclupatul" e o poveste. Cu Bârligiu "P… bleagă", pe scurt "Bârligiu Bleaga", alta. Dar corelată cu prima. Dumneata ești șeful secției? Aprobă din cap. Mă prezint ca la Armată. Numele, prenumele - uit să adaug inițiala tatălui. Am fost repartizat aici, de Ștefănoiu (inginerul șef). Se uită la mine îngustându-și privirea. Ce, bă, ai venit să-mi iei locu'? Ați ieșit ingineri, cu cașul la gură, habar n-aveți de meserie și vă treziți în fruntea bucatelor, peste noapte și noi…Hai sictir! Îi trântesc. Cade din lună. Se roșește - coleric și, probabil, alcoolic - până sub părul încărunțit. Solid, aproape de șaizeci de ani, vânjos, simt cum i se încordează mușchii și repet, detașat, în batjocoră. Hai sictir…Dă să se scoale, masiv. Îl și văd ocolind biroul jerpelit, scrijelat, jumătate acoperit cu sticlă, spartă cealaltă jumătate. Vreau să-l ajut și rostesc, a treia oară, moale (îmi este lene, chiar îmi este lene), nu provocator (sunt prea obosit), Hai sictir…Este norocul meu. Tonul: obosit, indiferent. Tonul deci - declanșează o reacție neașteptată. Se destinde. Se lăfăie mai bine în scaun. Și începe să zâmbească, apoi să râdă. Mut, mânzește. Ce mă înjuri, bă? Eu te-am înjurat? Stai dracului jos! Și așa, zi? Te-au repartizatără și tu ai venit! Păi, dac-ai venit, stai dracului jos odată!…Mă așez pe un scaun în fața lui. Îmi împinge sub nas niște terfeloage în care scria când am intrat. Ia și uită-te. Sunt Rapoarte de Foraj. Pe urmă să vii să-mi spui ce-ai înțeles. Cu Ștefănoiu o să stau eu de vorbă. Să-mi spună ce să fac cu tine. Se ridică și pleacă…
*
După săptămâni, luni bune …

Acum - despre "Inclupatul" Bârligiu. Dar și despre același “Bleaga”.

Domn-inginer, mă copile…hai cu mine. Îl privesc surprins. Bârligiu se ridică greoi. Își ia din cuierul-pom pelerina cauciucată. Frunzăresc raportul de la sonde (tocmai a fost transmis la întreprindere; se transmite de două ori pe zi: dimineața, la ora 5 și seara, la ora 8. De la întreprindere, la trust; de aici, la minister. Invariabil, în fiecare zi - ca un ritual). Îl închid în sertar. Încui. Pun cheia la locul ei, sub birou - s-o găsească brigadierul de schimb, dimineață. Îmi iau canadiana. O îmbrac din mers.
Îl ajung afară. Îl urmez. În tăcere. Prin ceața ce s-a lăsat odată cu amurgul. O ceață materială. Îți pătrunde în gură, în nări, în plămâni. Te îneacă. Înaintăm, făcându-ne loc prin ceața densă. Uneori se rărește, alteori izvorăște din pământ, din cer, din dreapta, din stânga, din copaci, din case, din barăci, de peste tot…Trecem pe lângă "Catedrală". În satul ăsta nenorocit, sărac, de munte, "Catedrala" se înalță maiestuos. Ca o sfidare a sărăciei, sau ca o bogăție a sărăciei. E nouă. A fost clădită de câțiva ani numai. Trecem podețul. Am ajuns "acasă" la Bârligiu. De fapt, o baracă prăpădită (ca și ce în care se află "Secția"). Cu două camere. Friguroase dacă n-ar fi instalația de încălzire generoasă (cu țevi groase de 6 țoli, legate la cazanul de aburi care merge zi și noapte pentru instalația de dezbenzinare). Mă lovește, încă de la intrare, mirosul de stătut, de transpirație, de căldură nesănătoasă (Bârligiu lăsase ventilele de la încălzire deschise). Se dezbracă. Dă drumul la reșou. Scoate o tigaie și borcanul cu carne de porc în untură. Le rostuiește. Începe pregătirea, pe reșou, a bucatelor. În timp ce untura începe să sfârâie în tigaie, scoate scăfița, scăfița pentru pisat usturoiul. O spală (de formă - două, trei clăteli). Ca și pe pisălogul tot de lemn. Scoate, din dulap, usturoiul. Îl curăță cu dexteritate. Îl pisează. Friptura începe să miroasă ademenitor. Așterne, pe masă, un ștergar (dubios). Lumina, de la becul murdar, a devenit, între timp, din ce în ce mai pâcloasă. Ceața a intrat și ea în baracă. Bârligiu umblă, din nou, la dulap. Apare pe masă, alături de farfuriile și tacâmurile de campanie (slinoase), o sticlă verzuie. Astupată cu un cocean de porumb. Lichidul - îl ghicești prin semi-transparența sticlei. Curat, îmbietor (zeamă de prună, de-acasă, de la Văleni - zice Bârligiu). Începem să mâncăm (și să bem) în tăcere (ca la începutul unui parastas?) - cu poftă. Trupul se încălzește pe dinăuntru. Þuica arde. Plăcut, până în fundul gâtului, pe esofag, în stomac. Se împrăștie, adormitor, în tot corpul. Îl pătrunde cu aburi aromați. E bine, e cald…
Începe, ca pe o litanie, povestirea…

Pe Anișoara (Dolhescu - laborantă, 17 - 18 ani), o omor (vorbește fără ură, constatativ)…O omor, mă, dacă mai vine…Și o să vină… O să vină, cățeaua…
*

În vară venea Bârligiu, de la o sondă, dimineața, pe la ora 4. Trecea, trece pe la sonda neterminată. Sonda 6. Instalația - nedemontată (sonda trebuie să intre în probe de producție). N-au luat nici "boșca" (baraca brigadierului). În baracă - lumină. De la becul chior de 25 de wați. Ușa - deschis -întredeschisă. Se vede patul cu un picior dezvelit. De miere. Dă să treacă mai departe (vre-una cu vre-un hăndrălău - își zice Bârligiu - dă-i în mă-sa… ce să facă și ei dacă n-au unde… mai bine aici). Dă deci să treacă mai departe când o aude pe Anișoara chemând încet: Nea Ioane…Nea Ioane…O recunoaște imediat. După glas. Ce să-mi pun mintea cu ea (își zisese el altădată). Un copil, acolo (numai a copil nu arăta)…Am fete mai mari ca ea… (când se uita la ea, își aducea aminte de ele și-i trecea; carnea - rămânea răscolită, în continuare…Încet, încet, se liniștea). Nea Ioane…Ce-i, fă, ți-ai mutat casa? Vină-ncoa, Nea Ioane. Te-aștept de-aseară. Știam că treci pe-aici. Vreau să te rog ceva… Ie-te a dracu' mânză… și intră. Cât este de ostenit, parcă i se ia un văl de pe ochi - așa-i strălucește, în lumina chioară, carnea Dolhascăi…Din cămașa de in, desfăcută la gât, țâțele sunt aproape afară…și se prăvălește, buimac, Bârligiu, în pat…Se uită la el, șerpoaica… A văzut multe la viața lui, da ochii ăștia, din noaptea asta - fi-rar ai dracului de ochi și de noapte… Se strânge, încet, la perete. Nu cu fereală, să-i facă loc… Și nu-l pierde din ochi… Și începe apoi să-l lucreze: bob mărunt - la gât, la urechi, pe piept… desfăcându-i salopeta… Apoi, Bârligiu, nu mai știe ce este. Ca o beție cumplită. O beție din care vrei să mori și nu poți. Și torni în tine, să ți se facă rău și nu reușești. Și te trezești. Și o iei de la început. Și, în lumina aia chioară, o vezi pe ea - din când în când - și apoi cazi, din nou, în întuneric: în întunericul din ea, din tine…Ușa este, a rămas, deschisă. Târziu, zorile mijesc de-a-binelea, Bârligiu o trântește cu piciorul. Și becul chior îl crapă cu mâna…Rămân, acolo, ziua și noaptea ce au venit. Nemâncați, nebăuți, nesătui…Nu-și mai aduce aminte, Bârligiu, de nimic. Decât de carnea ei, ca o zacere. Cu căldură. Cu friguri. Cu ciolanele lui bătrâne, înmuiate, care duseseră, care duceau la tăvăleală și-n care seva urcă ca-n tinerețe…

Dimineața (care dimineață? Bârligiu nu mai știe) stors, vlăguit, se trezește afară. Își bagă capul în haba cu apa stătută de lângă boșcă. Și plecă, lăsând-o acolo, dormind…

Pe seară vine la el Alupi (sondor șef din brigada lui Barbu). Nea Ioane, vino la Post, la Miliție. Te cheamă Domnu' Plutonier (Mazilu).

Se duce. Intră. Ãla (Mazilu), îl aștepta (prahovean de-al lui Bârligiu; rătăcit și el în alt colț de țară, odată cu petroliștii; băuseră de multe ori împreună; erau din sate apropriate). Ce-i, bă, Mazilule? Tovarășu' Plutonier Mazilu! Face ăla, ridicându-se în capu' oaselor de la birou. Ce-i, bă, Domnu'-Tovarășu' Plutonier Mazilu? Inclupatu' Bârligiu, stai jos! (și-i arată scaunul din fața biroului). Apoi, trăgând de veston (aranjându-și "ținuta") trece la loc, în spatele biroului.
*
Pe scurt: Bârligiu o "violase" pe Anișoara care, sumar îmbrăcată, venise - ață - la Miliție să-l reclame. Era în camera de alături. Mazilu o cheamă. Ea apare zgâriată pe față, pe mâini. Nu se uită la Bârligiu. Privește undeva, pe fereastră. Ia spune, tovarășa Dolhescu, cum a fost? - zice Mazilu. Am spus și am scris. Altceva nu mai am ce spune!…Eu n-am ce face - zice Mazilu - reclamație - este, faptele - este (și arată cu capul spre ea) io fac acte de dare în judecată! Bârligiu vede roșu înaintea ochilor. Ia, ușurel, scaunul de pe care se ridicase și începe să-l strângă în mâini. Scaunul pârâie. Se rupe. Ãla, Mazilu, galben ca ceara, se retrage spre rastel să apuce o armă. Stai, bă, îi spune Bârligiu blând, nu cu tine sau cu ea am ceva. Am cu scaunul ăsta. Și fărâmă scaunul încet, metodic, până îl face surcele. Dă, apoi, să iasă. Anișoara se proptește în ușă (cu privirea aia, de "șerpoaică"). Stai o leacă, Nea Ioane. Io rup declarația. Nu este! Mă iei de nevastă…Bârligiu rămâne trăsnit…O dă, apoi, ușor, la o parte și pleacă… Află că, după ce a plecat, Anișoara a cerut reclamația și a rupt-o, plângând.
*
Apoi, întâlniri din întâmplare. Trecând, fiecare, mai departe. Odată, ca s-o uite, Bârligiu a încercat cu femeia de serviciu. S-a ales cu porecla (a doua poreclă) de "Bleaga". A renunțat. O poartă pe Anișoara, întreagă, în el, ca o rană…
*

În fiecare noapte (în nopțile în care Bârligiu doarme "acasă") după miezul nopții, Anișoara vine și zgârie ca pisicile la ușă și se roagă să-i dea drumul înăuntru…
*
Sticla de țuică s-a terminat demult…Toropeala a crescut…Povestirea ajunge, din ce în ce mai greu, la mine…Aproape am adormit. Ceața, lumina difuză, mi-au pătruns în ochi și în oase, în tot corpul, făcându-l de plumb…Aud vag, prin somn, trântit într-o rână pe patul de campanie, un zgomot ușor, persistent ca un zgâriat de pisică, la ușă…Îl înregistrez semiconștient, odată cu vorbele lui Bârligiu care a rămas undeva, departe, în altă lume, lăsând în locul lui doar vorbele care plutesc în aerul de vată: "o omor, bă, o omor dacă mai vine"….Mă trezesc brusc. Zgârieturile și un fel de vaiet-șoaptă s-au întețit. Bârligiu doarme și se zbuciumă în somn. Odată cu trezirea bruscă, fiorii pe șira spinării scot din mine sudori calde și reci…Anișoara plecase (puțin) de ceva timp. Și nu s-a mai întors. Rmasă atârnând. De-un copac. Unii ziceau că s-a atârnat singură. Alții – c-a fost ajutată ….