13-18 iulie 2009


Avodlom, țara liliecilor


Michael Jackson I Speohumanoidul

Ochii mei s-au însângerat. A fost afectată retina. Lumina le pipăie catafalcul. Mai întâi cel drept, apoi cel stâng s-au dus. Fiecăruia îi va prinde bine disperarea. Ce să mă fac, dacă s-au depravat într-atât ?!

Lovesc cu bastonul. Nu se rupe pojghița întunericului din față. Încep să fac foraj în găvanele ochilor. O durere ascuțită mă face să leșin. Obțin o corporalitate de speohumanoid. Intru într-o peșteră a liliecilor.

De fapt am intrat zburând prin munte. Ceea ce nu văzusem până acum se interpune între rocă și aerul cu mulți vapori de apă carbogazoasă. Miros de ouă clocite, de izvor termal. De unde îmi știu drumul ?

Condiție de om, condiție a detenției mai bine zis! Verdele deschis e acum liliachiu. Roșul tinde spre verdele crud. Albastrul ultramarin este galben-oranj. Să recapitulez, în tabloul din față valurile lacului subteran sunt ca lanurile lui Van Gogh. Stalactitele, cu infiltrații roșiatice în calcarul lor, sunt pentru ochii mei interiori păduri veșnic verzi; chiparoși mediteraneeni cu rădăcinile în sus. Gheața, pe care lumina artificială din peșteri ar fi făcut-o de un bleu verzui, pare acum un imens hols mentolipsus de afine sau coacăze negre, foarte liliachie. Dacă mă ciocnesc de colțuri, pielița dorsală sau mantia aripilor scoate un lichid stors din kiwi. Mi-am descoperit un alt vizor, de liliac în misiune sub acoperire.

Toate sunt la fel aici. Caloric, cronologic, biotopic nu s-au petrecut schimbări. S-ar părea că efectul criogenic este înviorător. Se estimează că aici speciile încă evoluează. Profită de încălzirea globală de la suprafață. Dat fiind faptul că în următorii ani aici va fi descoperită noua hrană a omului din mileniul al treilea.

Totul pentru omul liliac, pentru omul adâncurilor, pentru speohumanoid. Câinii și pisicile doar, singurele supraviețuitoare din regnul animal, paralel cu noi vor căpăta. În schimb sunt departe aripile lor dorsale și laterale subacvatice. Asta este: legea metamorfozei cere popularea a două speomedii: aerul și marea rezervă lichidă subterană. Apa freatică și apa peșterilor vor fi pline de câini și pisici de mare. Însă oceanele, mările, fluviile, lacurile, pârâurile sau izvoarele de suprafață dispar înghițite ca și cum n-ar fi fost.

Cine m-a pus oare să beau din Lethe, singura “apă” accesibilă ultimilor oameni? Lethe nu-i apă, este un lichefiat gaz rar, cu efectele permutării genotipului uman. Organele reproducătoare mi s-au mutat în canini. Orice femelă de speohumanoid întânită de mine ar putea fi un rezervor de progenituri. Dar nu! Din păcate eu trebuie să suport mușcăturile întregii specii specializate în fertilizare. Eu, masculul speohumanoid trebuie să devin compatibil cu a șasea dintre miliardele femele – una singură pentru mine –, care va fi alesul meu și mă va lăsa însărcinat, cu burta atârnată-n jos, apoi cu plozi...

Femela va fi ocupată exclusiv cu studiul. De neimaginat pentru noi, masculii, metoda ei bibliooptică de a-și culege cu botul informațiile din bibliorafturile secrete ale peșterilor. De fapt ele au furnizat și apa rară Lethe, despre care s-a crezut că ar fi un mit virgilian, antic. Coborârea în infernul cel mai de jos, în condiția de astăzi, a fost atinsă de toți tibetanii, yoghinii și mințile luminate ale etapelor istorice. Monstruozitatea ochilor de Argos, a primilor ochi, umani a dispărut. În cel de-al doilea deceniu din mileniul al treilea am rămas orbi. Ni s-a cancerizat pielea de la soare și combinațiile de viruși cu toate noxele. Prima constare a morții planetei a fost dată la jurnale pe data de 15 iulie 2009. Într-un lac foarte cunoscut de lângă Varșovia toți peștii au murit. S-a crezut prima dată că se sufocaseră. Dar nu, tocmai fuseseră mari ploi și inundații europene, ca niciodată, din primăvară până la acea dată. S-a anunțat că le este interzis oamenilor să consume acea apă. De fapt conținea Lethea, izvorul nemuririi ca speohumanoid. Fuseseră băgați în carantină, imediat, cei care băuseră din lacul denumit pe urmă chiar Lethe.

Speofobia, adică orbirea varșovienilor și cracowienilor a devenit contaminantă pentru restul omenirii. Nu în sensul că s-ar fi luat de la om la om, sau mai exact, de la speohumanoid la om.

Primii, emoniștii, un grup format din puberi, adolescenți ori tineri șomeri și declasați au fost primii care au fugit spre Lethe, lăsând toate ca să încerce noile senzații, ca-n pădurea ecuatorială. Apoi drogații irecuperabili. Imediat s-au mișcat valurile minorităților sexuale, cu hard sexul în frunte, care au aderat imediat la noua specie umană ; au aderat și grupurile de gay, care utilizau orbirea ca pe un tatuaj cu durată limitată încă de pe vremea lui Freddie Mercury. Cabinetele de tatuaje au acceptat și ele să importe fiole pentru a le schimba înfățișarea clienților. Aici ar fi cazul să amintim un lucru foarte important. O simplă ingurgitare a Lethei, ca de altfel și inocularea în sânge la modul injectării nu produc niciun efect. Aplicarea dozelor trebuie să se facă supravegheat, cu specialiștii geneticieni. Și în condiții de laborator. Nu este permisă nicio vizită din partea apropiaților. Orice amintire se taie, pe toată durata transferului de ser genetic pentru noua specie. Se taie voia celui care a acceptat, precum o panglică de inaugurare. A vrut să se supună tratamentului, bine, atunci să se lase tratat corespunzător.
Eu, Michael Jackson m-am lăsat pictat în alb. Am suferit radicale modificări genetice. M-am crezut de mic un copil minune, pentru că și mărturisesc în Moonwalk cum am început să-mi corectez fizionomia: “Atunci când am început să fiu cunoscut, să devin vedetă, eram încă grăsuț ca un bebeluș, având o față rotundă și durdulie. Mi-am păstrat această rotunjime până acum câțiva ani, când mi-am schimbat dieta, renunțând să mai mănânc carne, fie ea de vacă, pui, porc sau pește, și nici anumite mâncăruri, care știu că îngrașă. Voiam doar să arăt mai bine, să trăiesc mai bine, să mă simt mai bine, să fiu mai sănătos. Pe măsură ce pierdeam din greutate, fața mea începea să capete forma actuală, iar presa a început să mă acuze că mi-aș fi transformat fizionomia prin intervenții chirurgicale, în afară de forma nasului, la care recunosc cinstit că am umblat, așa cum au făcut mulți alți interpreți și alte staruri. Ei iau de obicei o fotografie din adolescență ori de la terminarea școlii și o compară cu imaginea mea actuală. În pozele vechi fața mea este rotundă și îndesată. Pe deasupra, fotografia este prost luminată, încât arăt ca un african. În pozele recente mi se observă fața de om matur. Am altă coafură și nasul îmi este transformat. [...] S-a spus că mi-am făcut operație plastică la oasele feței. Mi se pare foarte ciudat că oamenii au ajuns la o asemenea concluzie și cred că sunt foarte răuvoitori. [...] Nu mi-am transformat niciodată pomeții sau ochii. Nu mi-am subțiat buzele, cum nu am făcut nici transplant de piele. Toate aceste acuzații sunt ridicole. [...] Am făcut două operații la nas, iar recent mi-am făcut o despicătură în bărbie, dar asta a fost tot. Deocamdată. Nu mă interesează ce spun ceilalți – este fața mea, iar eu știu cel mai bine” .
Mai mult, m-am chinuit pentru a-mi schimba vocea. Hormonii luați m-au ajutat să scot cele mai acute chiuituri, aproape feminine. Aplicarea dozei de Lethe în S.U.A. s-a făcut mai întâi pe pielea mea. Se spune că aș fi decedat din cauza unei medicații puternice. Adevărul este că m-am transmutat, devenind primul speohumanoid. Am făcut să apară și rezervorul de Lethe din Polonia, la douăzeci și una de zile după “moarte”. Este important să se arate încă un secret: inima umană trebuie scoasă din carcasa toracică, prin mijlocele endoscopice. Bineînțeles, în condițiile când se atinge etapa ultimă, decisivă a tratamentului cu Lethe. Inima mea, inima arhanghelului Michael, a fost aruncată în Lethe și peștii s-au asfixiat imediat. Ca și cum arhanghelul Michael își arunca pentru ultima dată, în parada funebră ce nu i s-a făcut, pălăria de megastar. Pălăria-inimă, aura de înger a schimbat rapid compoziția chimică a apei.

În aceeași zi, de 15 iulie 2009, se anunțase până-n prânz, că cineva din S.U.A. tipărise o biografie a mea, conform căreia mă iubisem, în mare secret, cu doi tineri. Ca experiențe de laborator, aceste două relații heterosexuale ar fi dus dus la anumite atrofieri ale constituției anatomice. Dezmint hotărât aceste afirmații. Aș fi fost mort de tot, încă de la dărâmarea Gemenelor, de pe 11 septembrie 2001. Am rezistat din momentul pigmentării întregului meu organism, pe interior cu acea culoare maron închis pe care o dă Lethe, luată în cantitățile mici. Schimbarea orientării sexuale nu m-a preocupat. De fapt acest proces al transformării iremediabile, din specia indivizilor umani în specia speoantropică, se produce doar prin aplicarea unui sărut în zona cordului, dinspre latura stângă a pieptului. Ființa care mă sărută nu e din specia umană. N-a fost niciodată! Nu e bine să se știe încă detaliile acestui sărut – nihil plus ultra !

Ana-Maria, medium de speohumanoid

Scriu aceste date din istoria viitoare la laptop. Intersant este că nu am nici o documentație în față. Eu de fapt nu m-am transformat în om-liliac. NU VREAU DECÂT SÃ MOR CÂND VA FI INTERZIS ACEST PACT FAUSTIAN. Acum, în principal mă îndrept spre două-trei cărți, care îmi vor oferi niște argumente pentru vremea aceasta a speohumanoizilor.
Prima carte este Rubinul cu șapte stele de Bram Stoker. A doua este Moonwalk (primele două ediții apărute în London, Great Britain, 1988, respectiv 1992), scrisă de Michael Jackson. Spre confirmarea biografiei sale, o să citez și din cartea La Toyei Jackson și Patriciei Romanowski, La Toya, Growing Up in the Jackson Family (Dutton, 1991), mai exact din traducerea acesteia la noi, tot din același an cu prima, a lui Michael, fratele ei mai mic.

În capitolul al nouălea, “Nevoia de a cunoaște”, din cartea inițiatică a lui Bram Stoker este scris despre uleiul de cedru din cele șapte lămpi descoperite de egiptologul Corbeck, pentru ca regina (faraon) Tera, încă sub formă de mumie în Europa, să fie înviată. Dependența acestui personaj față de lămpi bănuim că ar fi dată de mirosul degajat în camera mortuară din recipientele, care timp de două sute de ani (de când un explorator belgian desigilase cripta din Valea Vrăjitorului) tot conțineau lichid îngroșat: “Domnul Corbeck păru că-și iese din minți la descoperirea lămpilor. Le luă pe rând una câte una și le privi cu duioșie, ca pe niște iubite. În bucuria și emoția lui, respira atât de tare că semăna cu un motan care toarce. [...]
- Să le identific? Copii? British Museum? Prostii! O avea poate și Scotland Yard-ul vreun set ca să-i învețe pe polițiștii idioți egiptologia! Dacă le cunosc? Când le-am cărat cu mine prin deșert, timp de trei luni de zile, și am stat treaz noapte de noapte ca să le păzesc ! Când le-am examinat cu lupa ceas de ceas, până mă dureau ochii ; până ce fiecare asperitate cât de mică, fiecare fragment și fiecare pată mi-au devenit tot atât de familiare cât îi este navigatorului harta ; și tot atât de familiare cât, fără îndoială, trebuie să le fi fost întotdeauna, de când e lumea și pământul, tuturor pungașilor bătuți în cap, în goana după jafuri. Uite, tinere, privește aici ! Înșiră lămpile la rând sus pe vitrină. Ai mai văzut dumneata vreodată un set de lămpi atât de complet? – chiar la Scotland Yard ? sau în Bow Street ? Privește! Cele șapte încarnări ale lui Hathor, pe fiecare lampă câte una. Uite-te la figura lui Ka, la prințesa celor două Egipturi, stând în barca morților între Ra și Osiris, cu Ochiul Somnului sprijinit pe picioare, plecându-se înaintea ei; și Harmochis înălțându-se spre nord. Le găsești astea la British Museum, sau în Bow Street? Dar poate studiile dumitale făcute la Gizeh Museum, sau la Fitzwilliam, sau la Paris, sau la Leyda, ori la Berlin, te-or fi învățat că astea-s scene obișnuite în hieroglifică ; și aici ai de-a face numai cu niște copii. Ai putea cumva să-mi spui dumneata mie ce semnificație are desenul ăsta al lui Ptah-Seker-Ausar ținând Tet-ul sub Sceptrul Papirusului? L-ai mai văzut vreodată până acum, chiar la British Museum sau la Gizeh, sau la Scotland Yard ?” .
Nimeni nu a observat până acum faptul că numele Corbeck, la fel ca Malcolm, al personajului-narator din acest roman al lui Bram Stoker, au tot șapte litere precum ambele nume ale lui Michael Jackson. Dacă ar fi să transpunem pe cifrele 1 și 0 sunetele din numele lor vom avea : Corbeck – 1011011, Malcolm – 1011011 (identitate dorită de autor) și Michael Jackson – 1011001 1011101 (cu cinci vocale pentru nouă consoane). Numele de familie Jackson are o simetrie care ar putea să intrige. Nu au dovedit membrii familiei lui Michael o mentalitate de castă la înmormântarea acestuia ? Dacă unim succesiune de consoane și vocale din numele megastarului, avem : 10110011011101 sau 10200200301 prin care aflăm că între lunile octombrie 2002 și ianuarie 2003 a început procesul de transformare al lui Michael – experimentul haus speoantropic.

După o zi în care aproape am sorbit ca pe apă Rubinul cu șapte stele, pe data de 16 iulie, reiau acum discuția despre speohumanoizi. Mi-aduc aminte că în teatrul lui M. Eliade, în afară de Iphigenia și Coloana neșfâșită mai există o piesă, remarcabilă, cu intuiții despre o civilizație a oamenilor din peșteri. Această piesă fantastică este singura lui operă dramatică cu acțiunea focalizată în tehnica epicii comportamentiste a lui John Dos Passos. Ba nu, mă înșel, are și un Thriller à la Michael Jacson, o scurtă dramă cu întoarcerea militarilor morți de pe frontul de Est.
Aproape toată noaptea, după ora două, n-am putut sta liniștit. Citisem patruzeci de pagini din cartea lui Bram Stoker și intrasem absolut în tensiune. M-am dus să controlez poarta dinspre stradă. Mi-am zis că dacă din fereastră venea, chiar până să mă fi culcat, un liliac speohumanoid sau o mână a Terei Magiciene, cu șapte degete, aș fi acceptat metamorfoza pe loc. Cum să mă împotrivesc la așa ceva care întoarce inima pe dos oprind sângele în vene?!

Dimineață, pe la șase-șapte am avut un vis. Eram în Tulcea. Aproape de blocul Pelican, din fața gării și a lacului Ciuperca. Am observat-o pe Ana-Maria, fosta mea primă iubire. Am zis să n-o supăr cu prezența, trecând de ea, deoarece discuta ceva cu o persoană. Dar m-a strigat cu acea voce foarte cântată a ei. M-am întors pe dată. Am observat că avea un batic pe cap. Arăta mult mai simplu. Trăsături mai șterse. A vrut să se așeze la un rând, ca să cumpere ceva. Eu am rămas mai în spate. S-a așezat atunci și doamna Bărbat, al cărei soț are o mare bibliotecă personală, din care împrumutasem foarte multe cărți pe când fusesem student. N-am avut timp să o privesc deloc bine pe Ana-Maria. Doamna Bărbat o știa, pentru că i-o prezentasem cândva și domnului Stelian, soțul ei. A făcut puțin pe grozava, spunând despre faptul că ar fi din Ardeal și Ana-Maria – lucru confirmat de mine în fața celor de față, care brusc nu mai stăteau la o coadă, ci deveniseră cu noi meseni. În dreapta era doamna Bărbat, iar în stânga mea se așezaseră unchiul Jan și mătușa Domnița. Unchiul Jan îmi întrerupse diatriba despre Ardeal. Apoi i-am contrazis opinia, prin noi argumentele și date (fără logică de fapt, ca și afirmația doamnei Bărbat că Ana-Maria e din Ardeal, când ea era tulceancă de fapt). Între timp mă uitam unde s-o fi așezat la masă Ana-Maria, însă parcă dispăruse, simțind ceva. Brusc am făcut o asociere cu nedistingerea feței eroinei Margaret din romanul Rubinul cu șapte stele, în penultimul capitol, “Lecția lui Ka” – Ka fiind trupul unui arheu, iar Familiarul, pisica sălbatică, killerul care o păzea mumificat pe regina (faraon) Tetis ca să învieze la o conjuncție a aștrilor pe data de 31 iulie acum o sută de ani:
“ – Deci ești sigură că, dacă ai fi chiar tu regina Tera, ai ține să dovedești acest lucru în orice chip ți l-aș sugera eu?
– Da, în orice chip!
Răspunsul ei sună îndrăzneț. El întrebă din nou, și în glasul său nu se ghicea nicio urmă de ezitare:
– Chiar și cu părăsirea Familiarului tău în moarte – în nimicire?
Ea tăcea, și eu am putut vedea că suferea – suferea îngrozitor. În ochii ei apăru o privire chinuită, pe care niciun bărbat n-ar fi suportat s-o vadă în ochii femeii iubite. Eram cât pe-aci să intervin, când ochii tatălui, privind în jurul său cu neclintită hotărâre, se opriră asupra mea. Am rămas mut, aproape vrăjit; la fel ca ceilalți. Ceva se petrecea sub ochii noștri, și nu înțelegeam ce. [...]
– Alege! Vorbește! Când soarele Când soarele se va ascunde în mare, va fi prea târziu!
Splendoarea soarelui care apunea părea că luminează chipul lui Margaret, până când acesta străluci ca aprins de un foc interior, de o nobilă lumină, când răspunse:
– Chiar și așa!
Apoi, pășind spre locul unde se afla mumia pisicii, pe măsuța mică, puse mâna pe ea. Soarele nu-i mai lumina acum fața, și umbrele coborau întunecate asupra ei. Cu glas limpede ea spuse:

– Dacă aș fi Tera, aș spune: «Luați-mi tot ce am! Această noapte este noaptea zeilor! »
Pe când vorbea, soarele intră în mare, și umbre reci ne învăluiră îndată.”

M-am trezit și, dându-mă repede jos, m-am dus să caut numărul Anei de telefon, scris numai într-un singur loc, aici, în cartierul Medeea, pe caietul galben al participantului unui curs, “Educația pentru viața de familie”. La acest curs o văzusem prima dată, timp de trei zile, în decembrie 2002 pe Ana-Maria. Cine știe ce s-o fi întâmplat cu ea! Pus în dulapul plin de praf, caietul galben are și numărul ei de telefon fix. Dacă o mai fi același. Important nu este faptul că îi voi mai da vreodată sau nu telefon, ca să aflu ce mai face după ce a împlinit și ea treizeci de ani, pe data de 29 aprilie. Ea nu m-a sunat, deși îmi știe numărul de telefon al părinților mei din Constanța. Au trecut șase ani până acum. Dacă are o revelație deosebită, pe care mi-o trimite prin vis, să mă sune chiar ea!
Altceva este foarte important. Este fenomenal că Ana-Maria mă face atent asupra perioadei dintre sfârșitul de noiembrie 2002 și sfârșitul lui ianuarie 2003 (când o anunțasem că ne despărțim, eu vrând să plec în armată). În această perioadă ne întâlneam prin restaurante, ne plimbam peste tot, în gerul cel mai mare. Mă sărutam ore întregi cu ea. Am petrecut un revelion pe cinste, la Mihai, invitați împreună cu fratele meu Emil și cumnată-mea Ana-Ramona. Ana-Maria a acceptat târziu, spre dimineață să mă sărute prima dată. Revelionul avea ca temă “Omul din Cromagnon”. M-am costumat punându-mi un sac roșu de rafie pe cap și o mască pe piept, alcătuită dintr-o vulpe cu alte bucăți de blană. Momentul apariției mascaților pe scenă a fost de pomină. Șopârla de mătase verde cu burtă galbenă, pe care o luasem eu de-acasă a fost preparată la un foc mare din apartamentul gazdei. Emil și Ramona erau Fred și Wilma. Cumnată-mea avea oase decupate din carton în părul dezordonat făcut coc. Alții își făcuseră și tatuaje. Eu purtam ca tobă un fel de sită imensă cu membrană sonoră, de plastic. Mi s-a atras atenția că am deranjat toți vecinii bătând în ea. Dansul nostru în jurul focului se sincroniza după un jazz african originar. Ovidiu cred că se cam îndrăgostise de Ana-Maria, dar el nu știa să danseze ca mine. Până dimineață, târziu am stat. Făcusem acasă, la mine, spaghete la cuptor, o specialitate inventată chiar atunci de mine. Împreună cu Ana-Maria, Emil și Ramona am plecat într-acolo să o mâncăm cu poftă.
Acel interval de timp a însemnat și apogeul vieții lui Michael Jackson. Nu știam atunci, mi-a dezvăluit-o Ana-Maria prin reapariția ei în visul meu, după șase ani de când n-am mai visat-o deloc.
Am crezut-o pe Ana-Maria logodnică de-a pururi. Mai ales în ianuarie și februarie 2003. S-a petrecut cu ea, din primăvara și vara acelea o metamorfoză interioară, de parcă devenise mediumul altei făpturi. În martie s-a îmbufnat și din pricina elevilor ei care începuseră să nu mai învețe. Înainte de Bunavestire s-a supărat pe mine, în drum dinspre Cocoșu (unde stătusem două zile) spre Niculițel, de unde trebuia să luăm autobuzul. Valeriu și-a pierdut atunci mobilul. Eu am șicanat-o inconștient, iar ea a hotărât pe dealuri despărțirea. După o glumă făcută prostește de mine, la un izvor. Mai înainte o mușcasem de coada împletită la spate, pe când urcam un delușor. Erau peste tot albăstrele și ghiocei imenși, prin crângurile de arbuști. Mă zgâriasem de crengi, îi culesesem buchete de flori... Transfigurarea ei în momentele acelui apus de soare nu poate fi uitată. Lacrimile mi-au izbucnit în autobuz, spre Tulcea. Și ea plângea. Aveam adunate și ciuperci de lemn, urechiușe, roșii ca sângele, din care Valeriu a preparat o saramură, făcându-le pe grătar în apartamentul meu. Ana-Maria a refuzat să mai ia din ciupercile culese de toți pe la Cocoșu. Urma ca peste cinci zile să susțin inspecția pentru definitivat. Și ea avea s-o dea, însă amânată dintr-un mare ghinion personal, abia în iunie 2003. Iar la examenele de titularizare definitivat nu s-a mai prezentat deloc, deși mă interesasem pentru ea și îi dădusem telefon din Constanța să-i spun că ar fi o formalitate să ia examenul. N-a vrut și n-a vrut.

Mai dau un citat din cartea lui Bram Stoker din 1903, publicată la noi în 1992, când a venit și Michael Jackson prima dată în România. Este din capitolul al șaptesprezecelea, “Îndoieli și temeri”: “– Malcolm, ai vorbit despre oameni care au pierit din cauza reginei; sau care, mai curând și de fapt, au pierit pentru că s-au amestecat în treburile ei și i-au zădărnicit planurile. Nu crezi că, așa cum ai pus problema, ai fost nedrept? Cine oare n-ar fi făcut exact ceea ce a făcut și ea? Nu uita că se lupta pentru propria ei viață! Da, și chiar pentru mai mult decât propria ei viață. Pentru viață și dragoste, și pentru toate extraordinarele posibilități ale unui viitor îndepărtat, în necunoacuta lume a Nordului; acel Nord care pentru ea însemna speranță și încântare. Nu crezi că, odată cu învățătura timpului său și cu toată marea și nebiruita tărie a ființei sale, era îndreptățită să aspire la o cât mai largă răspândire a ideilor nobile ce i se nășteau în suflet? Că spera să ajungă la cucerirea unor lumi neștiute? Să se folosească, spre binele poporului său, de tot ce câștigase din somn, din moarte și din scurgerea timpului ? Atâtea lucruri pe care le-ar fi putut zădărnici mâna oricărui tâlhar sau asasin; dacă ai fi fost în locul ei, nu ai fi luptat cu toate mijloacele ca să atingi acest obiectiv al speranței și al vieții tale? [...] Poți să crezi că gândirea ei activă a avut vreo clipă de odihnă în tot acest răstimp de secole de trudă, în vreme ce ființa ei pământească, adăpostită și protejată de mediul pe care i-l creaseră credința și știința timpului, aștepta să bată ceasul destinului, atunci când sufletul ei liber zbura grăbit dintr-o lume în altă lume, prin împărăția fără hotar a stelelor? Să nu fi însemnat oare aceste stele, cu multitudinea lor de vieți și forme, nimic pentru ea? Așa cum au început să însemne pentru noi, din clipa când am pornit pe drumul minunat trasat de ea și de poporul său? De poporul acesta care și-a descătușat imaginația și a lăsat-o să zboare printre aștrii nopții!”

Nu este nevoie să reconstitui inițierea la care se supun eroii cărții lui B. Stoker. Cartea merită să fie citită, nu povestită. Malcolm Ross, avocatul care se îndrăgostește de tânăra Margaret, fiica egiptologului Trelawny, are un vis extarordinar, relatat la persoana întâi singular încă din incipitul narativ: plutea pe apa Nilului împreună cu o femeie faraon. El este protagonistul-narator al inițierii, fiind chemat de necunoscuta pentru el Margaret – la care va remarca imediat chipul leit celui al reginei egiptence din vis. Regina adormise cu un rubin înstelat, pe care-l pusese sub mâna ei. Aceasta-i fusese tăiată de tâlharii ce prădaseră cripta. Familiarul lui Tetis, adus și el în Londra, motanul mumificat la picioarele stăpânei sale de cinci mii de ani, îl zgâriase cu șapte ghiare de la o gheară pe cercetător, cauzându-i o transă lungă de patru zile.
Descopăr în cartea La Toya. Eu și familia Jackson un pasaj foarte controversat. Înaintea lui, prin partea întâi a cărții, aflăm despre Michael că era încă din adolescență și un mim neîntrecut, putând să imite foarte bine pe prietenele La Toyei. În acest pasaj, presa de scandal, ca și procurorii de altfel, a putut descoperi probe timpurii pentru învinuirea de agresare a minorilor din Cleveland: “Niciodată până acum Michael nu s-a opus așa de mult vreunei întrebări care mă frământa ca acum. Pentru prima oară, după « Bad » sau de pe clipul pentru « Leave me alone » observasem o schimbare în imaginea lui Michael, aleasă anume pentru a se recomanda lumii. Nu mai era victima, devenise agresiv. La câteva luni după această conversație, când am început să-i găsesc explicații muncii sale, exact așa cum găsise el explicația hotărârii mele de a poza pentru Playboy. Înarmat cu cuvinte și fantezie, a creat o imagine dureroasă – departe de a fi plauzibilă, pentru mine cel puțin – legată de educația în familia Jackson. Unul din lucrurile minunate legate de creativitatea și propria-mi exprimare este evadarea. [...] În cazul lui Michael nu pot să fac o demarcație între creație și creator.
Deși consider clipurile fratelui meu ca pe unele dintre cele mai bine realizate vreodată, mă simt în același timp jenată să am înțelegere pentru cineva care în timp ce îi iubește așa de mult pe copii, cum o face Michael, pentru care realizează cu drag spectacole, vizual și implacabil sugerează violență. Luați ca exemplu « Smooth Criminal », un fragment din « Moonwalker ». Îmi este imposibil să văd scena în care o fetiță este în permanență îmbrâncită, lovită și bruscată fără să crâcnească. Pentru mine acest lucru nu reprezintă numai o realizare cinematografică, ci îmi trezește o mulțime de amintiri.
În câteva din clipurile lui Michael (ca și ale fraților mei) universul intim este distrus de înșelăciune, mânie, izolare sau prigoană. În viziunea lui Michael Jackson durerea este întotdeauna evitată, ea devenind atotputernică, insensibilă, invizibilă, așa cum apare în plăsmuirea fiecărui copil care a fost maltratat. Ceea ce consider că merită remarcat este modul în care Michael își distribuie rolul personajului pozitiv care restabilește dreptatea. Și touși, oricât sunt de bine realizate finalurile, clipurile se remarcă totuși prin brutalitate sau violență ca în « Smooth Criminal ».”
Îmi amintesc și eu. Dar nu simțeam niciun dezgust când vedeam scena aceasta, adolescenta dansatoare fiind doar puțin zgâlțâită, ușor îmbrâncită de către un Michael care nu deviase de la rolul inițial. Pantera neagră are și ea, în clipurile lui Michael un simbol totemic nemascat, needulcorat. Nu este ea chiar ipostaza de Familiar al reginei Tera, în care M. Jackson se complace a se așeza încă din momentul filmărilor? Metamorfozările în panteră apar într-o repetiție ca de ritual, neavând efectele unui desen animat cu durități și speriind pe copii. Michael se credea el însuși un efect special. Felul în care Michael își strâmba trăsăturile feței pe scenă, din momentul în care i se albise fața, semnala faptul că voia să intre în pielea unei pume sau a paterei negre, prin unirea sprâncenelor sub o cutare adâncă orizontală a pielii de pe frunte. Nasul a fost deformat cu scopul de-a semăna cu cel al unui Familiar al reginelor-faraon. Eu nu accept alte variante și interpretări, nici efeminarea lui Michael măcar. El n-a avut tendințe heterosexuale niciodată. Impresia aceasta provine din neștiința majorității. Michael se transforma, prin parcurgerea etapei feline de Familiar, în mediatorul cel dintâi dintre specia umană și cea speohumanoidă. Insinuările surorii sale, La Toya Jackson, pudibonderia ei despre molestările din acel dans, sunt cele mai grele atacuri pe care putea să le primească megastarul, aflat în continuă ascensiune, aflat la vârsta de treizeci și trei de ani când s-a publicat întâia oară, la Dutton, cartea La Toya, Growing Up in the Jackson Family (1991). Dacă decriptăm și mesajele trimise din copilărie fraților și părinților de către Michael, nu putem depista nicicând faptul că a fost un copil fără copilărie, sau că bătăile primite îi marcaseră existența.
Michael n-a avut nici personalitate multiplă. Este de la început un idealist, un neînțeles. El însuși receptacol al Vocii de sorginte platonică, al unui timbru cu adevărat orchestral – tragic, terifiant și comic în același timp – a făcut să se reaudă ancestralele chemări amerindiene și africane ale strămoșilor la scenă deschisă. Experiențele făcute pentru găsirea ritmului de mișcare în valuri sacadate provin din Cartea morților egipteană și din anumite pagini de manuscris ale incașilor. Aripile condorului, cu penele ridicate în sus la extremități, sunt redate atunci când agilul câtăreț execută și în Thriller sărituri fastuoase, de proveninență barocă.

« Iar numele meu este “Negrul cel Mare” »

Pe mine încă nu mă știți. Apar din întâmplare. Invadez existența comună. Banalitatea multora se lasă executată. Jupoi de piele pe toți politicienii. Sunt un spirit egiptean venit să operez mileniul al treilea de după Hristos. Mi-am spus “Negrul cel Mare” de la început. Nu voi atenta la libertatea omului de a alege. Acesta este principiul meu lege. Fiecare nouă alegere cu mare cheltuială se ține. S-ar deduce de-aici că poate genera o inflație. Dar nu financiară, ca în alegerile pentru parlament sau de președinte. Ci inflația condiției umane. O să se creadă omul prea om, neomul prea neom și-o să facă poc!
Dacă radiografiați intoleranța mondială, existentă acum pe Glob, o să vă cruciți până unde ajunge amenințarea aceasta. Luați de pildă ce-au făcut ultrașii suporteri pentru echipa budapestană Ujpest (mult chinuită în jocul prestat la București de pe data de 16 iulie 2009 – și ce-o să mai facă în retur!): au strigat românilor, încă din tren, că sunt țigani (adică Familiari), “Moarte Trianonului!”, reînviind spiritul neadormit al lui Ferdinand I, și pe cel al reginei Maria, un avatar excepțional al femeii-faraon Tera, de origine engleză, cum se știe.
Iată unde se vorbește despre mine, Golemul egiptean:
“Numele meu străin e de atingerea Răului, murdărind
Cuvintele magice. Acestea, puteri în ele pot să adune
Pe care gura mea vouă vi le spune;
Din toată Ființa mea, se revarsă Lumina în valuri
Sunt o Ființă împrejmuită cu ziduri
Într-o lume înconjurată de ziduri,
Sunt chiar zidul zidului
Unicul, fiu al Unicului,
În mijlocul Universului,
Contemplându-l cu har…
În Singurătatea mea, rămân un Solitar…
Nu trece nicio zi fără ca eu să nu salvez ceva...
Toți trec! Și trec! Toți trec prin fața mea !
Este adevărat, sunt o Ființă din care sevele țâșnesc
Și sunt născut în Oceanul ceresc…
Mama mea este zeița Cerului, Nut,
Ea este cea care Forma mea, de-acum, mi-a făcut;
Eu sunt Nemișcatul,
Marele Nod al Destinului care zace în Ieri,
În mâna mea își află destinul Prezentul.
Nu mă cunoaște nimeni:
Eu pe toți vă pot cunoaște, vă pot ști;
Pe mine nimeni nu mă poate simți
În timp ce eu pe toți vă port în Inimă.
O, tu, Ou cosmic ! Ascultă-mă !
Eu sunt Horus ! De milioane de ani vă trimit
Focul din razele mele țâșnit,
Pentru ca inimile voastre spre mine, să le întorc.
Eu sunt Stăpânul pe tron,
Liber de orice Rău, străbat Timpurile și Spațiile…
Sunt chinocefalul de aur, căruia îi lipsesc picioarele și brațele,
În templul din Memphis se află tronul meu…
Să știți : dacă eu o duc bine și el o duce bine, mereu,
El, chinocefalul de aur din Memphis!”

Eu, Horus-Osiris, vestesc în aceste versuri cum trebuie să se pregătească lumea de apocalipsă. Au fost doi ani, nu de mult, cu indiciul numeric perfect: 1991 și 2002. Mai înainte fusese anul 1881, al Scrisorilor lui Mihai Eminescu.
Și nimeni n-a ținut seama de acești ani, ai venirii mele. Anul 1991 înseamnă dispariția comunismului din ultimele state ale Europei. Putea să însemne și revenirea la Moldova lui Ștefan cel Mare, imediat după proclamarea independenței Rep a Moldovei, recunoscută concomitent de România. Perimatul Rep, the horror’s dance, asta devine în intervalul 7-12 aprilie “independența” rusofilă a Moldovei dintre Prut și Nistru pe timpul lui Voronin. Un rep oficial, un joc dictat de moscoviți. Un cazacioc așa de agresiv și hard, invers ritmului soft basarabean al anilor nouăzeci, pus pe acorduri de autoritățile lui Mircea Snegur. Voronin a dat liber teroriștilor oficiali ca să devasteze Parlamentul din Chișinău. Din anul 2002 s-au agravat foarte mult relațiile dintre români și oficialii Rep Moldova : limba rusă, oficializată, a ștrangulat peste tot vorbirea publică a românei. A început aplicarea unui program precum cel sovietic din 1945-1947, care dusese întreaga Românie în pragul unui genocid, prelungit și după proclamarea regimului “popular” cu sute de mii de morți prin penitenciarul național.
Iată ce mai găsiți inscripționat de mine, cuvintele lui Râ, rostite cu milenii întregi înainte :
“Cuvintele mele magice, cu atenție, să fie ascultate
Și de către cei ce vin după Coșciugul meu să fie scandate,
În timp ce e dus spre sălașul său, ascuns.
Iar voi, care mergeți înainte și voi, care veniți după Râ,
În mersul lui spre locul de pe Cer, aflat cel mai sus,
În timp ce stăpânul sanctuarului, însuși Râ,
În picioare așezat, în Barca sa,
Face să devină fructe florile pomilor înfloriți,
Voi, toți, să aflați !
Și Râ, la rândul său, se află în mine !
Am făcut, ca de cristal, firmamentul lui Ptah, lustruindu-l bine.
O, Râ ! Sufletul meu este mulțumit, ai inima plină de bucurii,
Când contempli frumoasa rânduială din această zi,
Când, în acest oraș sfânt, Khemenu, te-ai ivit,
Pentru ca, apoi, să-l părăsești prin Poarta de Răsărit…
Primii născuți ai zeilor, care te-au precedat,
Ies în întâmpinarea ta, imediat,
Și cu strigăte de bucurie te salută…
O, Râ ! Fă, pentru mine, dulce și plăcută
Calea străbătută de razele tale de soare,
Lărgește pentru mine, luminoase, Cărările tale,
În ziua în care îmi iau zborul de pe tărâmul pământean”
De ce oare ziua în care sufletul lui Michael Jackson se va desprinde de trup, patruzecimea lui căzând chiar pe 31 iulie 2009, coincide cu data renașterii femeii-faraon Tera? Pentru că așa a vrut el, pentru că a ales data “decesului” său. Uitați-vă la chipul său! Nu este el chip de faraon, de Horus-Osiris-Râ? Regele a murit, trăiască Regele ! Le Roi est morte, vive le Roi ! Pentru el s-a spus, iar intervalul acestei sintagme paradigmatice este între Solstițiul de vară (al morții sale) și 31 iulie. Canicula și diluviile din Europa. Grindina cu proiectile mari cât oul de rață, căzută și-n cartierul Medeea din Constanța, electrocutările (a mai multor oameni sub un copac trăsnit, dar și a unui copil nevinovat, din București, electocutat prin sistem antifurt improvizat la un magazin, pe timpul ploilor din iulie 2009) sunt semne ale apocalipsei.
De ce ne fac pe noi alții “Tzigoinen”? Pentru că, aceștia înșelaseră curțile Apusului, încă din 1241, că ar veni din Egipt să spună occidentalilor despre Apocalips. Și astfel obțineau hrană, ajutoare, ei fiind un popor de profeți ai Evului Mediu. Singura credință a lor este în tablele și legea naturală a Cărții egiptene a morților. Cine le-a propovăduit-o, dacă nu eu? Prin ea l-am învățat tot ce trebuia pe trimisul meu, Michael Jackson...
Urmașii Râmului, creatorii primei epopei cu doctrina mea, scrisă de Ion Budai Deleanu acum două secole, vor înțelege bine că a sosit vremea să se reunească între ei, după trei sferturi de veac ale despărțirii lor, din iarna cu care începea anul 1944, când Stalin punea ciubota iarăși pe pământ românesc. Puterea acestui neam va reieși așa de mare, cu toată oripilanta părere a occidentalilor despre membrii săi, încât toți o să-i recunoască supremația europeană. De fapt este primul neam civilizat, prin doctrinele egiptene ale lui Pitagora și ale lui Zalmoxe – cel cu numele format tot din șapte litere. Zalmoxe (1011010), nu Zamolxe (1010110), pentru că doar primul indică și anul 2010, și luna din toamna adevărată a venirii sfârșitului lumii, luna a zecea, după calendarul egipțian, din anul 2010! Eminescu a publicat din poemul său “Memento mori” doar fragmentul “Egipet” (010101) ca să arate spre ce se îndrepta viitorul țării, spre ce astru nocturn sau lună (scrisă în oglindă ca în “Luceafărul”) să îndreptați atunci ochii...
În 1861 fusese scris de către poetul maghiar Emerich Madách cel mai inițiatic, pe filieră egipteană, poem spectacular și spectral al lumii, “Tragedia omului”, autorul pașoptist fiind – după opinia lui Tudor Vianu – numai un “mare cunoscător al filozofiei idealiste germane” , al curentului Sturm und Drang (Furtună și avânt) preromantic, deși a fost și un tălmăcitor sau popularizator al docrinei mele egiptene. Tudor Vianu, în “Sociogoniile moderne” din vastul studiu “Tudor Arghezi, poet al Omului (Cântare omului în cadrul literaturii comparate)” a revenit asupra acestui subiect, scriind următoarea teză: “Negația istoriei este una din atitudinile semnificative ale pesimismului european. Întâmpinăm această atitudine în mai multe opere poetice ale secolului al XIX-lea, printre care și aceea a lui Madách, Tragedia omului, deși, după cum vom vedea îndată, marele poet maghiar a izbutit să depășească afirmația antiistorică a pesimismului european, cu care se leagă prin multe fire.” Interpretarea critică asupra acestui poem sociogonic al lui Tudor Arghezi, pe care o oferă esteticianul T. Vianu ar trebui reevaluată, pentru că poetul cu pseudonumele ales tot într-o rara septagramă (0111010), aratând prima lună a anului 2010, n-a realizat decât o parodie despre omul nou al doctrinei comuniste. Acest megapoem postbelic este de fapt o carte inițiatică, pentru cei de la sfârșitul primului deceniu al mileniului trei.
Mai ofer din Cartea egipteană a morților un indiciu al apocalipticei vremi:
“De acest Spirit hidos, prefăcut, scapă-mă,
El are cei doi ochi închiși până-n seară;
În timpul nopții și-i deschide și pe muritori îi chinuiește...
Într-adevăr, bogat în Forme ascunse, Sufletul meu țâșnește,
Iar numele meu este « Negrul cel Mare »
Cel care trăiește în mine îl face să apară
Prin multele mele forme care se schimbă des…
O, Prinț al zeilor, Elishef,
Auzi cum urlă demonii păroși și șui
În ceasul în care brațul lui Osiris este pus la locul lui?
Tu vei spune : « Veniți ! Înfruntați Abisul cu credință! »
Privește! În fața ta, redus la neputință,
Zace dușmanul tău. Dosul de gât îi este legat,
Iar șoldurile îi sunt răsucite pe cap…
O, voi, Prinți divini de pe Tărâmul Morților,
În acea zi, Isis și Nephtya putea-vor
Să oprească, în mine izvorul lacrimilor care îmi curg mereu
Când, pe celălalt mal, îl voi vedea pe Celălalt Eu al meu?”

Ce poate fi mai transparent decât acest pasaj, în care decriptarea ne face să înțelegem că pământul cel mai oropsit al lumii de astăzi (sau din ultimele două secole și ceva) este acel Rep(er) Moldova (Avodlom citind pe dos, într-o lecturare ieșită din oul genezic – “Avo”, un aerodrom semnalizând către Abydos, recte Sionul egiptean). Michael Jackson a cântat, încă din anul 1992 și pentru fiii acestui meleag sfânt, basarabean, știind la capătul vieții sale umane, ce i se întâmpla la începutul lunii aprilie 2009. Avalonul valah, Moldova (1011010) indică aceeași lună a sfârșitului omenirii și venirii împărăției hristice.
Inițierea și sapiența moldavă a început de pe când marele orientalist Dimitrie Cantemir a scris Sistema religiei mahomedane. De fapt, din traducerea biblică a Psalmilor lui Dosoftei, autor și al poemului “Vieața lumii”. Cred că ați observat deja marea similitudine dintre Cartea egipteană a morților și Psaltirea împăratului David. Acesta a fost îndrăgostit de femeia lui Urie, Batșeba. Iar aceasta i l-a dăruit pe Solomon, cel care a scris Cântarea cântărilor, care nu este doar poem de dragoste față de regina din Saba, ci în primul rând un imn de popularizare a doctrinei din Cartea egipteană a morților. Negrul pielei iubitei este culoarea lui Anubis, uneori și a lui Osiris cel verde. La egipteni, negrul simbolizează puterea, potențialitatea. Bitumul folosit la lipirea feșelor unei mumii, de-un negru ca antracitul de strălucitor, este un semn cromatic al renașterii postume.

Iar tu, necunoscutule de care s-a îndrăgostit Ana-Maria, cu părinții născuți în Luncavița (comuna cea mare cu populație venită de un secol și ceva din Basarabia și Bugeac), fii atent! Revenind la opera prințului Cantemir, academicianul berlinez, nu s-a depistat încă sensul ezoteric, ci doar subtextul de intrigă politică al scării numelor actanțiale din Istoria ieroglifică. Titlul cărții ar fi trebuit să arate grila de interpretare, mult mai hermeneutică decât se pare. Închiderea Inorogului reprezintă o previziune că urmașii demnului țar Petru I (interpretat în cunoscutul film “Cantemir” de Ion Popescu Gopo), rușii imperialiști și sub masca lor comunistă, vor ocupa în 1812, printr-un atentat napolonian-alexandrin la integritatea teritorială a Europei, toată Basarabia. Romanul poematic și alegoric din 1705, Istoria ieroglifică, reprezintă in nuce perioada de tranziție, ostenitoare și costisitoare, a României și Rep Moldova de după 1990-1991. Există două tabere adverse, conduse de Corb și de Inorog, iar epoca Inorogului va sosi la noi odată cu terminarea alegerilor din 2009, când va fi înscăunat adevăratul Rege. Nu mă refer la cineva din familia Hohenzolern, nicidecum. Nu cred că cineva din România ar putea fi “monarhist”, în accepțiunea curentă și ternă a acestui cuvânt folosit prea mult de către mulți țărăniști după 1990.
Tu, nemernicule de care s-a îndrăgostit Ana din Tulcea, nu știi cât te vei căi și regreta părăsirea ei, dintr-o demnitate masculină, atunci, în toamna anului 2003! Și prințul Dimitrie Cantemir a iubit-o fără speranță pe Ana, pe care a luat-o în schimb de Doamnă voievodul Mihai Racoviță... Degeaba ți-ai închipuit și tu, deșănțatule, că Ana este o Helge, iar în mintea ta aproape că i s-a și făcut epitalamul! Te blestem să nu mai afli niciodată de soarta ei... Ea îmi este slujitoarea din România, ea a căpătat însemnele iubirii de copii ale reginei Tera; ea cu pielea albă ca omătul, părul de antracit, gură de rubin, sprâncenele superbe, nasul egipțian coroiat superb, ochii mari și negri. Să știi, prostule, că viața i se desfășoară după legile Isidei și ale apostolilor, nu ca ale întâmplării și derivei spre fundătură, ca a ta!

Încă un pasaj din Cartea egipteană a morților face referire clară la vremea din 2009 a “Lumii interioare”, când oamenii vor începe să vadă altfel, să trăiască altfel, să aibă un limbaj aparte:
“Căile, în cerc, ale Abydosului ceresc, le străbat
Și întregul Spațiu, cu cele patru tărâmuri, pe patru stâlpi așezat,
Cu Porțile închise, Porți zăvorâte bine
(Fie în Lumea Interioară sau Exterioară, față de mine).
Fie să le pot deschide cu brațele mele !
Sprintene, ca la un câine, îmi sunt picioarele,
Când sanctuarele de Dincolo le străbat, grăbit;
Zeul cu două capete de Leu, Trupul meu l-a hrănit;
Igan, însuși, l-a așezat în sicriu;
Sufletul meu este puternic și viu.
Intrând prin Porțile spre Dincolo, trec
Și pătrund în locurile cele mai îndepărtate din Cer.
Mă inundă Lumina, Inima mea strălucește
Căci Numele meu este:
« Cel-care-Adâncurile-abisale-le-cunoștea » .
Igan este Anubis. Despre moartea aparentă a lui Michael Jackson se zice în versetele care seamănă cel mai mult hit-ului “Thriller” din 1983:
“Acum cu zeul-Leu sunt asemuit
Și cu flori, consacrate lui Shu, sunt acoperit.
De apele Abisului nu mai mi-e frică !
În lumea de Dincolo, preafericiții sunt
Acei care-și pot vedea resturile lor, pieritoare, de pe Pământ,
În binevuvântata zi când Osiris, « Zeul-cu-Inima-Oprită »,
Coboară, plutind, deasupra trupului lor, de Suflet despuiat!”
Spiritul lui Michael, precum cel al Familiarului divin, este amintit încă de la început de către preoții egipteni care au scris această carte, memorată milenii întregi de către credincioși :
“Eu sunt acea mare Pisică divină,
Care a răsturnat Copacul sfânt de la Heliopolis în tină
În noaptea Distrugerii
Demonilor, acești dușmani ai lui Neberdjer. [...]
O, Râ, scapă-mă de acest demon! Este cel
Cu fața ascunsă de un văl !
(Sprâncenele lui sunt cele două Brațe de Balanță
Din acea Noapte fatală, blestemată,
Și când, înainte de a fi absolvite,
Toate păcatele vor fi socotite).
Scapă-mă de acești Paznici-Spirite,
Înarmați cu cuțite lungi,
Și ale căror gheare îmi sfâșie carnea cu dureroase dungi!
Știu bine: chinuirea slujitorilor lui Osiris e singura lor bucurie...
Dar nu vor putea să mi-o facă mie,
Nu mă vor duce în cuptoarele lor!
Căci eu cunosc Numele vostru, zeilor,
Așa cum cunosc și divina ființă vie
Ascunsă de Osiris, la el pe moșie,
Al cărui Ochi nepătruns
(Chiar dacă însuși rămâne nevăzut și ascuns)
Strălucește pe Cer. Atunci,
Aureolat de aburii de foc
Ce de la el din gură, țâșnesc,
Străbate tot Cerul știut
Și împarte porunci
Zeului Nilului ceresc ;
În vremea aceasta rămânând nevăzut…”
Căderea cu zgomot a ultimului regim, mafiot retrocomunist, din brațul stâng al României și malul stâng al Prutului, este profețită cu o exactitate remarcabilă :
“Tu, ce rămâi pe veci în singurătatea Spațiilor,
Eu, Osiris Ani, scribul, te rog scapă-mă pe mine
De acest demon cu față de câine
Și ale cărui sprâncene sunt la fel cu cele de om…
El face de pază pe canalele Lacului de Foc ;
El înghite, hulpav, cadavre de morți,
Le toacă inimile și spune măscări...
În același timp, rămâne ascuns, în depărtări...
O, tu, puternic Maestru al celor Două Pământuri,
Domn al demonilor Roșii!
Stăpân ești, știu, peste locurile unde viața este terminată
Și că mațele morților sunt hrana ta preferată
Deci, pleacă!
Iată, Coroana Regală este pusă pe cap
De către această divinitate din Herakleopolis,
Primul între zei și cel mai venerat,
În ziua Reunirii celor două Pământuri, în fața lui Osiris,
O, zeu, cu cap de berbece,
Mare maestru în Herakleopolis,
Distruge Răul ce în sufletul meu se petrece
Și condu-mă, pe mine, Osiris Ani, pe Cărările tainice
Ale Vieții Veșnice.
Scapă-mă de acest Spirit demonic
Ce mă pândește, din Noaptea adâncă ;
El se bagă în Suflete, el devoră Inimi,
El hoituri și scârnă mănâncă...
Sufletele fără vlagă și slăbite
Sunt îngrozite...”
În următoarele rânduri se-afirmă că terifianții trimiși ai lui Lucifer, K.G.B.-iștii, sunt “Spirite/ Care trec peste paza celor Osândiți!”, iar despre români, despre Osâdiți, specifică faptul că s-ar integra zeiței Undjit: “Pe aceștia din urmă, Osiris, cândva, i-a părăsit/ Și cu paza dușmanilor săi i-a osândit,/ Să-i lege, să-i sfâșie în domeniile sale cerești./ I-adevărat, nu-i ușor să scapi de ei și să-i ocolești!/ Putea-voi scăpa de cuțitele lor lungi și ascuțite tare,/ Să nu le fiu dat pradă, lipsit de apărare,/ Pentru ca în gropile lor de tortură să fiu chinuit!/ [...] Milioane de Ființe mă-nconjur și mă cheamă.../ Împrăștii și alung mulțimile de Spirite rele,/ Armele lor le iau, și rămân ale mele./ Isis și Nephtys îmi fac viața fericită,/ Lucrurile decurg în ordinea poruncită/ De mine, scribul Osiris Ani, dorită./ [...] Rânduiala în lume eu o fac,/ Arunc cu săgeți în cei care au prigonit/ Și trăiesc după bunul meu plac,/ Căci sunt zeița Undjit, stăpână peste Flacără și Fum,/ Vai și amar celor ce mi se opun!”
Sibilla Eritreea a compus ezoterica și profetica sa “Carte Sibilinică”, pe care s-a încumetat s-o traducă parțial și marele cărturar Dosoftei, a cărui casă poate fi vizitată la Iași, fiind față-n față cu Palatul Culturii. În această carte, episodul celei de-a doua veniri (a Parusiei) Mântuitorului Iisus Hristos este conform referatelor evanghelice și “Apocalipsei” Sfântului Ioan Teologul. Se arată că semnele Judecății finale vor fi când: “Pământul va asuda când va apare semnul Judecății și Împăratul veacurilor va veni din Cer ca să judece lumea. Credincioșii și necredicioșii îl vor vedea pe Prea Înaltul ridicându-Se în mijlocul sfinților la sfârșitul vremii. Așezat la Tribunalul de apoi, El va judeca pe toți oamenii în fața pământului pustiu și arid. Atunci muritorii își vor arunca departe de ei simulacrele (idolii) și bogățiile. Un foc pătrunzător va mistui pământ, cer, mare până la porțile închise ale întunericului. Purificat de focul încercării, tot trupul sfinților va învia strălucitor și liber. Toate greșelile cele mai ascunse se vor dezvălui, pentru că Dumnezeu va lumina până în adâncul inimilor. Nu se va auzi din toate marginile pământului decât plânsete și scrâșniri de dinți, soarele se va stinge, iar luna și stelele își vor pierde strălucirea și cerul va dispărea ca un covor strâns sul. Văile se vor ridica, munții și dealurile se vor netezi; înălțimile și abisurile vor fi la același nivel și marea nu-și va mai deschide căile pentru vase. Pământul, aprins de un fulger din cer, se va vedea cu izvoarele și fluviile sale secătuite de focul care le va face să se evapore în întregime. Concomitent, furtuna va scoate un sunet sfâșietor, semnal lugubru al calamităților care vin peste univers. Pământul, căutându-și sânul său, va da peste prăpăstii. Din acest moment, toți conducătorii pământului se vor înfățișa în fața Judecății lui Dumnezeu. Un fluviu de foc și de sulf va curge din înălțimea Cerului. Atunci va apare lemnul sacru, obiectul venerării și al iubirii, principiul vieții, pentru toți drepții, discordie pentru lume; crucea, din care va izbucni prin douăsprezece izvoare apa mântuitoare; ea va învia popoarele ca o vergea de fier. Iată ceea ce a scris în acrostih Dumnezeul nostru, Împăratul nemuritor, care ne-a izbăvit jertfindu-Se pentru noi”.

19 iulie 2009

Evrika ! Rebreanu, cu Adam și Eva mă fac să înțeleg o taină.
Pascal s-a întrebat ce-i cu statutul finit al omului încadrat de-un univers infinit. Un mic pasaj din romanul Adam și Eva, inspirat din capodopera lui Bram Stoker, Rubinul cu șapte peceți, mă face să cred în caracterul pulsatil și viu al întregului univers. Personajul Aleman, un fost profesor de filosofie la un liceu, care-și pierduse două neveste, îi explicase protagonistului Toma Novac : “Însăși lumea materială nu poate fi decât o față a esenței divine. Veșnicia materiei e implicată de esența ei. De altfel materia și toată lumea materială există numai în funcție de percepția omenească. Densitate, culoare, căldură, toate atributele materiei există numai pentru om. În fond nu e nicio deosebire între eterul sideral și corpurile cerești: toate sunt, în ultimă analiză, o formă de manifestare a spiritului. Modificările aparente alcătuiesc și întrețin atributele fără număr. Precum materia se transformă neîncetat, dobândind, prin aceasta, o existență efectivă, și spiritul are să-și asigure echilibrul atributelor printr-o perpetuă regenerare. Licăririle spirituale trebuie să se îmbine permanent cu schimbările din planul material. Regenerarea spiritului nu se poate săvârși decât prin identificarea cu materia. Transformările materiei sunt astfel înfățișări diverse ale spiritului animator, începând cu cele mecanice și până la cele biologice. Deosebirea e numai de grade, încât gradul suprem ar fi omul în care spiritul se recunoaște pe sine însuși dincolo de scoarța materială.”
Lumea de piatră este învelișul aparent. Extragem ce ne dorim din țara de piatră, din Apusenii ostenelilor zilnice. Dacă unii vor să colecționeze O.Z.N.-uri, extratereștri, bine. Se aleg și cum ici bonusuri de mineri. Dacă alții dau la o parte mărunțișurile, sunt adevărați evadați.
Urmează lumea apelor – curgerea vieții. Nu puțini pun stăvilare. Le dictează altora să nu înoate. Că inundația trece. Însă de multe ori trece peste capete.
Lumea astrelor de sus, a această a doua lume, se oglindește în lumea astrelor de jos: macrocosmosul în microcosmos. Omul pascalian depune mărturie. Cugetările lui Blaise Pascal pornesc de la o psihologie și de la un pariu al cunoașterii omului de la începutul epocii moderne. Pascal și Immanuel Kant deschid orizonturile închise până atunci de viziuni tomiste și aristotelice prea închistate salturilor emergente ale minții umane. Rebreanu, plecând de la concepții buddhiste, ezoterice, creștine, își arată în astfel de pagini propriul sistem filosofic și artistic, controlat de intuițiile unui fenomenolog. Moartea stelelor, supernovele, transmit în cosmos dureri de împușcături și cuțite înfipte. Limitarea timpului pentru univers ne face să ne gândim că cerul ar fi dotat încă de la început cu tuburi lungi ale unui imens rezervor de oxigen, de energii. Acesta, după principiile termodinamicii, enunțate în secolul al XIX-lea, vor scade, se vor risipi, vor tinde spre zero, exact ca în cazul organismelor vii supuse îmbătrânirii. “Esența” întregii materii cosmice, nu poate așadar să fie energia, pentru că Rebreanu nu consideră esența materiei ca fiind intermitentă, ci dată din veșnicie. Suportul material, invizibil, este conferit de energiile necreate divine, care întrețin vizibilul, cu toate legile, etapele procesuale, modificările, produsele noi din natură. Acest vizibil numit de elini “pantha rei” este o simplă aparență, intră prin efemeritate și ciclicitate într-o ramificație a temporalității. După buddhism coordonata kantiană a spațialității este o mulțime aritmetică, sau un inventar de obiecte, care nu poate include temporalitatea, durata. Ci dimpotrivă, după cum a crezut și Mircea Eliade, încă de când studia filosofiile Indiei cu profesorul său de doctorat Surendradath Dasgupta. Ciclicitatea care se manifestă în existență este definită de către Rebreanu “eterul sideral”, sau “corpurile cerești”, prin aceste forme existente circulând spiritul – înțeles în religii ca divinitatea absolută.
Lumea de foc, a treia lume, ne așteaptă pe toți după moarte. Simplitatea cu care ea poate să înlocuiască lumea de piatră și lumea apelor este de-a dreptul dezarmantă. Focul topește și cel mai dur metal. Focul termină. Focul pornește. Fără lumină și foc nu-i nimic. Ce-i focul de dincolo de foc? Ce-i lumina unde dispare și întunericul? Nu vrem să credem, dar orbii văd mai bine decât noi, cârtițele și orbeții. Focul imaterial, invizibil, focul-esență, focul primordial nu mai are nevoie nici măcar de aer, pentru că el nu este numai viu, este și moarte sau împăcare în același timp, cum arăta Gaston Bachelard în Psihanaliza focului. Focul este aruncarea noastră pe lume, nașterea. El este și botezul, nașterea a două prin duh, în orice religie de pe pământ. Încărcarea bateriilor. Pulberea inflamabilă. Alicele penetrante. Precizia de lucrare. Mintea materiei. Deasupra deasuprelor cugetării și sensibilității. Focul invizibil nu poate avea reduplicări. Nu se supune procesului de mimesis. Am putea să-l asimilăm lumii ideii primordiale, în care a crezut Platon și Plotin. Este spiritul universului.


NOTE

M. Jackson, Moonwalk (trad. de Horia Gănescu), Editura Venus, București, 1992, p. 269 și 271;

B. Stoker, Rubinul cu șapte stele (în original The Jewel of Seven Stars, Jarrolds Publishers, London, 1903, trad. în românește de George Maciacio), Editura Artemis, București, 1992, pp. 85-86;

Ibidem, p. 187;

Ibidem, p. 177;

La T. Jackson, P. Romanowski, La Toya. Eu și familia Jackson, Editura Atlas t & t, București, 1992, pp. 184-185 ;

Cartea egipteană a morților (trad. de Maria Genescu), Editura Sophia, Arad, 1993;

Ibidem, p. 81;

Ibidem, p. 92;

T. Vianu, cap. “Madách și Eminescu”, Opere, vol 11 (note și postfață de George Gană), Editura Minerva, București, 1983, p. 306;

Ibidem, p. 405;

Cartea egipteană a morților, p. 93;

Ibidem, pp. 93-94;

Ibidem, p. 96;

Ibidem, pp. 52-53;

Ibidem, pp. 53-54;

Ibidem, pp. 54-55;

Traducere personală după acrostihul din M. Alexandre, Libri Sibilini, VIII, în versiunea franceză după Monseigneur Freppel, Les apologistes chrétiens au deuxieme siècle, Paris, 1887, pp. 329-330.

L. Rebreanu, Adam și Eva, Editura Eminescu, București, 1970, p. 19;