De pe autostrada unde semenii mei rulează cu viteze amețitoare având ca ținte diferite scopuri domestice,
ghidându-mă după intuiția și genele strămoșilor înscrise pe plăcuțele din al meu sânge, mă avânt spre vârful muntelui numit Dorință.
Drumul se transformă într-o potecă îngustă, puțin bătătorită, acoperită de tufe carnivore și liane mișcătoare, care își întind spre mine extremitățile flămânde, încercând să mă încolăcească și să mă sufoce.
Privind cu spaimă la craniile și scheletele ce mă înconjoară, alerg cu ochii închiși spre capătul potecii și mă apăr strângând cu mâinile ca într-un clește tot ce-mi pică în mâini, într-o încercare disperată de supraviețuire.
Mă opresc doar când simt că pericolul a trecut.
Deschid ochii și-mi privesc cu durere trupul însîngerat și sfârtecat de colții nemiloși ai dușmanilor.
Încep să plâng.
Aș vrea să mă întorc din drum dar nu mai există cale de întoarcere, așa că pășesc pe muntele abrupt plin de bolovani ascuțiți, ca și omul pe lună.
Ferindu-mă în ultimul moment de o avalanșă de pietre-cuvinte care, pornite de undeva de sus, trag după ele alte și alte sinonime, venind spre mine într-un zgomot infernal.
Un cuvant greu și ascuțit reușește să mă lovească drept în moalele capului.
Luată prin surprindere, mă opresc amețită și mă straduiesc să rămân în picioare.
Mă trezește din amorțeală o lumină orbitoare și un urlet de jale.
Cerul devinise morocănos și negru ca smoala, aruncând spre mine săgeți nemiloase de foc.
Plouă. Încep să picure stropi ciudați care ard cele câteva smocuri de veselie,iar pietrele încep să sfârâie atinse de ploaia acidă, plină de ură.
Mă adăpostesc într-o gaură neagră săpată în munte de timp, iar spre surprinderea mea
înăuntru văd oameni care, ca și mine așteaptă să urce cât mai sus.
La oprirea ploii, am țâșnit afară, continuându-mi cu strășnicie urcușul.
Ceilalți, înaintează cu pași uriași, ajungându-mă din urmă.
Fără să mă depășească, trec peste mine, urcându-se pe umerii mei, îngropându-mă cu fața în pământ.
Cu ultimele puteri mă scutur de povara nedorită și o trag de un picior înapoi, spunându-i:
- Dacă vei ajunge sus și nu te vei opri la timp, o să cazi pe partea cealaltă…în prăpastie.
Oricum n-am să-ți permit niciodată să izbândești trecând peste mine și călcându-mă în picioare ca peste un cadavru, pentru că sunt…vie.