agonia
romana

v3
 

Agonia - Ateliere Artistice | Reguli | Mission Contact | Înscrie-te
poezii poezii poezii poezii poezii
poezii
armana Poezii, Poezie deutsch Poezii, Poezie english Poezii, Poezie espanol Poezii, Poezie francais Poezii, Poezie italiano Poezii, Poezie japanese Poezii, Poezie portugues Poezii, Poezie romana Poezii, Poezie russkaia Poezii, Poezie

Articol Comunităţi Concurs Eseu Multimedia Personale Poezie Presa Proză Citate Scenariu Special Tehnica Literara

Poezii Romnesti - Romanian Poetry

poezii


 
Texte de acelaşi autor


Traduceri ale acestui text
0

 Comentariile membrilor


print e-mail
Vizionări: 1781 .



Jurnal de călătorie
proză [ ]

- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - -
de [Uitare ]

2009-07-27  |     | 



C’est bizarre… c’est bizarre…de ce spun așa?... nici eu nu știu; e plăcut și bizar în acelși timp să trăiești o serie de experiențe noi, împletite armonios cu noi senzații, sentimente, gânduri – o paletă nouă de culori vii, ce te readuce la viață în cele mai depresive și triste momente din viața ta... atunci ele îți pictează zâmbetul acolo unde este nevoie de el, acolo unde lipsește...
Știi... e acel moment în care vezi cu adevărat (fără să ai nevoie de ochelari de vedere, de soare, depinde de situație, depinde de tine) cum se îmbină plăcutul cu dezagreabilul, frumosul cu urâtul, realitatea cu reveria... E o senzație plină de mister, curiozitate, frică și nerăbdare... nerăbdarea de a pătrunde pe tărâmul fanteziei, al miracolului și al fericirii explozive. Ce om mic te simți într-o lume așa mare... nu e mare, e ca toate celelalte, doar că o vezi tu mare, stranie, ciudată... ciudată în felul ei frumos de a fi, de a exista... “ce bine că ești, ce mirarel că sunt!” (Nichita Stănescu)
E altfel... când vezi ceva total diferit de ceea ce faci în fiecare zi, de ceea ce vezi, simți sau auzi în fiecare zi... de toate legăturile cu viața ta banală. Alt loc, cu altă cultură, limbă, oameni... De ce mi s-a părut atît de bizar?... probabil pentru simplul fapt că a fost prima mea călătorie de lungă durată, departe de tot, poate chiar și de persoana care a scris aceste rânduri umile... . “A minunii că ești, a-ntâmplării că sunt” - așa îmi fredonau gândurile un vers din minunata lume stănesciană. “Ahh... e din poezia «Cântec»... grozave versuri, pline de încărcătură artistică și sentimentală.”
Despre ce este vorba? Unde vreau să ajung... păi, dragă jurnalule, vreau să mă confesez ție. De ce ție? Pentru că ești prietenul meu credincios și mă asculți mereu, fără întârziere, fără amânare, fără supărare... doar tu și eu... Acum... tot ce ți-am scris mai sus vreau să uiți și să iți imaginezi că ești în locul meu, pentru câteva clipe, la școală:
Prietena mea cea mai bună: “ - Uite... vreau să te întreb ceva. Nu cer acum un răspuns, dar mi se pare o idee fantastică și, în plus, părinții mei sunt de accord. De fapt, m-au sprijinit foarte mult când le-am spus despre ce este vorba... Ai vrea să vii cu mine în Spania, la părinții mei, într-o mică vacanță de sărbători? Știu că lăsăm toți prietenii, Crăciunul și Revelionul alături de ei aici... dar măcar așa am fi noi două... prietenele nebunatice de nedespărțit... Ce... zici?”
Eu: “Uaauuu.... vorbești serios?”
Ei, dragă jurnale, ce senzație ți-au lăsat acum, aceste rânduri…? … uite, ce începusem să îți povestesc: mi-am petrecut vacanța de Crăciun, departe de casă, departe de tot… de tot ce-a fost frumos și de tot ce-a durut… de tot ce mi-a plăcut și, în același timp de tot ce mi-a displăcut… de tot ce m-a făcut să mă simt bine și de tot ce-a durut mai tare, mai greu… de mersul zilnic școală-acasă… de aceleași certuri, povești, dispute plictisitoate dintre părinți/prieteni/profesori… Dar, ce bine a fost! M-am simțit împlinită, liniștită pe deplin, cum nu mă mai simțisem de prea multă vreme… E ca și cum ai renaște când pășești pe un pământ total străin ție, picioarelor tale, ochilor tăi... privirii tale. Parcă te trezești dintr-un vis ce odată era frumos - devenit ulterior un coșmar -, într-un paradis afrodiziac, atât de bizar când îi arunci o privire și atât de plăcut când pășești în lumea lui... Desigur, prietena mea a mai călătorit de câteva ori, pentru ea a fost și este un mers firesc, de vreme ce părinții ei lucrează acolo... dar pentru mine a fost o experineță fantastică, de lungă durată și pe o distanță destul de mare; până la acea vreme, nu făcusem decât excursii prin țară, nu și în afara sferei ei. Și într-adevăr a fost o trecere izbitoare de la o cultură la alta (deși cu limba nu am avut probleme, m-am descurcat), de la o climă/vegetație/faună/floră la alta, de la un gen de persoane la altul. Și, partea cea mai frumoasă și mai innocentă din întregul meu voiaj, este prietenia pe viață, drumul bazat pe încredere ce se poate lega între două ființe umane ce apreciază în adevăratul sens al cuvântului prietenie.
Zborul cu avionul... plaja... peisajele... soarele drăgăstos în zi de decembrie... adierea ușoară a brizei pe chipul împovărat de speranțe... toate aceste lucruri spre drumul unei vacanțe de vis, alături de persoane dragi mie, într-un loc cu totul nou, de o frumusețe bizară... De ce tot repet acest cuvânt? Bizar aici, bizar acolo... păi, chiar așa a fost... doar până ce am văzut că nu e atât de straniu precum pare, ci se transformă din fantezia unui simplu vizionar, în fotografia unui adolescent pierdut prin paginile trecutului – copilăria.
Ce-l mai tare “feeling” pe care l-am avut a fost atunci când s-a ridicat avionul de pe sol... iar senzația din aer, senzația de plutire... e ceva indescriptibil; în acel moment, am simțit libertate, putere, independență. Fericirea mea îmi domina gândul cu fraza: “I believe I could fly,/ In the blue, blue sky!...”.
Alt impact foarte plăcut a fost cel cu peisajul, de o putere magică fantastică, ce îți vrăjea toate simțurile în întregime, te fermeca atât de blând, atât de tantru... Dar, de ce să nu recunosc, fiecare loc are frumusețile lui. Locul meu natal, spre exemplu, nu îl pot uita nicicând: în primul rând, reprezintă locul meu de baștină, iar în al doilea rând, prezintă și el o frumusețe aparte, pornind de la ondulările munților, dealurilor, susurul izvoarelor, stâna cu balmoșul ei specific, până la prieteni și viața socială dobândite aici. În schimb, locurile mele favorite unde mă pot relaxa pe deplin sunt marea, cu puterea ei și valurile devoratoare, dar și înaltul munților, unde îți găsești într-adevăr liniștea sufletească. Bine... dar imaginează-ți, dragă jurnalule, aceste două elemente luate împreună... muntele, stânca pornind direct din mare, într-un peisaj exploziv al unui apus târziu de soare... măreția valurilor izbind pereții sobrii ai recilor stânci... și întinderea mării, văzută din vârful munților ciudați, ce își aruncă pălăria de nori în zilele cu soare. Pot spune că aceste peisaje din Spania (mai precis din orașul Denia și din împrejurimile acestuia), mi-au oferit liniștea interioară, acea pace deplină care îți calmează toate simțurile și te îmbracă într-o aură de fericire, țesută cu zâmbetul împăcării de sine.
La început (primele zile, poate chiar prima săptămână), mă simțeam străină, inutilă, ciudată. Totul era schimbat, nimic nu mai era vechi pentru mine. Mi-a fost greu să las în urmă tot ce mă leagă de locul natal, de anii petrecuți mereu acolo, mereu aici. Sentimentul de uitare nu avea loc între piesele mele de joc, fiindcă mă cuprindea dorul de... acasă... dorul de părinți, de prietenii cu care ieșeam la distracții, plimbări, proiecte... de aerul rece și tare de munte. Îmi treceau prin minte pagini întregi de trecut, unele se derulau aproape în fiecare moment al zilei (repet, prima săptămână)... dar am uitat destul de repede tot ce a fost (în special amintirile urâte, grele, dureroase) și am început să mă acomodez destul de repede într-un loc atât de frumos prin simplul fapt chiar, că e nou și straniu. Din acea clipă, am început să mă simt tot mai bine, adaptându-mă la mediu și la stilul de viață prezent în această țară exotică și primitoare. Prietena mea și părinții ei au făcut tot posibilul să mă simt “ca la mine acasă” și au reușit. De asemenea, am ținut legătura în fiecare zi cu părinții mei, fiindcă erau îngrijorați mai mereu să fiu bine, să nu pățesc nimic și să ajung înapoi cu bine.
Ei... jurnalule... dacă ai ști ce greu de convins au fost părinții mei... fiind prima călătorie de acest gen, fiind plecată atâta timp de lângă ei (desigur, excursii am mai făcut, chiar și tabere de o săptămână și ceva, dar nu de o lună de zile, în afara țării). Știau și ei, din experiența unei prietene de familie, care spunea: “Călătoriile sunt cele mai educative”; astfel și-au dat seama că fac un lucru grozav pentru mine, care merită timpul și banii accordați. Știu foarte bine că le-a fost greu să își petreacă sărbătorile fără mine, dar sunt fericiți că am avut parte de o astfel de experiență de neuitat.
Emoții, tristețe... așa s-a manifestat plecarea. Pe data de 15 decembrie, în Gara Mică din Vatra Dornei, unde eram eu, prietena mea, părinții mei și alți câțiva prieteni de-ai noștrii, se manifestau glume, râsete, îmbrățișări... un “rămas bun”; apoi, am urcat în trenul spre Cluj. Probabil a fost cea mai tăcută și profundă călătorie, de câteva ore, făcută până la Cluj... fiindcă ne curpindea tristețea pe mine și pe prietena mea... un dor aprins. Dar, o dată ajunse acolo, ne-am revenit și am început să ne gândim la ce va fi. Am rămas peste noapte la bunica ei, care bineînțeles, a fost însoțitoarea noastră, noi fiind minore. A doua zi, pe 16 decembrie, la ora 16:30 am urcat în avion, iar la ora 17:00 am decolat. Zborul a durat în jur de patru ore, timp în care părinții mei au stat într-o tensiune maximă până au primit vestea de la mine că am ajuns cu bine. Norocul nostru a fost faptul că nu au existat turbulențe și astfel am călătorit liniștit pe întinderea nemărginită a cerului. Aterizarea a avut loc pe aeroportul din Valencia, unde ne-a așteptat unul din părinții prietenei mele. Până în Denia (orașul unde s-au stabilit), nu am făcut decât o oră jumătate de mers liniștit cu mașina. De aici, casele, blocurile, fiecare clădire, aveau alte forme, alte culori, alte materiale (bineînțeles, aceeași materie), oamenii vorbeau altă limbă (pe care eu o înțelegeam, nu e atât de dificilă cum pare) și peisajele... totul s-a schimbat în raza mea vizuală, dar eram fericită... eram aproape de mare. Ce pot spune, culoarea ei de un albastru special, puterea ce i-o ofereau valurile tumultoase și întinderea ei misterioasă, ce desparte la linia orizontului apa de aer... e pur și simplu fascinant acest peisaj fantasmagoric.
Interesant este faptul că m-am întors schimbată, plină de viață și energie pozitivă, care m-au făcut să văd ce inseamnă două culturi diferite, două țări diferite, în special prin faptul că evoluția dintre ele stă undeva între 15-20 ani; am observat că spaniolii sunt mai dezvoltați decât noi din punct de vedere structural, financiar și monetar; mi-a plăcut să lucrez cu euro, unele produse fiind mai acceptabile la preț decât în țara noastră. Sunt multe lucruri care fac aceste diferențieri, dar avem și noi o cultură și tradiții deosebite, pe care le respect și care mi-au plăcut dintotdeauna. Fiecare loc are farmecul lui prin ceea ce este. Fiecare zonă are frumușețea ei pentru că așa s-a născut. Fiecare om are valoarea sa pentru că este unic în felul lui.
Scumpul meu jurnal... aș fi vrut să vezi și tu ce am văzut eu, să te bucuri și tu cum m-am bucurat eu. Nu fi invidios pe prietenia ce am legat-o de-a lungul acestei călătorii, pentru că tu rămâi prietenul meu dintotdeuna, sprijinul și ascultătorul meu credincios. O să ți-o prezint pe prietena mea, să vezi și tu că este o persoană deosebită, sinceră și amuzantă. Cu ajutorul ei, am avut o călătorie de vis și o vacanță minunată. Fără ea, nu mai puteam să îți relatez aceste rânduri... dar știu că mă înțelegi, așa cum m-ai înțeles mereu la fiecare etapă din viața mea.
Acum sunt acasă... pe aceste plaiuri acoperite de omăt și veselia copiilor plecați la săniuș... gândurile îmi spun că totul a fost o fantezie, un vis frumos... dar inima.... ea îmi spune că a fost și este o realitate. Visele pot deveni de cele mai multe ori realitate. Dacă îți dorești din adâncul sufletului un lucru, atunci lupta ta pentru a-l obține și dorința arzătoare de a se întâmpla, se transformă într-un fapt real, imposibilul devine posibil. Bine, poate eu am avut noroc, sau pur și simplu am parte de prieteni adevărați, care sunt dispuși să facă lucruri deosebite pentru mine, astfel înfrumusețându-mi existența cu unul dintre cele mai umane sentimente: prietenia.
Te las... în această seară rece de ianuarie, cu căldura peisajului mirobolant de care ți-am povestit, prietene... acum mă întorc la banalitatea de zi cu zi, școală, acasă... stresuri și griji. Dar planeta noastră e frumoasă, să știi, merită pe deplin prețuită, cu toate locurile ei deosebite. Trebuie să fim oameni și să nu o ditrugem, fiindcă ea ne-a oferit mereu hrană, adăpost, relaxare, liniște... ne-a oferit ce a fost mai bun. Trebuie doar să avem grijă de ea cum trebuie, așa cum merită; nu are rost să o supărăm sau să o distrugem; sincer... nu ne folosește la absolut nimic.
Bine... acum merg și eu să mă odihnesc... cu zâmbetul pe buze, cu fericirea în suflet, pentru că ți-am împărtășit și ție fericirea mea, dragă prietene... noapte bună.


.  | index








 
shim Casa Literaturii, poeziei şi culturii. Scrie şi savurează articole, eseuri, proză, poezie clasică şi concursuri. shim
shim
poezii  Căutare  Agonia - Ateliere Artistice  

Reproducerea oricăror materiale din site fără permisiunea noastră este strict interzisă.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net

E-mail | Politică de publicare şi confidenţialitate

Top Site-uri Cultura - Join the Cultural Topsites!