“Cât sau ce se schimbase din viața ei”, se întreba Antonia în lungile zile de recuperare din spital. Oare se va mai întoarce în sala de lectură, de care își legase existența ei anterioară? La starea umilă a unei bibliotecare? Sau va încerca să evadeze în lume, grație unei fizionomii ce te invita acum la dialog, la contemplare? Observase în atitudinea lui Marius Felecan o reținere, de îndată ce îi zărise noul chip, armonios, atrăgător. Nu înțelegea de unde această tristețe. Cum de altfel nu înțelegea de ce simțea undeva în străfundurile ființei ei o detașare față de toate lucrurile din jur. O detașare izvorâtă dintr-un sentiment de superioritate fizică. Acceptată tacit de cei ce o înconjurau. O ironie olimpiană, cu care-i privea pe toți, al cărei mecanism, deși încerca, nu reușea să-l descifreze. Despot îi schimbase fizionomia, doar nu și sufletul? Poate frumusețea fizică scormonește adânc în umorile trupului și scoate la iveală veninul amar al trufiei, al unei mândrii exacerbate. Nefirești. Ar fi vrut să-l aibă lângă ea pe Răzvan. Să-i observe reacțiile. Lumina caldă a ochilor lui interesanți când s-ar fi plimbat cu barca irisului lor pe oceanul ce izvora acum de sub pleoapele fin arcuite pe care blefaroplastia le ridicase din umbra lor trecută. Dar Răzvan nici măcar nu se interesase o clipă de starea ei. Putea să mai viseze că îl va atrage în plasa ei? Ca pe un fluture de noapte buimac sub orbitorul luminii ce-i anesteziază zborul. Îi topește pulberea de polen de pe aripi. I le preface în scrum. În neființă.
Mașa venea în fiecare zi la ea și sentimentul că cei dragi îi erau aproape de suflet o întărea și mai mult pentru prima sa bătălie, revederea cu Răzvan. Pe care o visa noapte de noapte. La ultima ei vizită, Mașa îi transmisese salutările bătrânei ghicitoare, care o ruga să nu o uite.
- Vezi, Mașa mea dragă, îi spusese Antonia pe banca din parcul spitalului. M-am gândit mereu după operație la tot ceea ce mi-a spus bătrâna. Cum să cred că acum, când este foarte posibil ca Răzvan să mă accepte, eu să fiu cea care să-l resping?! Să-i refuz prietenia, iubirea, poate...!
- Antonia, nu vei știi asta decât după ce te vei întoarce acolo. La facultate. Amintește-ți că vorbele bătrânei s-au adeverit dureros. Ai suferit poate mai mult decât ai putut duce ca om!
- Nu-mi mai aminti de acele clipe, te rog! Ele mi-au furat jumătate din viață parcă...
- Tocmai de aceea, părerea mea este că ar trebui să-l arunci la coșul de gunoi pe acest mic Don Juan. Faptul că nu a avut nici măcar curiozitatea să se intereseze de starea ta, îl condamnă fără echivoc!
- Poate s-a interesat prin cineva, poate au uitat fetele să-mi spună. Să nu îmi strice echilibrul, și așa precar...
- Nu cred! Fetele...Laura, Sorana, încă vreo două-trei, pe care nu le cunosc personal, au fost tot timpul alături de tine. Au donat și sânge, dacă nu știai asta... Nu ar fi putut să-ți ascundă un lucru ce te-ar fi întărit moralicește!
În dimineața, când se îndreptase din nou spre sala ei mult iubită, nu se gândea decât la impactul pe care noua ei fizionomie îl va avea asupra lui Răzvan. Plănuise împreună cu fetele să ascundă faptul că se va întoarce la facultate. Răzvan să creadă că este vorba de o nouă bibliotecară. Nu existau premise pentru a-și da seama că în fața lui stătea vechea Antonia. Reconstrucția osoasă a maxilarelor, corecția cicatricelor vicioase ale gurii, cât și rinoplastia, îi creionaseră alte contururi ale feței, ce contribuiseră la un alt registru al vocii. Așa încât mica surpriză, pe care voiau să o facă lui Răzvan, avea toate șansese să reușească.
Intrase în sala de lectură cu sentimentul că o părăsise nedrept. Că încercase să joace la loteria vieții niște numere ce niciodată nu vor ieși din urnă. Care nu aveau nicio legătură cu sinusoidala astrelor sale. Acum era prea târziu pentru regrete. Antonia știa că noua ei fizionomie nu îi va putea aduce pe tavă și dorita fericire. În viață există atât de multe dorințe, și atât de puține căi de a ajunge la ele. Dacă luptase pentru dragostea ei cu Răzvan când arăta mizerabil, o va face și acum. Fiindcă avea mai multe, mult mai multe atuuri. Se apropiase cu teamă de vitrina pe care Felecan o reamenajase. Manuscrisele noi erau un semn că totul trecuse. Că viața trebuia să meargă înainte. Se așternuseră sute de ani peste slovele cronicarilor, dar ele tot respirau istorie și cultură. Respirau prezent. Tot la fel trebuia să treacă și peste experiența ei dureroasă vremea. Ceea ce i se întâmplase trebuia să rămână ca un sigiliu de foc pentru încercarea ei de a întoarce fluviul destinului într-o altă matcă. Mângâie lemnul proaspăt vopsit al vitrinei și îmbrățișă cu privirea rândurile tăcute de mese și scaune ce în curând vor prinde viață. Laura și Sorana abia așteptau scena revederii dintre ea și Răzvan și când intraseră în sală, îi făcuseră comspirativ cu ochiul Antoniei. Când se auzi acel murmur specific declanșat de apariția lui Răzvan, știa că sosise clipa adevărului. Ochii acestuia străluciră într-un mod straniu când o văzu pe “noua” bibliotecară. Ca un motan pofticios se apropie de deskul din spatele căruia trona frumusețea rece a Antoniei.
- Îmi pare bine să vă cunosc. Mă numesc Răzvan...Răzvan Bobeică...asistent la comparată. Am auzit pe holuri că de azi vom avea o nouă bibliotecară și trebuia să mă conving cu ochii mei de cele ce se spun pe la colțuri...
- Și, ce anume se vorbește pe la colțuri, întrebă Antonia, cu inima presând-o puternic, așa cum se întâmpla ori de câte ori îl avea în față.
- Că vom intra cu plăcere și bucurie estetică de azi înainte în această sală...
- Să înțeleg că până acum nu aveați motive să o faceți? adăugă ea, privindu-l rece, tăios, cu acel sentiment pe care nu îl mai încercase niciodată față de Răzvan, care mereu o inhiba teribil, făcând-o să pară o adolescentă dezorientată.
- Nu prea...răspunse Răzvan, făcând un semn a lehamite din mână.
- Poate bibliotecara nu știa să răspundă exigențelor și cererilor d-voastră...atacă Antonia frontal, ca un matador ce privește între coarnele taurului, plănuind lovitura finală.
- Nu era vorba de exigență...de cererile noastre... Era vorba despre acel sentiment de dezgust pe care ți-l oferă un chip nu tocmai croit după legile firii...
- Să înțeleg că fosta bibliotecară arăta nașpa, nu?
- Nașpa e puțin spus, râse Răzvan sănătos, apropiindu-se și mai mult de Antonia. Era urâtă, urâtă cu draci, cum se spune prin popor! îi șopti el privind-o complice.
Se aplecă apoi spre urechea ei, rostind malițios. Pe un ton plin de scârbă, ca unul ce a mâncat ceva grețos, și vrea să uite senzația pricinuită de acel ingredient culinar.
- Ce credeți, se îndrăgostise! Avea pretenția să fie iubită!
- Să înțeleg că oamenii ce nu depășesc standardele d-vostră, nu au nicio șansă să iubească sau să fie iubiți?
- Dumneavoastră ați putea iubi un monstru cu chip de om? Căci eu eram ținta atacurilor ei!
- Depinde de om, de sufletul lui... de multe alte lucruri pe care sunt convinsă că nu le-ați putea aprecia niciodată!
Antonia simții că nimic nu se schimbase de când gestul ei disperat o aruncase pe acel pat de spital. Că, indiferent de cât ar fi fost ea de urâtă, Răzvan nu știuse niciodată să citească pe sub pliurile durerii din sufletul ei. Să descopere acolo corola de minuni a unui suflet curat. Care se dăruia lumii cu tot ce avea el mai frumos: sinceritate, bunătate, altruism. Îl privea atent și abia acum începea să-i descopere tare ascunse abil sub platoșa iubirii ei necondiționate pentru el. I se părea chiar un bărbat fără personalitate, aproape efeminat. Cu părul acela cu cărare pe mijloc, împrăștiind un deodorant dulce, înecăcios, fără personalitate masculină. Cu vârfurile degetelor un pic îngălbenite de țigările pe care le suda pe holurile facultății sau la șuete private. Încercase să răstoarne polii pământului pentru a putea fi iubită de acest bărbat! Dar niciodată nu observase aceste defecte. Ca un cumpărător atras mai degrabă de prețul acceptabil, și nu de croiala putredă, de nuanța nepotrivită de nasturi cu stofa. De micile scămoșeli ale materialului. Într-un cuvânt, de falsitatea impresiei sub care o etichetă improvizată înșelător încerca să ascundă realitatea. Se legase profund, consubstanțial, de acest bărbat, fetișizând orice atingere a lui. Dar acum știa că pentru un bărbat ca el dragostea venală era singura formă de adorație pentru o femeie. Trebuia să-l pedepsească. Măcar pentru răutatea din gesturi, cuvinte și priviri, cu care îi vorbise de vechea Antonia.
- Domnule Bobeică, nu putem avea pretenția ca toată lumea să primească frumusețea adonică la naștere și s-o poarte ca pe o haină împărătească, toată viața... Așa, ca în cazul d-voastră...
- Mulțumesc de compliment...domnișoara...doamna...n-am avut plăcerea să vă știu numele...
- Nu m-am prezentat, dar nu văd ce importanță ar avea numele într-o simplă, banală, relație profesională...
- Numele este important, mai ales când este vorba de o femeie frumoasă! O femeie cu care aș vrea să trec peste simpla, banala, relație profesională...
- Și, unde să pășiți, dincolo de acestă relație simplă, banală? apăsă ironic Antonia pe ultimele cuvinte.
- Pe un tărâm unde numai femeile frumoase au dreptul să pășească cu mândria reginei din Sabba...
- Să înțeleg că îmi fixați o întâlnire?
- Nu una...infinite...infinite clipe când ne-am putea cunoaște mai bine. Fără privirile acestea iscoditoare din jurul nostru...
- Domnule Bobeică, dar cum puteți să spuneți așa ceva...! Să-mi propuneți așa ceva...! Nu vă gândiți la prestigiul d-voastră în această facultate? Un asistent eminent, de viitor, plimbându-se într-un parc sau întreținându-se la o cafea cu o umilă bibliotecară...
- Umilă poate era cea care a ocupat acest scaun înaintea d-vostră...! Cum puteți să vă autoironizați pe nedrept?! Vreau să ieșim la o cafea, chiar în seara asta...! Acceptați?
- Niciodată, d-le Bobeică, niciodată! Prestigiul d-voastră nu poate fi pătat prin ieșiri de acest gen în lume...mai ales cu o bibliotecară nașpa, urâtă cu draci...!
- Nu înțeleg? se înmuie Bobeică, făcând un pas înapoi. Nu înțeleg? Cu ce v-am supărat, amintind de cea dinaintea d-vostră?
- Fiindcă Antonia era sora mea...
- Sora d-vostră? Nu se poate! Chipul acesta... chipul ei...!
- Sunt sora ei vitregă, d-le Bobeică! O soră vitregă pe care Antonia a căutat-o o viață întreagă. Cu o încăpățânare morbidă! Pentru găsirea căreia ar fi fost în stare să-și vândă și sufletul diavolului! Și a fost atât de aproape să o facă... ! Și totul pentru ca bărbatul la care visa zi de zi să o poată iubi măcar pentru o clipă...O clipă efemeră...dar atât de înjositoare...!
Bobeică se oglindea din ce în ce mai adânc în acea privire plină de ape. Pe care acum știa că o mai văzuse altădată. Se gândi fulgerător la adevărul crud. La accidentul Antoniei. La ceea ce azi medicina poate reface miraculos dintr-un chip distrus de răni. Patosul cu care femeia din fața lui îi vorbea despre Antonia îl descumpăni. Îl trezi dintr-un vis urât. Cu o durere nereținută în glas, Bobeică se sprijini de desk, șoptind siderat: “Antonia?!”.