Casa din amintiri




Canicula pârjolise vârful ierbii. Vitele rumegau sub umbrarele brazilor, ferindu-se ba de soarele dogoritor, ba de muștele ce le chinuiau amarnic. Pe vârful Bobeicii timpul stătea agățat de crengile tinerilor molizi iar liniștea se opri gâfâind sub pleoapa miezului de zi.
Mă oprii la un izvor implorându-l să fie îngăduitor și darnic cu un biet călător, istovit după atâta praf și drum. Canicula se instalase brusc după ce în urmă cu trei zile o vijelie măturase din cale-i pomi, acoperișurile unor case mai vechi, făcând pagubă printre gospodăriile lipite de trupul abrupt al munților. Eram în tura liberă și-mi propusesem să bat cu picioarele drumul pietros din Izvoarele Sucevei până după Bobeica până la Pârâul Negru, aproximativ 12 kilometri.
Un câine din rasa ciobănesc bucovinean coborât de la vreo stână, mă pândea de după un buștean, așteptându-și rândul la izvorul dătător de noi forțe.
Vârful Zubriu aruncase, împins de forța dezlănțuită a naturii, cu bucăți de piatră, bușteni în căsuțele pe care odinioară le păzise de atâtea și atâtea neprevă-uturi. Acum cei câțiva oameni răvășiți de durere se simțeau trădați și priveau cu mânie spre vârful muntelui, în adâncul căruia, se zice, s-ar afla comori vechi, neprețuite.
Patrulele noastre de cercetare, călărind focoasele ATV-uri, făcură o evaluare sumară a situației, din punct de vedere al practicalității comunicațiilor spre frontieră și raportară totul la Sector. Sătenii degajară de crengi, bușteni drumul spre Cîrlibaba și cel ce duce spre Vârful Baranova. Acum se putea circula în voie însă șoferii trebuie să fie atenți la pietrele și copacii rupți de furtună care oricând ar fi putut cade în drum.
Aveam de gând să ajung cât mai repede la Podul Negru și să-mi pun trupul la adăpostul umbrei ca după un timp de odihnă să mă întorc la Izvoarele Sucevei. Din surse neoficiale am aflat că acel loc se numește astfel pentru că în timpul Marelui Război ( Întâi Mondial), exista acolo un pod vopsit în negru și din acel loc se dirijau trupele imperiale: în stânga spre Cîrlibaba și mai apoi spre Ciocănești sau Pasul Prislop iar în dreapta spre Vârful Baranova pentru trupele ce veneau dinspre Brodina ori Moldova Sulița.
Cu cât mă apropiam mai mult de obiectiv cu atât mai bine deslușeam silueta unui om ce sta chircit la umbra unui brad bătrân. L-am recunoscut pe dată, era moș Adam. ,, - Bună ziua moș Adame!,,. ,, - Să trăiești dragul meu,,. Bătrânul părea că avea ochii plânși și oarecum rușinat de prezența mea încerca să-mi evite privirea, uitându-se în pământ, adânc de tot. ,, - Ce vânt vă aduce la ora asta fierbinte, prin locurile astea?,, îl întreb. Ridică ochii, cu greu din pământ și fixându-și privirea undeva pe drum de parcă ar fi așteptat pe cineva îmi răspunde: ,, - Păi cum să-ți spun?...Am ieșit să mă plimb, să iau aer, să mai uit de necazuri,,. Brusc schimbă registrul. ,, - Ne bate Dumnezeu căci suntem răi. Nu ne mai suportă, suntem nedrepți și uităm care e menirea noastră în astă lume,,.
Pe când, la Bobeica funcționa pichetul de grăniceri, populația din această localitate se simțea protejată de hoții de vite, cai sau odată cu venirea sezonului rece, de lupii flămânzi ce coborau cu ochii lor de jar, până spre gardurile gospodarilor. Moș Adam își avea casa chiar lângă pichet astfel că de-a lungul timpului mulți ofițeri, subofițeri, militari angajați pe bază de contract au locuit la el în gazdă. Printre cei care i-au cunoscut ospitalitatea se numără și subsemnatul, pe atunci sergent angajat, undeva la finele anilor ’90. Îmreună cu soția lui, tanti Maria, trebăluiau cît era ziua de lungă ba la fân, ba în grajd scoțând gunoiul pe care îl împrăștiau pe câmp. Când se odihneau priveau la Cer, rugându-se în gând fără a face gălăgie. Venind din lungile misiuni, găseam focul făcut în odaia curată, mirosind a busuioc iar pe masă găseam o cană cu lapte fierbinte ceea ce mă făcea să nu mă simt un străin. Uneori ne întîlneam în mica lor curte și așezîndu-ne pe câte un butuc povesteam despre istoria și geografia zonei, despre ultimele știri de pe mapamond ori ne trezeam că recitam din versurile marilor clasici români. Erau oameni simpli dar culți. Cine mă poate acuza că îndrăgesc Bobeica și pe oamenii ei mai mult ca orice altă zonă?, doar sufletu-mi e răspunzător pentru asta.
Moș Adam mă întrebă, brusc: ,, -Dar tu ce faci pe aici domnule drag?,,. Nu știam ce să-i răspund. Îmi venea să-i mângâi obrajii atinși de trecerea vremii, îmi venea să-i mângâi sufletul. ,, - Eu tot ca și dumneavoastră, am ieșit să iau aer, să-mi umplu inima de parfumul cetinei, de înalt. Până diseară sunt liber, abia la noapte voi începe serviciul ,,. L-am întrebat ce-i mai face soția, cum se mai simte. Pe dată l-a podidit plânsul nemaiputând să-și ascundă durerea. După un timp începu să-mi povestească o istorioară tristă. ,, Copiii noștri ne băteau la cap de vreo doi-trei ani, să vindem casa și să ne mutăm la ei. Că nu mai are rost la vârsta asta, la peste 70 de ani ai noștri să mai creștem animale, să nu ne mai spetim deasupra fîneței. Am stat de vorbă cu Maria și am hotărât să vindem căsuța și să ne mutăm la fată, la Cîmpulung (Moldovenesc),,. Lacrimile îi inundară din nou ochii mici, care semanau izbitor de bine, acum cu cei ai bunicului meu, după mamă. ,, Am vândut casa și ne-am mutat cu bruma de lucruri la fată, la oraș. Domnul meu, cu fiecare zi care trecea parcă pereții apartamentului ne strângeau ca niște chingi. După vreo săptămână, nopțile deveniseră un chin. Îmi visam, părinții, străbunii, cum plâng și se tânguie după casa vândută. Nu mai suportam . Ãmi era dor să iau coasa în mâini și să trag câteva brazde bune, ca odinioară, îmi era dor să iau o mână de iarbă și să șterg crupa vitelor. Îmi lipsea tare mirosul fânului cosit, gustul laptelui crud muls dis-de-dimineață. Deși fata, ginerele se purtau frumos cu noi, eu și băbuța muream încetul cu încetul între betoanele apartamentului și al orașului. Am încercat să vorbim cu persoana căreia îi vândusem casa, să facă cumva să ne-o vândă din nou. Nu s-a mai putut. Ne-am întors, într-o sâmbătă dimineață, la Bobeica, cu fețele luminoase. Acum locuim într-o bucătărioară la un creștin din sat. Din când în când mai trec pe lângă căsuță, îi mângăi lemnul vechi al gardului și plec repede de acolo să nu fiu văzut și acuzat de cine știe ce lucruri...
Mi-am adus aminte de versurile unui trist cântec : Casa părintească, nu se vinde.
,, Lumea s-a înrăit, peste poate, continuă bătrânul. Înainte, oamenii aveau chipul siluit de griji și munca în pădure pe ger și vânt aveau însă sufletul curat, astăzi e invers au chipurile luminoase însă negre li-s inimile. Timpul ne schimbă, domnul meu. Se uită din nou în ochii mei și reia. Ce bine era când vă știam acolo, îmbrăcați în culoarea molidului tânăr, păzind granița dar și amintirile și pământul bunilor noștri. Dimineața mă trezeam pe la ceasurile cinci și după ce terminam treaba prin grajd, pe la șase și ceva vă vedeam echipați cu foaia de cort, bidonașul cu apă, arma în spate. Vă petreceam cu privirea cum urcați înspre Doscina și vă pierdeați apoi pe sub coroana brazilor. Mai plecau și câinii Panțâru și Bonada, cu voi...Doamne, ce mult parca a trecut de atunci....”.
- Moș Adam, se face târziu, îl trezesc pe om din visare, mergem?.
- Domnule, nu te supăra. Mai stau preț de un ceas. Tu mergi și te odihnește diseară te vei întâlni iar cu Þara. Eu rămân să-mi fac curat în suflet, să fac curatîn casa din amintiri.
L-am lăsat acolo, așa cum îl găsisem, chircit și rezemat de miezul fierbinte de zi.


Mereu, când trec pe lângă Casa din Amintiri, cum a botezat-o Moș Adam, le spun colegilor mai tineri că pichetul de grăniceri are cu cine sta acum la taifas, cu căsuța lui Moș Adam, Noi așa o știm. Stau de vorbă despre istorie, despre grăniceri. Îi mai ține minte cineva pe grăniceri?









Iustin Iulian Melinte