Capitolul III - O nouă viaţă

Constantin, bunul tău prieten, te-a ajutat să-ţi găseşti o garsonieră în Hampstead Tower, cel mai înalt bloc din cartierul Notre-Dame-de-Grâce. În clipa în care ai revăzut lampadarele din staţia de metrou Snowdon, ai întrebat din nou care or fi fost numele regilor care purtaseră acele coroane… După ce ai urcat în noua locuinţă de la etajul 22, ai privit nordul oraşului… Te întrebai unde ajunseseşi, dacă aceasta era soarta ta, să fii singur, într-o ţară străină, într-un oraş străin, să vorbeşti o limbă străină şi să te desparţi de fiinţa pe care o iubeai cel mai mult de pe Pământ…

De ce mi se întâmplaseră tocmai mie toate acestea? Însă n-ai vrut să-mi răspunzi. Prin urmare, am început să beau. Nu-mi mai păsa de nimeni şi de nimic. Aveam zeci de sticle de vin roşu pe care-l făcusem de unul singur din must de cumpărat. Cum mă trezeam dimineaţa, beam încontinuu până la prânz, uneori fără să pun pic de mâncare în gură. Mă revigoram cu două-trei cafele, un duş rece şi plecam la muncă. Acolo mă răzbunam pe toate maşinile de forţă, antrenându-mă ca un câine. Când mă întorceam acasă… beam din nou până cădeam lat. La un moment dat, după ce consumasem în cinci zile peste douăzeci de litri de vin, mi s-a rupt crucea lănţişorului de argint pe care-l purtam la gât. Mi-o trimisese mama, pentru a mă păzi de rele. Mi-a fost frică să nu fie vreun semn, dar de ce mi-a fost frică nu am scăpat a doua zi, când am avut prima cădere. Băusem vreo două sticle de vin şi am plecat la muncă. După ce am ieşit din staţia de metrou Place-Saint-Henri, am simţit o durere foarte puternică în partea stângă a capului, cu punct de plecare din zona orbitală. O gheară nevăzută mă strângea şi mă tot strângea. Am căzut în genunchi şi am rămas ţintuit minute în şir. Lumea mă privea şi se mira. Cineva a îndrăznit să mă atingă, dar m-a abandonat. Probabil îşi dăduse seama că băusem, în ciuda eforturilor mele anterioare de a masca semnele. Am stat nemişcat până când am simţit o uşoară ameliorare. Apoi m-am ridicat şi m-am dus cu chiu cu vai la muncă, unde am mai avut încă două crize.

Doctorii ţi-au spus că suferi de „cefalee în ciorchine“ sau „cluster headache“. Boala era denumită popular şi migrena sinucigaşilor. Cauzele erau necunoscute, dar le asociau cu alcoolul, cafeaua, emoţiile şi stresul foarte puternic. Ai ajuns acasă complet dărâmat. Aveai crize şi scriai. Scriai şi aveai crize. Informaţia curgea în flux. Te aflai sub imperiul unor dureri extreme şi necunoscute, iar cuvintele se mulau direct pe suferinţa ta:

Inimi se sfâşie-n tâmple,
ochii îţi miruiesc chipul,
gura de draci ţi se umple,
fierbe-n clepsidră nisipul.

Cerul te-apasă pe umeri,
umbra se-agaţă de haine,
gropile nu le mai numeri,
sunt ocrotite de taine.

Lumea te crede alcoolic,
semnele toate o-arată;
chipul profund melancolic:
o clonă desfigurată.

Unii te calcă pe mână,
alţii îţi pipăie fundul,
zaci fericit într-o rână,
reazem – ţărâna şi prundul.

Moartea o sorbi cu privirea,
pleoapele cad obosite,
trupul îşi pierde simţirea,
clipe-ncetează tihnite…

Tot atunci ai început şi auto-experimentul. Ţi-am spus că trebuie să fii curajos. De fapt…, de ce-ţi era frică? De durerea în sine sau de proiecţia ei? Trebuia s-o examinezi, să-i observi punctele slabe şi s-o înfrunţi:

După primele zile în care am cunoscut agonia, voi relata următorul experiment:
– sâmbătă noaptea, ora 2.45. M-am trezit cu o durere de cap de intensitate redusă. Am luat Imitrex, am deschis larg fereastra şi am început să respir profund. Durerea nu s-a intensificat, iar după 15 minute a dispărut. M-am culcat la loc fără niciun fel de problemă. Să fi fost doar o replică uşoară sau sunt pe cale de vindecare?
– duminică dimineaţa, ora 10.30. A început să mă doară capul din senin. Am luat repede Imitrex şi mi-a venit o idee. Timp de 30 de minute am dansat încontinuu pe muzica formaţiei Prodigy. Am lăsat uşa de la balcon larg deschisă. Durerea a fost mai slabă ca de obicei. Să fie un semn bun sau doar o amăgire? Azi am luptat cu armele de bază: oxigen, mişcare şi muzică. În rest, relaxare şi alimentaţie corectă. Poate că mă obosesc scriind aici, dar am o satisfacţie aparte fiindcă mă pot vedea în două ipostaze: pacient şi medic, izbăvit şi izbăvitor. Curaj!
– duminică, ora 16. Am simţit-o pe ticăloasă cum se pregătea. Am renunţat la medicament. M-am pus în pat, am dat drumul la muzică, dar nu şi-a mai făcut efectul. M-am echipat repede, am ieşit afară şi-am alergat în parcul din faţa blocului pe toată durata crizei. A fost bine, chiar foarte bine. Nu am ajuns la Oratoriu din cauza ploii. Durerea a scăzut ca intensitate. Ochiul nu mă mai supără. Am făcut un duş relaxant, beau un ceai fără zahăr şi îmi verific emailurile. Optimism.
– luni dimineaţa, ora 8. S-a împlinit o săptămână de când am aceste crize. Azi a început exact în momentul deşteptării. Nu-i foarte puternică, dar sâcâitoare. Am luat Imitrex şi beau un ceai fierbinte. Iau şi o aspirină, poate mă ajută. Mi se pare cam frig în casă. Am astupat aerisirea de la baie, deoarece simţeam cum intră curentul pe sub uşă. Mai am două doze de medicament acasă şi două la muncă. Dacă nu-mi trece definitiv, mă duc la doctor să cer nişte analize suplimentare. O să-ntreb dacă pot lua Tanakan, un medicament pe care Mag, prietena mea din Bucureşti, mi l-a recomandat. Totuşi aş vrea să înving această problemă fără alte pastile în plus…
– luni, ora 12. Devine stresant, enervant. De câteva zile, vremea scârboasă mă deprimă. Am făcut exerciţii fizice jumătate de oră, pentru anihilarea durerii. Se întâmplă ceva bizar. A scăzut în intensitate, dar parcă este mai insistentă ca durată. Ce dracu’ o fi?
– marţi. Nu ştiu ce oră este. M-a durut astăzi ceva? Am avut doar o uşoară indispoziţie şi parcă m-a supărat un pic o măsea. Capul? Mare vrăjeală… trece! Ori eşti bărbat, ori eşti momâie! Ştii ceva? Am hotărât să nu mă mai doară nimic! De fapt ce este durerea? O iluzie. Totul este relativ. Totul se transformă. Ce atâtea teste şi experimente? Ce atâtea încercări? De astăzi voi fi mai rău cu mine însumi!
– miercuri. Iar mi-a revenit. Ce naiba, ieri mă simţeam mai bine!… nu mai pot scrie. Nu mai am chef de nimic… M-a lăsat pe moment. Sunt obosit, mă simt îmbătrânit. Închid ochii… Pulsaţia din ochi mă trezeşte din nou. Mă dor oasele şi tuşesc. Şi simt cum…

Din abis răsare Luna,
Având rochia pătată,
Latră-ntruna ca nebuna,
Printre nouri cocoţată.

Mă trezesc în noaptea cruntă
Faţă-n faţă cu o hâdă,
Ce privirea şi-o încruntă
Şi începe, calm, să râdă.

Moartea-n patul meu se-aşterne,
Este văduvă bătrână
Şi mă roagă, Doamne, Doamne,
Să mă culc cu ea pe-o rână.

Strâng în palme restul vieţii
Şi-mi sărut Moartea cu ură,
Poate voi mânji pereţii
Cu sânge şi cianură.

Zâmbetul dement îngheaţă,
Rătăcit la colţul gurii,
Moartea, foarte iubăreaţă,
Vrea să-şi etaleze nurii.

Inima tuberculoasă,
De atâta tuse seacă,
Bate tare, nu se lasă
Şi pe Moarte o îneacă.

Moartea-n patul meu se-aşterne
Şi îi dau un brânci din coate
Şi năpârca, Doamne, Doamne,
Scoate coasa de la spate.

Sunt acoperit cu pudră,
Plouă cu extract de milă,
Praf sunt oasele-n clepsidră,
Viaţa-i filă după filă.

Creşte-un arbore din mine
Ce rodeşte amintire,
Doamne, bătrâneţea vine
Şi m-aruncă în neştire...

– 30 de zile am suportat aceste dureri atroce care, conform Wikipediei, pot fi uneori mai puternice decât durerile naşterii. Finalmente, am scăpat de crize, dar am rămas cu o sensibilitate crescută în partea stângă a capului. Va trebui să-mi port singur de grijă, să nu mai trec niciodată prin asemenea chinuri. Şi să mă rog mai mult la Dumnezeu...

Poezia ta s-a născut în spaţiul claustrării sufleteşti, în spaţiul în care Boala şi Moartea îţi făceau propuneri indecente. Ai trecut prin luptă, zbatere, frământare, rugăciune, supravieţuire, conştientizare… Cuvântul nu trebuia să fie o armă, ci o cale de cunoaştere şi autocunoaştere. Ai descoperit că templul iubirii se află în tine însuţi. Ai început să vezi lumea cu alţi ochi şi să fii atent la detalii. Ai conştientizat frumosul din jurul tău, chiar dacă acesta era aproape imperceptibil. Trebuia să le spui şi celorlalţi ce înseamnă poezia. Noul tău rol era acela de a stabili o punte sufletească între oameni prin intermediul creaţiei artistice. Ai fost la un pas de nenorocire şi numai prin intervenţia mea ai reuşit să te schimbi.

Acesta a fost pentru mine începutul metamorfozei poetice şi spirituale. Până la 30 de ani, credeam că poezia este doar o simplă pasiune… Au fost perioade în care am scris numai pentru „a fi în ton cu moda“. Şi mă refer, în special, la situl Agonia.ro, un atelier literar virtual unde postasem peste 400 de texte foarte slabe şi vulgare, pe lângă alte câteva zeci de texte care erau apreciate de public.

Colaborările literare de până atunci nu ţi-au produs declicul necesar pentru a deveni un poet adevărat. Cele mai multe dintre cunoştinţele tale nu ştiau ce este poezia, deoarece nu scriau în momentul de maximă comuniune cu sursa, atunci când informaţia curge ca apa repede de izvor sau erupe ca un vulcan. Ai scris „Vinerea Mare“ exact în vinerea Paştelui, când ţinuseşi post negru. Cuvintele îţi fuseseră dăruite fără ca tu să le cauţi, fără ca tu să le gândeşti. Cuvinte care vor fi mărturie pe crucea mormântului tău:

Un înţelept
Cruce la piept
N-am cum să scap
Cruce la cap

Zilele numeri
Cruce pe umeri
Mă laşi la vatră
Cruce de piatră

Primesc însemn
Cruce de lemn
Ultim suspin
Cruce mă-nchin

Din miez de nuc
Crucea mi-o duc
Spre creator
Pe cruce mor

Tot într-un moment de maximă „inspiraţie“ ai scris şi poezia „Delirium Tremens“. Te aflai la serviciu, într-o zi de duminică. Fierea ţi se umflase şi stătea să plesnească. Cu o mână strângeai telefonul şi cu cealaltă te ţineai de burtă. Şi totuşi ţi-am zis să rămâi calm, să analizezi durerea şi să transpui pe hârtie ceea ce simţi…

Vezicula biliară îmi explodează
în fabrica de spume amare,
Călăreţ spaţial mă pierd în galopuri
de anorexie mintală,
Tranchilizantul comută durerea în faza finală,
Să nu credeţi în mens sana până nu aveţi
un corpore sano.

Scrâşnesc augmentativ,
Lasciv lubrifiază normalul întâmplarea,
Azi infinitul prinde forme în Calea Lactee
şi Marea Moartă,
Alegerea-i totuna, parce q’on peut pas choisir la vie,
Suntem zeii de sticlă şi zeii de gheaţă
Şi zeii de viţă de vie.

Cineva a preschimbat apa în vin
Dar ne-mbătăm cu apă chioară,
Caneaua universală numită boală ne stoarce de iluzii,
Suntem praf în ochii iubirii covârşitoare
Numită demenţă,
Suntem laitmotivul sarcastic
Al zilei de azi şi de mâine.

Suntem piese de puzzle pe care destinul
Nu le numără vreodată,
Ne amăgim cu stele ce răsar şi dispar
În teoria relativităţii.
Suntem microbii existenţei la scară miniaturală,
Ne vindecăm prin eradicarea medicamentului
Numit credinţă,
Trăim în zona crepusculară, ce mare scofală,
Doar viaţa ne-o cunoaştem,
La vie c’est la vie mais ce n’est pas pour toujours…
Resemnarea este statuia de ceară.

Azi nu mă interesează poezia,
Am vrut să aflaţi o poveste de groază,
Realitatea este atât de dură
Şi totuşi nu m-ascund în versuri perverse.
Dacă mesajul meu a ajuns aici
înseamnă c-am mai trăit o secundă himeră.
Probabil că veţi avea un şoc,
Veţi vedea stelele mele verzi
Şi iapa galben-vânătă.

Se zice că în viaţă norocul ţi-l întâlneşti
O singură dată
Şi te costă o experienţă morbidă
Sau o revelaţie rebelă.
Sper pe curând, prieteni!
Sper
Pe curând…

După ce ai terminat poezia… ai împăturit cu grijă foile în buzunar şi te-ai rugat să ajungi acasă. Îţi era teamă că vei muri şi nu vei apuca să le arăţi şi celorlalţi mesajul tău de adio. Ai postat poezia pe Internet şi ai primit un mesaj prietenesc de la un necunoscut care semna „Pro memoria“. Astfel ai ajuns să-l cunoşti pe poetul Adrian Erbiceanu, un domn extrem de politicos şi atent care locuia în acelaşi oraş cu tine. El ţi-a sugerat, printre altele, să-ţi ştergi toate textele vulgare şi să iei legătura cu George Filip, un alt poet din Montréal.

A urmat primul contact cu un poet în carne şi oase. La început simţeam că este o întâlnire predestinată: doi dobrogeni născuţi în zodia berbecului care se descopereau unul pe celălalt la mii de kilometri de ţara-mamă. Îl apreciam pe George Filip pentru facilitatea de a compune versuri, dar şi pentru cele peste douăzeci de volume în care descopeream poezii cu care rezonam puternic. Am ajuns să ne vedem mai des şi am devenit buni prieteni. Am decis să-i arăt primul meu manuscris, iar el era foarte entuziasmat de calitatea lui. Îmi zicea că mă asemăn cu Rainer Maria Rilke şi credea că voi ajunge mare. Habar nu aveam cine era individul acela cu nume de femeie şi nici de unde venea. Nu aveam un bagaj poetic, nu aveam modele şi nu copiam pe nimeni. Eram un neştiutor care scria poezia exact aşa cum o simţea şi cum o primea de la sursă. George Filip mă încuraja să merg pe drumul meu şi să nu ţin cont de părerile chibiţilor. Un singur lucru mă ruga, să fiu mai exigent cu mine însumi. Tot el îmi spunea că un poet adevărat, chiar dacă i se termină cerneala din toc sau i se toceşte creionul, începe să scrie direct cu degetele, jertfindu-şi sângele pe hârtie. Printre picături, îi plăcea să facă mici corecţii şi modificări în manuscrisul meu, dar negociam dur orice intervenţie.

Aveai impresia că vrea să-şi lase amprenta asupra creaţiilor tale, iar acest lucru îţi rănea orgoliul. Nu voiai să accepţi un alt maestru în afară de tine însuţi însă continuai să observi cum gândeşte şi ce înţelege prin poezie. După mai multe întâlniri, credeai că îl poţi depăşi ca poet. Se întâmpla exact aşa cum îţi spunea şi tatăl tău, pe vremea când te învăţa să joci rugby: „Nu există profesor care să nu poată fi depăşit, iar pentru un părinte e cea mai mare satisfacţie…“

Ah, cum au mai trecut anii… Mai ieri eram un copil bălai cu ochii albaştri, iscoditor şi pus mereu pe şotii. Un pitic zburdalnic, călărind ponei de piatră, alergând după fete ca să le sperie sau să le muşte. Dar, când trebuia să fac pe băiatul cuminte, părinţii mă puneau să recit „Mama lui Ştefan cel Mare“ de Bolintineanu. Râdeau de fiecare dată cu poftă când spuneam „vântul fuflă lece, lănile mă dol…“ Mai târziu, tata m-a învăţat să fac primele pase cu mingea de rugby şi primele fente. Tot el m-a învăţat să joc şah, tenis de câmp şi tenis de masă. M-a dus şi la bazinul din Parcul Pionierilor, dar îmi era frică de apa adâncă. Când am mers la mare, mi-a dat o lecţie pe care n-o voi uita toată viaţa. M-a purtat pe umeri zeci de metri în larg, apoi m-a lăsat să înot de unul singur, strigând din spatele meu. Câte guri de apă sărată am luat până să ajung la mal! Şi la rugby tot aşa se purta cu mine. La fiecare meci pe care-l jucam, mă asista de pe margine, iar când primeam mingea începea să ţipe „Du-teee! Du-teee!”, neoprindu-se până când nu marcam eseu. Cred că îmi era frică mai mult de gura lui decât de adversari. Aşa era el, genul de părinte dur, care voia să-mi ofere o educaţie spartană. Şi nu accepta compromisuri. Mama era complet diferită; un vraci miraculos care mă oblojea cu vorbe calde şi mă răsfăţa cu mângâieri fine…

Cum ai sărbătorit ziua de naştere când ai împlinit treizeci de ani?

Întrucât mă aflam pentru prima oară singur cu ocazia zilei mele de naştere, am hotărât să organizez o mică petrecere la care să-mi invit cei mai buni prieteni, dar şi câţiva dintre colegii şi clienţii de la serviciu cu care mă înţelegeam foarte bine. Am ascultat muzică românească şi franţuzească, am servit aperitive şi băuturi alcoolice, am fumat trabucuri şi am vorbit despre viaţa noastră cea de toate zilele. M-am simţit excelent în compania acelor oameni cu care aveam o legătură mai specială şi, pentru o clipă, uitasem de suferinţele mele. Am primit cadouri neaşteptat de frumoase, unul dintre ele fiind un bilet la concertul formaţiei Therion. Nici familia şi rudele mele nu mă uitaseră. Mama îmi trimisese prin poştă un tricou Nike, alături de o înregistrare video în care mă încurajau cu toţii, urându-mi sănătate şi gânduri de bine...

După plecarea în Canada, ţi-ai revăzut părinţii la sfârşitul anului 2005, la prima revenire în România.

După ce m-am întâlnit la Bucureşti cu Gaby şi Angela, plătindu-mi totodată datoria, am plecat spre Constanţa. În prezenţa părinţilor mei retrăiam cele mai frumoase amintiri dar, în acelaşi timp, trebuia să fac faţă şi schimbărilor de sănătate prin care trecea tata. Parkinsonul era nemilos, dar el nu se lăsa. Muncea în continuare la grădină şi juca şah cu pensionarii în parcul Tăbăcărie. Când era vreme urâtă, stătea acasă şi se juca cu micul şah electronic pe care i-l trimisesem din Canada. Am fost şi eu odată cu el în parc, deoarece voia să mă prezinte celorlalţi prieteni ai săi. De la bun început am fost surprins de pasiunea oamenilor de acolo pentru jocul de şah, dat fiind faptul că îşi puneau tablele de carton peste gardul viu şi stăteau ore în şir în picioare, îndurând frigul iernii. Deseori tata venea îngheţat acasă, dar era nespus de fericit pentru că îi bătea pe cei mai buni dintre „adversarii” săi. Cât de mult m-a impresionat când şi-a tăiat vârfurile degetelor de la mănuşi, numai ca să poată muta piesele fără să le dărâme. Am jucat şi eu câteva partide cu el, dar boala îi slăbise puterea de concentrare şi nu mai juca la nivelul din urmă cu câţiva ani. Faţă de partidele de pe vremea când eram copil şi tata mă mai lăsa să câştig, de data aceasta eu am fost cel care a greşit subtil pentru a încheia meciurile la egalitate. Lui tata îi plăcea să fie mereu activ şi mergea mult pe jos, aşa cum îi indicase şi doctorul. În afară de plimbările până la grădină şi munca de acolo, se ducea şi la stadionul de rugby, când juca Farul, sau la biserica Sf. Mina pentru a se ruga. Cam asta era viaţa lui, iar eu nu puteam să-i fiu alături decât de la distanţă, încurajându-l constant la telefon.

Te-ai întors la Montréal împietrit de durere. Erai asemenea unei statui cu faţa la Est.

dragă mamă,
tu ştii că te privesc
de fiecare dată când soarele răsare?
pui streaşină palma la ochi peste hotare
aştepţi un semn şi soarele apune iară şi dispare

la mine-n această cămară
vorbesc pe-o altă limbă cu pereţii
aceştia-mi sunt profeţii care-mi vestesc că astă-seară
va curge sânge-n călimară
şi eu pe mine mă voi spovedi:

serait-ce la fin du monde aujourd’hui?

dragă mamă, nu ţi-am spus
de când s-a aprobat decesul ca probă olimpică
m-am angajat la o fabrică de carne de tun
şi tot încerc să îi dau un upercut sorţii
m-am apucat serios de băutură şi tutun
îmbolnăvit de farmecele poeziei
delirului şi stratului de fum
şi arde dorul cu flacără de candelă
şi corpul mi-este scrum
nici durerea nu mă mai iubeşte
a obosit de-atâta drum prin spitale, mă urăşte

trăiesc într-o lume în care totul se repetă
se pare că nimănui nu-i pasă de a mea stare
şi mă întreb, temut că-n infinit mă voi topi:

puis-je mourir aujourd’hui?

dragă mamă,
de când am aflat că nu sunt singur la părinţi
că mai am un frate pe care nu l-am văzut niciodată
am înţeles că, în sfârşit, pot fi şi eu alintat
de dragul meu tată
drept băiatul cel mic
aşa am reînceput să desenez avioane cu degetele
pe ferestrele aburite
aici este ger
aş fi preferat să fie un înger
care să mă sărute pe frunte
numai el poate fi mereu şi pretutindeni
în pământ sau în cer
fratele meu cel mai mare

dragă mamă,
la tine se rezumă universul cuvintelor
şi cea mai frumoasă dedicaţie pe care ţi-o pot face
nu este această poezie
pe care nici nu o pot numi poezie
ci doar o stare care se repetă
de fericire sau tristeţe când mă gândesc
la singurul cuvânt ce-mi vine-n minte
„mamă“

dragă mamă,
tu ştii că te privesc
de fiecare dată când soarele răsare?
pui streaşină palma la ochi peste hotare
aştepţi un semn şi soarele apune iară şi dispare

Jocul de rugby te-a ajutat să rezişti mai bine în acele condiţii, dar chiar şi atunci când călătoreai cu echipa prin provincia Québec, dorul de România te copleşea şi-ţi imaginai…

aceeaşi sâmbătă însorită, porumbul cu plete cărunte
răsfirate de sufletul tumultuos al sfântului Laurenţiu,
lunecau pe asfaltul şoselei umbre dreptunghiulare,
semănau cu Dacii 1300 sau dacii luptând
cu legiunile romane,
mirosul de bălegar îmi aducea aminte de-acasă,
de viaţa la ţară.

papura se unduia valuri-valuri,
îmi imaginam cum mulinez, de la mii de kilometri,
crapul cu ale sale mustăţi întinse peste mări şi oceane,
Dunărea mă mângâia cu braţele prinse
de umerii Polului Nord.

cu cât mă apropiam mai mult de Atlantic
mirosea a ciorbă de peşte,
probabil lipovenii îşi întinseseră plasele meridionale
până la aurora boreală,
fumând Carpaţi prin Apalaşi sau prin Kahnawake,
vorbind mohawk,
îndulcindu-şi borşul cu sirop de arţar,
pronunţând cu accent rusesc
cabane à sucre.

aceeaşi sâmbătă însorită
în care o Românie atât de mică
exploda în inimile noastre de sportivi,
Stejarii pregătiţi să cucerească
reduta Québec-ului,
am învins…

priveam cerul oftând, norii îi atingeam cu degetele
desenând avioane,
când eşti singur, înconjurat de străini, Dumnezeu
este mai aproape de tine,
sunt pasăre călătoare izgonită de existenţa stearpă
pe alte continente,
aş vrea să zbor deasupra Tomisului
lingându-mi sarea de pe răni,
sărutându-l pe Ovidius pe frunte,
scrijelind o poezie de dor.

surprind acest prezent ciudat
transpus în megapixelii unei singure dimensiuni,
trecutul, o megaiubire, m-a transformat
într-un megaloman,
de fapt este o suferinţă fără margini,
sufletul îmi este un gheţar,
trăiesc în cuaternar.

ce ştii, tu, cum lupt cu morile de vânt arctic
ce-mi cristalizează amintirea,
biciuindu-mi faţa lacrimile îngheţate,
odată fierbinţi de fericire?

te-ai gândit vreodată la patria ta
ca la un cimitir de cuvinte pierdute?
printre atâtea limbi covârşitoare
devii o limbă mută,
te îmbeţi cu sentimente singulare
între patru pereţi.

sunt regele gândurilor de iubire imposibilă
metamorfozate în versuri,
Snowdon, muntele pe care m-am căţărat
spânzurându-mă de Lună.

Aşa ai devenit regele Snowdon. Coroana din staţia de metrou şi tronul din Hampstead Tower erau acum ale tale, dar îţi lipsea Regina, chiar dacă Alexandra încă mai bântuia prin poeziile tale…

Pe Alexandra ajunsesem să o iubesc mai mult ca înainte, dar ea devenise superlativul fiinţei pe care o cunoscusem, o femeie imaginară, ideală şi fără defecte.

Ai decis să îi dedici cartea ta de debut, Delirium tremens, cu speranţa că ea, autentica, va înţelege cândva cât a însemnat pentru tine…

încă mă îmbată mireasma ta pe nesfârşita alee
prinsă de coama vântului
te iei la întrecere cu norii
în timp ce copacii se dezbracă
şi fac dragoste
pe covorul de frunze

lângă tine liniştea turbează
închizi ochii şi se aprind lumânările
nenăscute dorinţe tăinuiesc într-un zâmbet
te sărut la colţul gurii
petale sunt buzele tale
orice atingere este o pildă
despre iubire

boboci înfloresc pe cămaşa de noapte
încă te doresc de parcă nu te-aş fi avut niciodată
îmi revin amintiri din altă viaţă
mă întreb de ce îţi face timpul mătănii
iar eu îmbătrânesc
dansând cu fantome

sunt noctambul pe nesfârşita Cale Lactee
ploaia aplaudă la fereastră
când îţi scuturi
din părul tău cârlionţ
azalee

Cei din anturajul tău aveau altă părere despre ea. George Filip te-a întrebat la un moment dat: „Cum de a reuşit moldoveanca aia micuţă cât un sfert de om să te joace pe degete?“

Până la urmă am avut ce învăţa din acea experienţă, dar Alexandra nu era singurul motiv care mă inspira. Totul era poezie. Nu trebuia decât să fiu foarte atent la detalii şi să scriu. Chiar şi atunci când mergeam pe stradă, versuri înspăimântătoare, care nu se înscriau pe coordonatele acestei lumi, îmi ieşeau singure din gură, fără să-mi dau seama de unde provin.

Erai ispitit de întuneric şi coborai adânc în abis, încercând să fecundezi tenebrele cu lumina ta interioară. Nu aveai pe ce să-ţi notezi versurile şi le repetai pentru a le ţine minte. Apoi ţi-ai dat seama că le poţi înregistra pe telefonul mobil.

Şi pietre, aud pietre crăpând de jale seacă,
Şi liniştea aşterne la tâmple promoroacă,
Şi bântuie-o stihie prin colţurile nopţii,
Şi morţii sunt cu viii şi viii sunt cu morţii.

Şi câinii-şi muşcă limba şi limba li se-nnoadă,
Sunt javre hămesite ce şuieră din coadă,
Şi corbii se adună, având la îndemână
Cadavre aburinde, căzute într-o rână.

Şi sângele e negru şi sângele încheagă,
Şi moartea-i viguroasă şi viaţa este bleagă,
Şi viermii se îndoapă din leşuri putrezite,
Şi porţi spre izbăvire ce straşnic sunt păzite.

Alteori simţeai că trăieşti un blestem între două lumi. În loc să te adaptezi societăţii canadiene, erai urmărit de amintiri, de boli sau de viitorul sumbru al exilului…

Exil în camera obscură,
Acolo unde timpul static
Încremeneşte o figură,
Sfârşitul unui enigmatic.

Exil în camera de gardă,
Înconjurat de reci halate,
Lumina-ncepe brusc să ardă,
Pupila-n ochiul stâng se zbate.

Exil în maximul pericol,
Globule albe decedate,
De la magnific la ridicol
Te-aruncă dulcile păcate.

Exil în camera de veghe,
Exil în starea hibernală,
Exil la miile de leghe,
Exil în groapa comunală.

…dar cel mai frumos şi înălţător sentiment era acela când tot ce priveai şi atingeai devenea poezie. Cel mai mult te inspirau dimineţile, când…

Drumul spre muncă este o binecuvântare
La fiecare pas te opreşti şi admiri
O minune care înainte ţi se părea
O banalitate

Vorbeşti cu arborii, cu păsările, cu melcii
Cu Soarele, cu maşinile, cu ferestrele, cu reclamele
Cu pământul, cu iarba
Cu biserica
Vorbeşti cu Dumnezeul
Din tine şi El
Îţi răspunde
Poeme

Ai ajuns să uiţi cine eşti
Pe ce lume trăieşti
La ce staţie de metrou trebuie să cobori
Vorbeşti de unul singur la telefon
Ajungi să te îndrăgosteşti de un ordinator

Probabil, nu ştiu,
Asta înseamnă să fii poet
Sau cel puţin un mic
Nebun…

Te inspirau chiar şi visele… Nu poţi uita noaptea aceea când visul tău se oprea şi continua din acelaşi loc. Între reprizele de somn îţi spuneam să scrii pe bileţele, ca nu cumva să uiţi până dimineaţă…

blonda avea părul lins, cărare, şi ochii
luminiş în pădure
voiam s-o îmbrăţişez, dar merita mai mult de atât
stăteam locului să nu mă fure
să ascult cum zâmbeşte
şi-mi spune fără cuvinte
o poveste scrisă cu mult înainte

era blajin chipul său cel rotund
îmi spunea părul să nu-l tund
s-aştept să vină iarăşi primăvara
să fim acoperiţi de frunze
şi să foşnească săruturi purtate de vânt

să ne iubim ca doi vlăstari
înmugurind copiii mari
să ne iubim şi să ne strângem tandru de tulpini
şi-apoi să prindem rădăcini

aş fi vrut să o cred, măcar un cuvânt
pune-ţi o dorinţă, mi-a spus, şi-ţi voi arăta cine sunt

aş vrea să fiu viforul şi să te culc la pământ
să porţi părul fără agrafă şi să plouă cu nasturi
să mă încolăcesc în jurul gâtului tău zvelt
şi pe cearşaf sufletul meu praf
să se umezească

e mult prea simplu, mi-a spus ea, doar atâta îmi ceri?
a întins degetele şi frunzele-au început să danseze
mister, culori, pretutindeni limbi de foc şi lumini
nu am crezut niciodată-n minuni
şi am rugat-o s-apropie
Luceafărul de Lună

plângeam şi blonda cu părul lins mă ţinea de mână
mergeam pe o cărare către luminiş
plângeam şi plâng şi-mi pare rău
ca m-am trezit dintr-un vis
din care nu m-aş trezi niciodată

Cu Alexandra ai mai luat legătura de câteva ori pe Messenger, dar de fiecare dată discuţiile voastre degenerau şi se terminau cu reproşuri din partea ta. După ce ai aflat că intrase într-o nouă relaţie, ai fost dezgustat. Ai întrebat-o, printre altele, dacă te-a iubit vreodată. Din răspunsul ei s-a născut singurul poem pe care l-aţi scris vreodată împreună:

La început am crezut că am iubit picătura…
Apoi am crezut că am urât picătura.
Am avut sentimente variate şi m-am agitat
în jurul acelei
picături o veşnicie, neştiind ce să fac.
Pentru câteva clipe, am crezut că poate deveni foc, pământ sau aer.
Am crezut atât de mult în visul meu şi mă concentram
asupra picăturii să se transforme în altceva.
A fost interesant, dar copilăresc.
Picătura de apă este o picătură de apă
în palma unui om.
Poate în para unui foc, picătura poate deveni abur,
aer sau gheaţă… lucruri minunate!
Dar eu eram doar un pui de om. Un copil.
Deci picătura a rămas mereu picătură.
Ce voia să fie şi ce trebuia să fie.
Atunci am înţeles şi am aruncat-o furioasă în ocean.
Furioasă pentru că am fost copil şi mi-am pierdut
atâta timp încercând să fac ceva ce nu reuşeam.
Să o transform. Eu… mi-am pierdut atâta timp.
Eu, în propriile mele vise şi copilării,
în care negam realitatea.
EU!!!
Poţi să fii furios pe o picătură
pentru că este o picătură!?
Nu are sens…
Am greşit, am negat realitatea, m-am minţit.
Şi am tras consecinţele.
Nu urăsc picătura.
De fapt, acum, picătura este în ocean,
nu mai am niciun sentiment pentru ea.
Am înţeles ce am greşit şi unde.
Nu am iubit niciodată picătura cu adevărat.
Am iubit focul sau pământul
care erau numai în imaginaţia mea.
De fapt picătura nici nu mă interesa.
Oceanul era plin de ele.
S-a întâmplat să fie cea din palma mea.
Pentru o secundă.
Nu mă blamez tare. De fapt, nu ştiam ce şi cum,
toată viaţa fiind doar un joc de copil.
Am aruncat picătura.
Acum ea e parte din ocean, nu şi din viaţa mea.
Iubesc oceanul, dar nu picătura în particular.
Picătura nici nu mai există.
Nu mai e nicio următoare picătură.
Şi ştii de ce?
Am luat o mână de pământ şi mi-am frecat palmele.
Mi-am frecat faţa. I-am simţit asperităţile şi tot…
După micile zgârieturi iniţiale, am văzut
că îmi place…
Îmi făcea bine.
Faţa îmi era roşie… mi-a făcut sângele să circule.
Am început să râd şi mi-am zis:
„nu se poate! Cu pământ? Cu lut?“
L-am gustat. M-am bucurat şi am simţit şi amar.
Dar bucata aia de pământ m-a făcut fericită
pentru că…
pentru că n-am văzut niciodată în ea
mai mult decât pământ!

Picătura se întreba în acest timp despre rolul ei.
Pe ea cine o iubea?
Oceanul?
Picătura era o lacrimă
ce trebuia să fie amestecată cu pământ.
Să fie noroi. Să ia urma unei tălpi. Să devină patimă.
Când plouă, mii de picături cad din cer suflete orfane.
Caută, caută, palme.
Când plângem plouă cu mii de picături.
Caută, caută pământ.
Când strângem în palme pământul,
acesta este umed, plin de lacrimi.
Că de nu, ar fi praf şi pulbere.
Ar trebui să iubeşti picătura
şi să-i mulţumeşti că-ţi umezeşte gura.
Ar trebui să iubeşti picătura
pentru că este parte din tine
la fel cum tu eşti parte din pământ.
Ar trebui să iubeşti picătura pentru că este oceanul
ridicat la nori şi purtat de vânt.
Ar trebui să iubeşti picătura
pentru că-ţi limpezeşte sângele
şi-ţi domoleşte focul în rărunchi.
Ar trebui să iubeşti picătura
pentru că şi picătura te-a iubit pe tine
mai mult decât un ocean, mai mult decât cerul,
mai mult decât pământul.
Mai mult decât orice a iubit vreodată un om.
O femeie de aer. O vărsătoare de picături.
Ai crezut că ai aruncat picătura?
Nu uita, izvorul e sfânt.

Apoi aţi continuat cu divorţul. Te întrebai cât de mult suferise ea, ţinând cont că se aruncase atât de repede în braţele altcuiva… Ai simţit nevoia de răzbunare, mintea ta punând la cale nişte planuri necurate, dar te-am rugat să laşi lucrurile aşa cum sunt deoarece, mai devreme sau mai târziu, fiecare primeşte ceea ce merită de la viaţă. Nu voiai să mă crezi şi ţi-am spus că ea urma să piardă pe cineva la care ţinea foarte mult…

Terifiant şi profetic gând. Dar, oricât de mult sufeream în acel moment, nu voiam ca Alexandrei să i se întâmple ceva rău. De frică, am atenţionat-o în legătură cu ceea ce aflasem, spunându-i să aibă mare grijă. Bineînţeles că nu m-a crezut pe moment, părându-i o ameninţare, însă după câteva luni tatăl ei s-a îmbolnăvit subit de cancer şi a murit. Atunci am înţeles că legile universului ne afectează pe toţi, mai devreme sau mai târziu, în funcţie de faptele noastre. Totuşi nu puteam înţelege un lucru. De ce trebuia să fiu martorul tuturor acelor revelaţii şi previziuni?

Imediat ţi-am amintit ce m-ai rugat când ai ţinut volumul Delirium Tremens în mâini: voiai să devii cel mai mare poet în viaţă! Dar te-am avertizat: ai grijă ce-ţi doreşti, pentru o asemenea realizare există şi un preţ pe măsură…

Fără să iau în seamă avertismentul, am scris şi tot am scris. Ajunsesem să-mi transform toată nervozitatea şi toate supărările în energie pozitivă şi poezie. Nu mai aveam dorinţe fizice şi nu mai voiam o relaţie. Găsisem modalitatea perfectă prin care să mă schimb, să devin fluturele care iese din coconul propriei suferinţe şi închideri în sine…

Însă, după un an de izolare şi singurătate, ai avut şi prima ieşire în decorul iluziilor carnale…

Am cucerit o quebecoasă, dar după momentul de intimitate am avut cel mai oribil sentiment al decadenţei. Nu iubeam şi nu eram pregătit pentru iubire. Au urmat alte câteva luni de singurătate şi analiză, cunoscând-o apoi pe Stjepanka, o croată care era studentă la contabilitate.

Cu ea lucrurile au mers mai bine, deoarece era o femeie simplă, sinceră şi sensibilă. Avea o condiţie socială foarte bună şi provenea dintr-o familie de oameni dintr-o bucată. După şapte luni de zile deveniseşi practic unul de-al lor, iar cuvintele despre căsătorie începuseră să circule în mod curent.


Romanul "Ascultă-ţi gândul şi împlineşte-ţi visele" poate fi citit în întregime pe site-ul oficial:

https://www.ionutcaragea.ro/proza_files/gandul.htm