- Îi casa dumitale și faci ce vrei cu ea. Eu poate sunt de vină. Ar fi trebuit să-ți spun de la bun început că va trebui să fac foc și în camera dinspre uliță, odată cu sosirea toamnei. Dar ce a fost a fost, acum a trecut și nu merită să ne mai aducem aminte.
- Oare, doamnă învățătoare, or să ne ajungă și pe noi astfel de nenorociri cum i-a ajuns pe acești necăjiți de refugiați? Când îi vezi, dar mai ales când povestesc prin ce au trecut, îți dai seama de câte poate să îndure omul.
- Să dea Dumnezeu să fie cum mă gândesc eu. Noi avem noroc că suntem mai pe la mijlocul țării. Ungurii n-au ajuns până la noi cu toate că ar fi dorit, că doar țara lor se întindea, până acum ceva mai bine de douăzeci de ani, și pe aici. Cum zic, până acum cei de la margine au suferit mai mult. Au suferit și mai suferă mii și mii de familii românești din Basarabia. Rușii i-au ocupat, într-o noapte, mai acum vreo trei luni. Mulți, care ar fi vrut, n-au mai avut timp să fugă din calea lor. Ce s-o fi întâmplat cu ei, deocamdată, numai Dumnezeu știe. Am auzit la radio că numai bine nu le poate fi. Averile câștigate prim muncă cinstită le-au fost luate. Cei mai de vază dintre ei, învățători, preoți, gospodarii de frunte, au fost închiși ori duși departe de casa lor prin pustietățile friguroase dinspre polul nord unde întreaga iarnă este noapte și unde mor pe capete. Bisericile le-au fost dărâmate ori transformate în grajduri. Și alți români de la margine au de suferit. Sute și mii de dobrogeni au trebuit să plece din satele și orașele lor ce au fost ocupate de bulgari. Așa că, după cum vezi, noi ăștia mai de pe la mijlocul țării, după cum ziceam, o ducem mult mai bine. Dar nu se știe pentru cât timp.
- De ce? Cine o să vină peste noi?
- Nu se știe. Și chiar de nu va veni, o vreme, nimeni tot n-o s-o ducem bine. Bărbații tineri vor pleca la război, vor fi multe văduve, cu greu se vor mai lucra pământurile. Dă doamne să nu fie așa și eu să vorbesc prostii.
- Dar doamna învățătoare încă nu este război. De ce să credem că va fi?
- Nu este la noi încă. Dar la cei mari este. Franța a fost ocupată de Germania, Anglia este, la rândul ei, tot timpul bombardată .
- Noi, ăștia cu carte puțină, n-avem cum să înțelegem de ce se întâmplă toate acestea.
- Ai dreptate. Nici eu nu înțeleg
Imediat ce s-a despărțit de Bora Victoriei i-a părut rău că a vorbit cu el despre astfel de lucruri. Doar i-a spus Nae să nu vorbească cu nimeni din sat despre veștile ce le aude la radio. Mai ales după ce și-au cumpărat radioul cel mare cu baterii și acumulator.
I-a părut, până la urmă, rău dea geaba. Nimeni n-a întrebat-o vreodată despre veștile pe care le-a răspândit.
A trecut repede anul. Mereu primeau ordine de concentrare cei mai tineri decât Nae. Cei care nu erau de vârsta încorporării săptămânal făceau instrucție militară înarmați cu puști de lemn. Avea, ca învățător și gradat TR misia aceasta. Tinerilor le plăcea să bată pasul de front să prezinte arma pentru onor să facă întoarceri de pe loc și din mișcare. Mai greu era cu regulamentele de ordine interioară dar și acestea erau până la urmă însușite. Începuse să se obișnuiască cu gândul că nu va mai fi încorporat, că războiul chiar dacă se va întinde și asupra României pe el îl va ocoli. Acest gând i s-a întărit și mai mult după ce spre sfârșitul anului școlar a auzit la radio iar peste două zile a citit și la gazetă cuvintele mareșalului: „ Azi a sosit ceasul celei mai sfinte lupte, lupta drepturilor strămoșești și a bisericii, lupta pentru vetrele și hotarele românești de totdeauna. Ostași, vă ordon, treceți Prutul! Zdrobiți dușmanul de miazăzi și miazănoapte. Dezrobiți din jugul roșu al bolșevismului pe frații noștri cotropiți. Reîmpliniți în trupul țării gloria străbună a Basarabiei și codrii voievodali ai Bucovinei, ogoarele și plaiurile noastre”.
Au început să vină ordine unora chiar foarte tineri care anul trecut erau în rândul premilitarilor. Și câțiva învățători din comunele învecinate au primit ordine. E drept că aceștia erau mai tineri decât el cu doi trei ani și aveau gradul de sublocotenent nu ca el care nu făcuse școala de ofițeri în rezervă și era doar plutonier. Să fie considerat oare prea bătrân pentru front? Dacă este așa n-are de ce se supăra, ba dimpotrivă.
Preotul Dordea, popa Felderă, a început să vină tot mai des pe la ei. Să fie la curent cu știrile, de la radio, zicea. Dar și-a dat seama în curând că sfinția sa urmărea și altceva. Să-l înscrie în mișcarea legionară căreia începuse să i se mai spună și Garda de Fier. Inspectorul Dragomir de asemenea a venit de două ori prin sat. Prea puțin s-a interesat de problemele școlii. I-apus în vedere lui Nae să bage de seamă cu cine își petrece timpul. A auzit el că este în relații bune cu jidanul ce ține prăvălia de delicatese și coloniale din sat. Să fie atent cu cine își petrece timpul acum când românismul este atacat din atâtea părți, mai ales de acești jidovi. De data aceasta Nae s-a enervat și a răbufnit:
- Domnule inspector atunci când eu eram pe zonă, în slujba patriei, jidanul acesta sau dumneavoastră mi-ați dat familia afară din locuință? Jidanul acesta sau dumneavoastră mi-ați împrumutat soția cu bani de ai mei au putut să iese din necaz?
S-a uitat lung inspectorul la Nae.
- Bine domnule învățător. Să nu zici că nu ți-am atras atenția. Am făcut-o cu cele mai bune intenții. Felul în care vă comportați și atitudinea ce o aveți mă determină ca în curând să vin în inspecțiune pentru a vedea înstrucția, și mai ales educațiunea pe care o faceți tinerelor vlăstare, acum când patria trece prin momente dificile.
- Poftiți când doriți dumneavoastră domnule inspector.
N-a mai venit în anul acela școlar și nici la începutul celui următor. Mai târziu chiar de ar fi vrut să vină nu l-ar mai fi găsit. La zece septembrie a fost mobilizat la compania a treia a Regimentului 90 infanterie. A aflat de la furierul comandantului că a fost pe lista rezerviștilor care trebuiau să urmeze cursurile școlii de ofițeri de rezervă de la Botoșani în vederea numirii sale în funcția de comandant de pluton în cadrul aceleași companii. În urma unor reorganizări s-a desființat plutonul de aruncătoare Brand, în cadrul companiei rămânând doar o grupă ce deservea cele două aruncătoare de acel tip. În fruntea acelei grupe nu putea fi numit un ofițer ci doar un gradat. Comandantul s-a gândit la el deoarece era nevoie de un om care să învețe repede noțiunile de bază necesare unui artilerist și care să aibă și capacitatea de a instrui repede pe alții. Timp de zece zile a studiat, în cadrul unui program lejer, manuale și regulamente specifice subunităților de aruncătoare din cadrul unităților de infanterie. La douăzeci septembrie a fost trimis. împreună cu alți câțiva rezerviști, spre Odesa. Aici urma să organizeze grupa cu efectivul ce-l va primi din resturile unor plutoane aproape decimate.
În șapte octombrie a fost îndrumat spre Dalnik în apropierea Odesei asediate. Încă din prima zi grupa Brand a fost constituită. Prima misiune n-a fost una de luptă ci săparea unei gropi de 3 pe 4 metri și cu adâncimea de 2 metri. Soldații ce săpau, în curând și el, și-au dat seama la ce va folosii groapa. Cele trei camioane sosite mai înspre seară au confirmat ceea ce doar bănuiau. Două erau pline cu morți, claie peste grămadă, și unul dinspre care, atunci după ce a fost oprit motorul, se auzeau vaiete. Erau răniții grav care nu s-au put prezenta singuri, nici măcar ajutați de sanitari, la punctul de prim ajutor. Nae s-a înfiorat la vederea morților și la gemetele răniților, soldații care-i descărcau nu. Se vede treaba că au mai avut de-a face cu astfel de lucruri. Unii păreau chiar mulțumiți, probabil gândindu-se, că ei sunt norocoși în comparație cu cei morți sau grav răniți. Sublocotenentul în rezervă Stănescu, învățător ca și el în viața civilă, comandantul plutonului din care grupa sa făcea parte i-a spus că subunitatea se va afla două zile la odihnă și refacere. Că va trebui doar două ore să facă instrucție cu grupa. Instrucția aceasta, zicea el, va fi doar o formalitate. Cei zece soldați aveau experiență de luptă toți fiind vechi servanți pe aruncătoare. Cât privește instrucția de front în condițiile date nu-și avea nici un rost.
A doua zi s-a trezit de dimineață. A dormit puțin, somn amestecat cu vise din care se trezea lac de sudoare. Se vedea când într-unul din camioanele pline cu morți, când între răniții grav. Rând pe rând i s-au trezit și subordonații. Îl salutau doar cu câte un Bună dimineața domnule plutonier parcă ar fi fost în civilie.
- Băieți fiind voi în zilele de repaus va trebui să facem înviorarea și imediat după aceea o instrucție de front. Atunci ne vom cunoaște mai bine. O să-mi notez pe carnetul meu toate datele voastre.
- E bine, așa să faceți domnule plutonier. În ce companie ați luptat până acum?
- N-am luptat nicăieri. Sunt proaspăt venit.
- Da, da, am înțeles.
Ce-or fi înțeles fiecare, și ce-o fi înțeles cel care a vorbit în numele lor?
Ca feciori de țărani au înțeles, după vre-o jumătate de oră, că cel cu care trebuiau să facă instrucție și apoi să-i conducă în luptă era unul de-al lor. De întâmplarea care i-a făcut să înțeleagă acest lucru a vorbit în acea zi, și în cele următoare, toți soldații și comandanții subunităților ce luptau, pe dealurile de la Dalnik, pentru cucerirea Odesei.
Nae făcea apelul soldaților. Vocea îi era ridicată nu atât pentru a fi auzit de soldați cât pentru a fi auzit de comandanți că într-adevăr se află la instrucție.
Din depărtare s-a auzit un nechezat de cal. Când a început, cu aceiași voce ridicată, să dea comenzi același nechezat. N-a trecut mult timp și nechezatul tot mai puternic s-a apropiat ocolind la mare distanță grupa aflată la instrucție. Apoi, dintr-odată, în răpăit de copite s-a apropiat. Întreaga grupă, privea uimită calul, un armăsar înalt dar costeliv cum erau aproape toți caii rechiziționați de armată din gospodăriile țărănești. Feciorii îmbrăcați în haine militare nu înțelegeau ce se întâmplă, de ce calul privește spre ei ciulind urechile și dând din coadă. Cel mai uimit era însă Nae. Recunoscu armăsarul și strigă spre el:”Cezar”. Cezar se apropie, puse capul pe umărul lui Nae lăsându-l să fie mângâiat de acesta. Au stat așa preț de un minut