Lică: Ce ne facem, omule, cu criza asta?
Nae: Ete! Începi și tu? Te-a plătit careva să suni goarna?
L.: Nu, Năică, da’, au declarat ăștia criză. Ce, n-ai auzit?
N.: Păi? Asta-i greu? Uite!(se scoală în picioare, bate sugestiv cu pumnul în masă) Eu, Nae Brebenel Ionescu, declar război corupției. Uite așa, simplu, că vreau eu. Tu mă crezi?
L.: Eiii, nu te cred.
N.: Aha! Ia să vedem, de ce?
L.: Pentru că... (brusc, teatral) cine vă va spune că țara nu merge bine din cauza corupției, nu vrea decât să vă țină, stai așa... subjugați (cu un deget în aer, pare că recită) în tiparele... (repede) vechii ideologii comuniste, în beciurile fricii și terorii. Punct. (mândru, spre Nae) Ei?
N.: Ete! Da’ de unde știi tu atâtea cuvinte unu’ după altu’? Te pomeni că ai vreo fantomă de aia pe tine, cum am văzut la discovery și răspunde în locul tău. Stai să verific.( pocnește din degete, aproape de Lică) (cu voce îngroșată). Care e numele tău?
L.: (repede) Lică!
N.: (repetă mișcarea), (pe același ton grav) Care e numele tău?
L.:(înfricoșat) Ce-ai, dom’le,că mă sperii!
N.: (cu privirea fixă) Răspunde!
L.: (repede) Lică!
N.: Și, în buletin?
L.: Turbatu P. Lică.
N.: Bre, bată-te să te bată, tu ești!
L.: Pfui! Da’ bine că eram singur! Cum ți-ai dat seama?
N.: Păi, fantomele astea poa’ să mintă numai de două ori. A treia oară, obligat-forțat trebuie să zică numele lor: Michiduță, Corcodel, Jenel... dacă lucrează-n echipă, zic: (tare, prelungind cuvintele) suuuntem legiuuune.
L.: Ca dracii, dom’le! Or fi neamuri.
N.: Se prea poate! Da’, nu-i dovedit. Treburile ăstea-s complicate, nu vezi? Năstase n-a ieșit cu adeneu afară, mătușă-sa nu-i mătușă-sa, deci mamă-sa mai mult ca sigur e vitregă. Te întreb, e ușor să-ți reiasă la șaizeci de ani, că ești apatrid?
L.: Apa... cum?!?
N.: Fără tată, fără mamă, orfan, adică din flori...
L.: L-o fi născut anonim ca să n-aibă origini, știi cum era pe vremea aia: mai bine să n-ai și deci să nu fie, decât să ai și să fie...,(face semn cu degetul în sus)
N.: Anonim- anonim dar să nu-l știe nimeni? Să nu iasă nici la adeneu? Te întreb: nu care cumva vorbim de corupție, iar din nou?
L.: Nu, nu, nu(hotărât), de trei ori, nu. Bre, corupție nu mai e, a fost și s-a terminat. Gata!Deci, n-ai subiect, Năică!
N.: N-am obiect, Lică, nu subiect.
L.:Obiect, subiect, tot un drac! N-ai!
N.:Păi vezi? Așa și cu criza. Am subiect?
L.: Hmm... Subiect ai, dar n-ai obiect, nu-i așa? Vezi că m-am prins?
N.: Te-ai prins, pe naiba! Dom’le, ai un fel să-ncurci omul, ceva de speriat... Ete, mi-am pierdut firul.
L.: Deh, tu te-ai băgat în gramatică, Năică.
N.: Bre, care gramatică? Asta e oleacă de filozofie.Să te-ntreb altfel ca să pricepi. Criza asta, subiect-obiect, avion ce-o fi, poate să vină așa, pieptiș spre noi?
L.: Asta și ziceam, că vine.
N.: Unde-i, Lică? Arată-mi-o, dom’le, mă duc, îi trag una-n bot și terminăm panarama.
L.: Hai, bre! Mă iei de prost? Doar n-am zis că merge pe stradă... Criza e așa... o chestie...
N.: Așa ce, Lică? Hai, că ne apropiem. E un așa...(desenează cu mîna rotocoale în aer)?
L.: Cam așa, da. (admite Lică urmărind rotocoalele)
N.: Ei, păi dacă e așa (gesticulează din nou) înseamnă că nu e concretă. Clar?
L.: Clar.
N.:Și dacă nu e concretă, cum e? (mimează un cuvânt în șoaptă, așteptând ca Lică să-l continue) E aaa...
L.: (repetă) Aaaa...
N.: (continuă în aceeași notă) Asss...
L.: Asss...
N.: Assstr..
L.: Tii! Că nu-mi vine!
N.: (dă din mână a lehamite) As-tra-tă.
L.: (vădit dezorientat) Zici?
N.: Ascultă la mine: tot ce nu e concret e astract, tot ce nu e astract e invers.
L.: Ia uite dom’le, habar, n-aveam...
N.: Care vasăzică, dacă nu e concretă fiind astrată e ca și cum nici nu este, deci nici nu intrăm, nici nu ieșim din ea. Suntem neutri cum s-ar zice.
L.: Ca Elveția!
N.: Mai ceva!
L.: Ce chestie, bre! (răsuflă ușurat) Pfui! Să vezi când o auzi Sofica! (bate din plame, bucuros) Tii! Ia, să bem o bere că merităm, zău așa, Năică!
N.: Faci cinste?
L.: Mai întrebi? Nea Feri, două halbe concrete pân’ la spumă.(rîzând spre Nae) Ai văzut că m-am prins?
N.: Dă-mi voie să mă mir de tine, brava!

Nea Feri trântește pe tejghea două halbe. Privind pe sub ochi la Nae, i se adresează lui Lică:

Nea Feri: Ai de grijă, Lică! Eu te-am trecut pe caiet și-n astract și-n concret, să fiu mai sigur.
Lică: (ușor descumpănit spre Nae): Bre, da’ i-ai spus și lui?
Nae: Deh, știi cum sunt eu, inimă largă! ( disprețuitor) Da’ fii pe pace, n-a înțeles nimic. Ce vrei? Cap de neamț!
Lică: De ungur, Nae.
Nae: Ungur, neamț, tot un drac! N-au olecuță de filozofie, dom’le! Iaca, vezi de asta, românul s-a născut artist. De ciudă!

O liniște ciudată, lăptoasă ca o scufiță de noapte cu ciucurei, se așează peste capetele celor doi buni prieteni. Obiectivul, obosit și el, se mută încet, în tavan, înregistrând valsul muștelor năucite de căldură.