agonia romana v3 |
Agonia - Ateliere Artistice | Reguli | Mission | Contact | Înscrie-te | ||||
Articol Comunităţi Concurs Eseu Multimedia Personale Poezie Presa Proză Citate Scenariu Special Tehnica Literara | ||||||
|
||||||
agonia Texte Recomandate
■ am învățat să supraviețuiesc și așa
Romanian Spell-Checker Contact |
- - -
- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - 2009-08-19 | |
Când eram mic, visam ca orice copil. Îmi închipuiam că lumea va fi a mea într-o zi. Am știut întotdeauna că eu sunt special, diferit de ceilalți. Era doar o chestiune de timp, până să afle și restul. Așa visam zi de zi, așteptând să cresc mare. Când eram mic îmi plăcea să am multe jucării (aici nu eram cu nimic mai special decât ceilalți copii), jucării pe care le stricam cu drag. Nu spiritul distrugător pe care îl am mă împingea spre a strica jucăriile, ci curiozitatea de a găsi patul și masa dintr-o căsuță, ori scaunele unei mașinuțe, ori cine știe ce alte închipuiri mai aveam atunci. Mă bucuram tare mult când primeam o jucărie nouă, atât eram de normal, de obișnuit, la fel ca și ceilalți. Uneori le târguiam, le schimbam, îmi plăcea să fac schimburi, să am o varietate așa, de obicei mă plictiseam repede de orice. Aici nu zic numai de jucării, ci și de mâncare, haine, etc. A durat un timp până să îmi dau seama că fiecare lucru are mai multe fețe, de fapt, asta s-a întamplat cu adevărat abia de curând.
Să revenim. Ca să nu mă plictisesc, aveam mereu o ocupație, spărgeam ceva, ori trăgeam după mine, eram în centrul atenției mereu, mereu aveam doi ochi ce mă urmăreau, aceștia puteau fi ai mamei, ai bunicii, ori ai mătușii. Cred că de la o vreme începuse să îmi placă, astfel refuzam să mai stau singur, mereu trebuia să am pe cineva în preajmă. Adevărul e că îmi era frică. Aveam și eu monstruleții mei sub pat, grădina zoologică în care mă rătăceam în fiecare noapte. Privind acum în trecut, constat că pe atunci totul era foarte simplu, o derulare simplă a evenimentelor, cu un calm de speriat. Poate peste ani voi spune același lucru despre prezent. Întotdeauna lucrurile sunt mai simple decât par, totul depinde de felul în care le privești. Obișnuiam să mă visez des. Eram în tot felul de împrejurări, urmărit de câini, alergam, oboseam, apoi visam că mă trăgeam pe fund, așa reușeam să înaintez foarte repede. Niciodată nu am reușit să alerg în vis, ori să citesc. Era neplăcut uneori, pentru a scăpa de căței trebuia să mă cațăr pe niște lăzi, care abia se țineau deolaltă, lăzi ce tremurau când mă urcam pe ele. Când ajungeam în vârf mă trezeam. E unul din visele ce mi-a bântuit copilăria, eu care iubeam câinii, vorba cântecului, “iubiți și câinii vagabonzi”. Am avut plăcerea de a-l întâlni pe Mihai Constantinescu, mult mai târziu, dar despre asta am să vă povestesc mai încolo. Alteori visam biciclete. În aceste vise, am ajuns să mă pișc de mâini, mă luam la palme, pentru a mă convinge că nu visez, apoi pedalam fericit. Apoi mă trezeam, realitatea e că nu am avut niciodată o bicicletă, decât când am ajuns la facultate, când nu o mai foloseam pentru distracție. Începând de mic, am ajuns să iubesc tot ce nu aveam, cred că asta e de fapt o genă cu care ne naștem, nedescoperită încă de cercetători. Mi se pare interesant faptul că, pe atunci nu îmi era frică de nimic. O explicație potrivită ar fi că pe atunci nu știam mai nimic. Era o perioadă de comă, ori de transă, cred că așa e copilăria fiecărui copil, ba nu, mai bine zis, așa sunt amintirile despre copilărie ale fiecăruia dintre noi, în prezent. Întotdeauna o să îmi amintesc copilăria în valuri, ca și episoadele unui serial agreat, pe întâmplări care m-au marcat, care au avut impact, pozitiv sau negativ, asupra mea. Sunt de părere că orice lucru care ni se întămplă, ne transmite ceva, are un mesaj. Însă, e posibil, ca fiecare lucru să nu însemne nimic, dar să poată fi interpretat în mai multe feluri. Aș fi curios cum arată o carte despre geneza superstițiilor. În primul rând, cred ca ar fi una groasă, mare, genul acela de carte pe care majoritatea oamenilor o resping înainte să citească titlul… așa de la depărtare.. o zăresc pe raft și își întorc privirea spre alte cărți. O carte de genul acesta ar trebui să fie scrisă de un om lacom. De un scriitor. Știți, scriitorii sunt de două feluri: sunt cei care vor să scrie o carte care să fie plăcută, agreată, și mai sunt cei care vor să vândă cărți. Majoritatea scriitorilor au puțin din ambele, extreme îmi e greu să cred că există. Eu am crescut cu deprinderea că din cărți nu se poate trăi, nu se poate câștiga nimic material, și astfel am fost scutit de multe dezamăgiri. Cam forțat termenul acesta, dezamăgiri, însă nu am de gând să îl schimb. Oarecum, am fost cu un pas în fața celor care cred că au făcut deja unul. Fiind copil, nu pot spune că am avut întotdeauna ceea ce mi-am dorit, însă eram sigur că, la un moment dat, voi avea absolut totul. Oare cum ar fi dacă am rămâne toată viața la fel de motivați cum suntem în copilărie? Nu e un secret că toți copiii, atunci când vor ceva, indiferent ce ar fi, de la a avea jucăria preferată, până la, să zicem, a zbura la fel ca Superman, ei reușesc să creadă că vor avea/ realiza cândva ceea ce și-au propus. Dacă e vorba de chestii importante, grele de îndeplinit, cum ar fi ultimul exemplu, să zboare ca Superman, ei invocă celebra replică: “eu când voi fi mare…”, fără să aibă cea mai mică îndoială că acest lucru nu se va întâmpla. La adulți e frumos să visezi (chiar și cu ochii deschiși), însă ține numai până când te trezești. Nimeni nu a reușit să conserve acea determinare, îndârjire care te împinge tot mai sus, căci despre asta este vorba aici. Pentru a ajunge undeva sus, trebuie să țintești foarte sus. Ca să ajungi foarte sus, trebuie să țintești foarte foarte sus. Și așa mai departe. La capitolul visare, copiii sunt cei mai tari, inconștiența lor, față de inconștiența adulților, e rafinată, adânc înrădăcinată în ei, și asta pentru că ei nu cunosc dezamăgirea, eșecul. Astfel, copiii nu o dau niciodată în bară. În adolescență mi s-a format ideea asta, cum că, de când am învățat a merge în picioare, am fost foarte rău… am avut o înclinație spre lucruri care nu-și au rostul. Nu știu dacă într-adevăr e așa, am să vă povestesc și am să vă las pe voi să decideți. Îmi amintesc (posibil să fie o reconstituire făcută de mine, în urma celor povestite ulterior de mama, și eu de fapt să nu îmi mai amintesc nimic, cert este că s-a întâmplat), cum l-am împins pe vărul meu, Silviu, într-o groapă cu must de la animalele din grajd. Pentru o mai bună înțelegere, mustul e urina animalelor, care la țară se scurge din grajd (sălașul animalelor), într-o groapă special amenajată, pentru utilizarea ei ulterioară în chestiuni agricole. E un fel de piscină cu un lichid maro, la suprafață are o crustă de excremente și miroase de îți taie nasul. Eu aveam vreo patru ani, abia câștigasem libertatea să alerg prin curte nesupravegheat, iar Silviu era mai mic cu un an decât mine. Obișnuiam să ne plimbăm unul după celălalt, iar de data asta cred că el a încercat să treacă primul, să mi-o ia înainte. Din fericire, în momentul respectiv, mama era lângă noi, altfel vărul meu era mort. Groapa cu must avea aproximativ un metru adâncime, astfel că verișorul meu s-a dus direct la fund, și mama după el. A reușit să îl scoată de acolo, nu îmi amintesc prea bine cum, cert e că nu s-a întâmplat nimic grav cu el după aceea. Nu o să pricep niciodată ce motiv am avut să fac una ca asta, de ce am ales locul acela, și nu am întreprins acțiunea în altă parte. Trebuie să menționez că în jurul gropii acesteia, era un gărduleț din plasă de sârmă, antibebe, special construit pentru noi, care se întrerupea pe o porțiune de un metru. Bineînțeles că am reușit să îl trec pe Silviu prin acea crăpătură. O bună bucată de vreme credeam că eu sunt diferit de ceilalți. Deși uneori credeam că sunt mai bun, mai special decât restul, erau momente când era invers, când mă simțeam foarte mic și neînsemnat, credeam că eu nu contez pentru nimeni, în afară de mama. Eram un copil care suferea. Sau credea că suferă. Ori poate, îmi plăcea mie să mă complac în situația asta. Nu voi ști niciodată. Cert este că întotdeauna am avut impresia că sunt diferit de ceilalți. Asta se datorează îngrădirii la care am fost supus, din dragoste, de părinți. O grijă excesivă mă izola de ceilalți copii, nu aveam voie să lipsesc de acasă, să plec la săniuș, să merg la vecini, decât rareori și pentru puțin timp. Din această cauză am dorit să ajung mare, să fac ce vreau fără să dau explicații, fără să depind de cineva. Problema e că întotdeauna depindem de cineva. Privind în urmă îmi dau seama că acea perioadă a fost tare frumoasă, pentru că era perioada copilăriei, când totul îți vine pe tavă, nu ai de facut nimic, de te gândi la nimic. Am constatat ulterior că pe măsura înaintării în vârstă oamenii o duc tot mai greu. Pe lângă responsabilitățile care vin odată cu vârsta, vin necazuri, dezamăgiri, fără dezamăgiri nu se poate, e un bagaj pe care îl primim la naștere, dar pe care îl deschidem mult mai târziu. Bineînțeles, există și plăceri în lumea asta, prea mult dramatizez aici, însă sunt puține și durează puțin. |
index
|
||||||||
Casa Literaturii, poeziei şi culturii. Scrie şi savurează articole, eseuri, proză, poezie clasică şi concursuri. | |||||||||
Reproducerea oricăror materiale din site fără permisiunea noastră este strict interzisă.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net
E-mail | Politică de publicare şi confidenţialitate