agonia
romana

v3
 

Agonia - Ateliere Artistice | Reguli | Mission Contact | Înscrie-te
poezii poezii poezii poezii poezii
poezii
armana Poezii, Poezie deutsch Poezii, Poezie english Poezii, Poezie espanol Poezii, Poezie francais Poezii, Poezie italiano Poezii, Poezie japanese Poezii, Poezie portugues Poezii, Poezie romana Poezii, Poezie russkaia Poezii, Poezie

Articol Comunităţi Concurs Eseu Multimedia Personale Poezie Presa Proză Citate Scenariu Special Tehnica Literara

Poezii Romnesti - Romanian Poetry

poezii


 
Texte de acelaşi autor


Traduceri ale acestui text
0

 Comentariile membrilor


print e-mail
Vizionări: 8446 .



Aforisme(III)
proză [ ]

- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - -
de [Emil_Cioran ]

2009-08-19  |     |  Înscris în bibliotecă de Bot Eugen Iulian



Cred în mântuirea omenirii, în viitorul cianurii...

Cine dintre noi, cătând pe întuneric să se vadă în oglindă, n-a zărit în ea crimele care îl așteaptă?

Totul trebuie revizuit, până și suspinele...

Fiecare se închide în propria-i frică - turnul său de fildeș.

Câtă concentrare, câtă hărnicie și cât tact ne trebuie pentru a ne distruge rațiunea de a fi!

Din clipa în care credem că am înțeles totul, căpătăm înfățișare de ucigași.

Avid de agonii, am murit de atâtea ori, încât mi se pare indecent să mai abuzez de un cadavru din care nu mai pot scoate nimic.

În ce privește mila, ca în orice privință, ospiciul are ultimul cuvânt.

Ce ușurare pentru cel ce, iubindu-și melancolia, se temea să n-o piardă, atunci când constată că s-a temut degeaba, că melancolia e incurabilă!

În vise răzbate nebunul din noi; după ce ne-a diriguit nopțile, adoarme în străfundul sinelui nostru, în sânul Speciei; uneori, îl auzim totuși sforăind în gândurile noastre...

"De unde atâta înfumurare? - Vedeți, din faptul că am izbutit să supraviețuiesc atâtor nopți în care mă întrebam dacă mă voi omorî în zori."

O fire religioasă se definește mai puțin prin convingeri decât prin nevoia de a-și prelungi suferințele până dincolo de moarte.

Insomnia e singura formă de eroism compatibilă cu patul.

Adevărul? Se află în Shakespeare; un filozof n-ar putea să și-l însușească fără să zboare în țăndări, cu sistemul lui cu tot.

La nebunie ajung doar guralivii și taciturnii: cei care s-au golit de orice taină și cei care au adunat prea multe.

Când epuizăm pretextele care incită la veselie sau la întristare, ajungem să trăim acele dispoziții în stare pură: intrăm astfel în rândul nebunilor...

Aplecarea spre sinucidere e caracteristică pentru ucigașii timorați, care respectă legile: de teamă să-i ucidă pe alții, visează să se autonimicească, siguri că așa nu vor fi pedepsiți.

Ultimul refugiu pentru cei pe care soarta i-a lovit e ideea de soartă.

Cât mi-ar plăcea să fiu plantă, chiar de-ar fi să cresc lângă un excrement!

O mulțime de strămoși care se tânguie în sângele meu... Din respect pentru înfrângerile lor, mă înjosesc până la suspin.

Nu se poate ști dacă omul va mai întrebuința multă vreme cuvântul sau va redobândi treptat folosința urletului.

Dat fiind că n-au știut să celebreze avortul sau să legalzeze canibalismul, societățile moderne vor fi silite să recurgă la procedee mult mai expeditive ca să-și rezolve problemele.

Ne străduim să abolim realitatea doar din teama de suferință. O dată abolirea izbutită, se dovedește ea însăși izvor de suferință.

Un ins pe jumătate nebun mi-a spus odată: "Când mă bărbieresc, cine, dacă nu Dumnezeu, mă-mpiedică să-mi tai beregata?"
Credința n-ar fi, prin urmare, decât un artificiu al instinctului de conservare. Iată că peste tot dăm de biologie.

Un bolnav îmi spunea: "La ce servesc durerile mele? Doar nu sunt poet, să pot trage vreun folos sau să mă împăunez cu ele."

Când sântem palizi, sângele s-a retras ca să nu se mai interpună între noi și cine știe ce...

După anumite accese de veșnicie sau de febră, ajungi să te întrebi de ce n-ai catadicsit să fii Dumnezeu.

Cel care, din fâstâceli succesive, a neglijat să-și ia viața se socotește un veteran al durerii, un pensionar al sinuciderii.

Cu cât devin mai intim cu asfințirea, cu-atât mă încredințez că singurii care au înțeles câte ceva despre turma din care facem parte sânt cupletiștii, șarlatanii și nebunii.

Meditativii și carnalii: Pascal și Tolstoi. Să te apleci asupra morții sau să-ți fie groază de ea, să o descoperi prin spirit sau fiziologie. Cu instinctele tocite, Pascal își biruie îngrijorările, în vreme ce Tolstoi, mânios la gândul morții, evocă un elefant rătăcind spăimântat, o junglă călcată în picioare. Nu mai stai să cugeți când te afli în ținuturile ecuatoriale ale sângelui.

Dacă gustul sângelui nu ar fi atât de fad, ascetul s-ar defini prin refuzul de a fi vampir.

Veghind asupra dramei glandelor, atent la confidențele mucoaselor, Dezgustul ne transformă în fiziologi.

Orice ființă care se manifestă întinerește, în felul ei propriu, păcatul originar.

După ce vei fi căutat în zadar o țară de adopțiune, să alegi moartea ca nou tărâm de exil și să te stabilești în ea în calitate de cetățean.

Îndoielile mi le-am câștigat trudind din greu, dezamăgirile mi-au venit de la sine, ca și cum m-ar fi așteptat dintotdeauna, ca iluminări primordiale.

Să aduni un întreg stoc de fatalități, să te zbați între catehisme și orgii, să te lăfăi în exaltare și, nomad abrutizat, să imiți modul de a fi al lui Dumnezeu, acest apatrid.

Vrând-nevrând, sântem cu toții psihanaliști, interesați de tainele inimii și ale izmenelor, scafandri ai ororii. Vai și amar de spiritele ale căror adâncuri sânt limpezi!

Cu cât îi frecventăm mai mult pe oameni, cu-atât gândurile ne devin mai negre; iar când, spre a le face mai luminoase, ne întoarcem la singurătate, dăm de umbra pe care au răspândit-o acolo.

Înțelepciunea dezabuzată datează din vreo eră geologică: e, probabil, însușirea care le-a adus dinozaurilor dispariția...

Moleșiți, alunecăm către punctul cel mai de jos al sufletului și spațiului, către antipodul extazului, către izvoarele Vidului.

Adolescent, perspectiva morții îmi trezea o spaimă cumplită; ca să scap, dădeam fuga la bordel sau îi chemam în ajutor pe îngeri.
Dar, cu vremea, ne obișnuim cu propriile temeri, nu mai facem nimic ca să scăpăm de ele, ne îmburghezim în Abis. - Și, dacă a fost o vreme în care-i invidiam pe schimnicii din Egipt care-și săpau mormântul spre a-și picura apoi în el lacrimile, acum, de mi l-aș săpa pe al meu, n-aș putea lăsa să cadă în el decât mucuri de țigară.




.  | index








 
shim Casa Literaturii, poeziei şi culturii. Scrie şi savurează articole, eseuri, proză, poezie clasică şi concursuri. shim
shim
poezii  Căutare  Agonia - Ateliere Artistice  

Reproducerea oricăror materiale din site fără permisiunea noastră este strict interzisă.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net

E-mail | Politică de publicare şi confidenţialitate

Top Site-uri Cultura - Join the Cultural Topsites!