agonia romana v3 |
Agonia - Ateliere Artistice | Reguli | Mission | Contact | Înscrie-te | ||||
Articol Comunităţi Concurs Eseu Multimedia Personale Poezie Presa Proză Citate Scenariu Special Tehnica Literara | ||||||
|
||||||
agonia Texte Recomandate
■ LaraicaElbaSavașiDrina
Romanian Spell-Checker Contact |
- - -
- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - 2009-08-22 | | Înscris în bibliotecă de gena gurau
La 9 martie (1831 – reiese din context), în uriașa sală a Operei Mari, avu loc concertul lui Paganini.
"A fost o seară de neuitat!" mărturiseau francezii. Cea mai frumoasă sală din capitala lumii gemea de public. Concertul era așteptat. În ultimele zile nu se mai vorbea decât despre aceasta. Ce an uimitor! Parisul adunase toate gloriile, de la cei încununați cu lauri pe câmpul de bătălie, la slăviții ziditori de palate; de la poeții și muzicienii lumii, la căpăteniile cohortelor de eroi, iviți din mijlocul tainicelor organizații carbonare și care au participat la campaniile uriașe ale armatei iacobine. Pregătindu-și noul concert, pe care voia să-l ofere acestui oraș, Paganini știa că trebuie să dea sunetelor toată forța geniului său, toată puterea spiritului său. El își dădea seama că trebuia să uluiască sala cu strălucirea virtuozității și măiestriei sale, că trebuie să dăruiască acestui oraș mai mult decât celorlalte, că trebuie să izbutească – măcar pentru o clipă – să oprească în loc inima lumii! Iată, însă, că el uită de toate acestea; strâmb, adus din spate, semănînd mai degrabă cu o maimuță de piatră dezgropată din ruinele Pompeiului, el prefiră prin sală clinchetele a mii de clopoței de aur, de argint, de bronz și de oțel. Auditorii simțiră apoi că îi învăluie un vânt puternic. Unora le părea un vânt lovind și vuind în clopotele unei străvechi catedrale, o vijelie care răbufnește prin ungherele bătrânei clopotnițe; ei simțeau suflul unei noi răscoale, ajunsă până sub bolțile sfântului lăcaș și tulburînd somnul păsărelelor. Trezite, ele fâlfâiau din aripi și, somnoaroase încă, se cățărau cu ghiarele lor mici pe pereții clopotelor și clopoțeilor, atingîndu-le cu penele și cozile. Lovind prin beznă cu pliscurile în reliefurile clopotelor care dormeau liniștite, păsărelele le trezeau la viață, deșteptînd întreaga clopotniță. Cântecul bătrân de veacuri al bronzului răspundea neliniștii din jur, dînd glas sunetelor de alarmă. Alți ascultători auzeau chiar și exploziile butoaielor cu pulbere de sub zidurile palatelor. Baricadele frondelor fremătau din plin. Altora li se părea că văd doar fluturași cu aripi străvezii, zburînd spre flacăra pâlpâitoare a unei lumânări. Deodată, vioara parcă se frânse în două, țâșnind glasul a două viori, apoi fiecare din acestea se prefăcu în câte zece viori mici. Ba nu! Erau mai multe viori, douăzeci, o sută, o mie de viori. Să fie tot viori sau niște zeități chinezești de porțelan ori niște amorași cu săgeți și cu aripioare, care se prăvălesc jos, în clinchete cristaline? Atinse, parcă din nebăgare de seamă, de niște păstori și păstorițe, în straie de mătase și cu peruci pudrate, dănțuind menuetele lui Rameau și Lully, bibelourile acestea gingașe de pe etajere cad jos. Apoi dansul se întrerupse cu un strigăt de spaimă. Printre draperiile de mătase se năpustesc cârtițe negre, cu milioanele lor de pui, sfâșiind mătasea perdelelor; năvala le este însoțită de vaiete, de un șuierat sălbatic și de trosnete. Geamurile se sparg; felinarele de pe stradă se răstoarnă. Zidurile castelului se crapă și viforul de gheață îl spulberă de pe fața pământului. O cantilenă măreață și triumfătoare, cântecul de luptă al poporului răsculat, atât de cunoscut francezilor, răzbate în melodia viorii. Apoi un adagio întristător. Muzica aceasta îi duce pe mulți cu gândul la Byron; le apar în minte versului poetului mort de curând: "În inima pădurilor de pini, Adesea contemplam zorii senini Și-mprejurimile Ravennei, unde Izbeau în țărmuri valuri zbuciumate Și-aveau cezarii falnică cetate, Ca o amenințare pe pământ. Iubesc pădurea-n verde-nveșmântată, De Dreiden și Boccacio cântată, E dulce, liniștit somnul pădurii… Doar țârâit de greieri se-auzea. Căluțul sforăia și clopoțelul Din când în când tăcerea sfâșia. Mă-ntâmpinau vedenii de tot felul, Iscate chiar de-nchipuirea mea: Năluca-vânător cu-al ei șioman Și zânele cu trupul diafan..." După cantilena aceasta domoală, pe neașteptate răzbește un val de sunete tumultuoase. În sală se afla și Franz Liszt. Mai târziu, el a mărturisit că ziua în care l-a ascultat pe Paganini i-a schimbat cursul vieții. A ieșit din teatru mai matur, mai vârstnic. În ziua următoare, dădea el însuși un concert. Și-a dat seama că până în clipa aceea nu pricepuse ce înseamnă viața și arta. Acum era alt om. Luptînd cu mizeria și lipsit de ajutor, la nevoie înconjurat de o lume care nu-l va înțelege, el nu va trăi de acum încolo decât pentru creație, interzicîndu-și orice apariție în fața publicului, până când desăvârșirea tehnicii nu-i va îngădui să-și întruchipeze pe deplin ideile sale ajunse la maturitate. Cine poftește să-și scoată marfa sa ieftină în piața estradelor sau la iarmarocul scenelor de teatru – n-are decât! Cine are chef să dobândească foloase neînsemnate și un trai lesnicios prin asemenea concerte – n-are decât! El, Liszt, nu va concerta, până ce pianul nu va ajunge în mâna sa o unealtă tot atât de ascultătoare ca vioara în mâna acestui violinist zănatic, care-și dăruiește însăși viața artei, istovindu-și inima și nervii. Pentru Liszt concertul lui Paganini a fost rugul pe care și-a ars întregul său trecut musical. Alături de el ședea un alt fel de om. Era Ludwig Börne, spirit clar și analitic. În pauze, parcă se înăbușea. Și nu mai era în stare să vorbească. Frământa coperta de piele a carnetului, în care își nota cu înfrigurare: " E ceva halucinant, diabolic. În viața mea n-am auzit și n-am simțit ceva asemănător. Toți cei care-l ascultă sunt cuprinși parcă de nebunie! Nici nu poate fi altfel. Când cântă, ți se taie respirația și chiar bătăile inimii îți stânjenesc atenția. Până și propria ta inimă te supără și n-o mai poți suferi. Þi se pare că viața ți se sfârșește, atunci când începe să cânte din vioară." Seara, venind acasă, Börne continuă să scrie: " La apariția sa pe scenă, înainte de a începe să cânte, Paganini a fost întâmpinat cu o furtună de aplauze. Și era foarte ciudat să vezi cât de stingherit părea, în toate mișcările sale, acest aprig dușman al artei coregrafice. Se împleticea ca un om beat, împiedicîndu-se în propriile sale picioare. Mâinile, când le ridica în sus, către cer, când le lăsa în jos; apoi, își îndrepta trupul, rugînd parcă cerul și pământul, cerînd parcă ocrotire în clipele grele. Alteori încremenea cu mâinile în lături, ca un răstignit.” Și, în timp ce Paganini, vrăjitorul acesta, zăcea întins în pat, cu totul istovit și fără glas, iar micuțul său fiu Achillino, îi mângâia duios mâinile, ecoul gloriei sale străbătea întreaga lume. Cuvintele cuprinse în decizia Academiei regale din Paris, prin care Paganini era ales membru, răsunau pe întregul glob. Cucerise Parisul! [cap. XXVIII – Imaginile celor două oglinzi] Defăimarea lui Paganini editura muzicală a Uniunii Compozitorilor – 1972 |
index
|
||||||||
Casa Literaturii, poeziei şi culturii. Scrie şi savurează articole, eseuri, proză, poezie clasică şi concursuri. | |||||||||
Reproducerea oricăror materiale din site fără permisiunea noastră este strict interzisă.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net
E-mail | Politică de publicare şi confidenţialitate