4-17 martie 2009

De trei ori “4 martie”

În loc de introducere

Amenințarea plutea în aer. Eram convins că va lovi dar nu știam când. Trebuia să mă pregătesc pentru ziua H. Am montat o bară metalică în balcon de care mă agățam și mă săltam în mâini pentru a avea suficientă forță mușchiulară în momentul critic...Am făcut rost și de o frânghie, ca aceea pe care o foloseam la transportul stupilor în pastoral și am legat-o de “jardinière” fixată de constructor în zid. Urma să mă antrenez temeinic, să cobor pe frânghie în maximum cinci secunde de la etajul trei! În blocul din față, la același etaj, o tânără în șezlong, se legăna și făcea lectură când eu exersam mușchii la bară. Oare ce-o să creadă frumoasa doamnă dacă mă va vedea coborând pe frânghie? N-am apucat s-o întreb, nici ea să mă vadă coborând din apartament pe frânghie!


1. 4 martie 1977, ora 21 și 15minute .
În cancelaria liceului Gheorghe Șincai din București am o discuție aprinsă cu domnișoara profesoară de engleză despre Bernard Shaw. Este doar un pretext. De mult vroiam s-o invit la teatru și-abia în acea seară am îndrăznit. Cu-n zâmbet de Giocondă m-a întrebat dacă am cumpărat biletele.
Sigur, sigur ! (Deși nu le aveam) … Să nu mă dau de gol am adăugat repede, acum mergem la clasă, se pare că am întârziat … fix la ora 22,00 ne întâlnim tot aici ! Daa? De acord ? Nu mi-a răspuns. Avea același zâmbet enigmatic, totuși dătător de speranțe.
Am luat catalogul sub braț și într-o stare de exuberanță mă îndreptam spre capătul coridorului, ultima sală pe stânga, clasa a XIII-a C, seral. Urma să țin ora de electrotehnică. Mergeam cu pași mari, bucuria unei prietenii cu o fată din lumea bună îmi da o stare de beatitudine. Din față se îndreptau în fugă doamna profesoară de istorie și cea de naturale. “Ce le-o fi apucat p-astea de aleargă așa, bezmetice?” În acel moment s-a stins lumina. Abia atunci mi-am dat seama ! M-am sprijinit de perete, pământul huruia ca o sută de avioane !
Mi-a trecut prin cap că o să mor. Încercam să-mi păstrez echilibrul … Ce lungi mi s-au părut acele clipe!
Când în sfârșit s-a oprit huruitul, m-am îndreptat spre ieșire. Continuam să strâng catalogul sub braț.
Doamna Felicia, directoarea, era pe scările din fața liceului. Zarea era luminoasă, dar în direcția cartierului Pantelimon cerul părea că a luat foc.
- Năică, m-a strigat dânsa pe numele mic, vrei să mă însoțești prin școală ? … Trebuie să verific toate sălile de clasă …
Deși nu mai puteam de frică, am bravat. Imediat, doar să las catalogul la raft …
De când venisem în acel liceu, în clasa a X-a, doamna directoare mă tratase ca pe copilul ei de suflet. După ce terminasem o facultate mă întorsesem în școală să predau la seral… Și cum puteam s-o dezamăgesc ?
Am luat la rând toate sălile, aveam o lanternă. Intram în clasă și întrebam, e cineva pe aici, e cineva rănit ? Peste tot era în regulă, doar în curtea liceului se prăbușise hornul de pe clădire.
Acest control a durat cam o oră. Apoi am pornit pe jos spre Berceni. Deși întuneric, pretutindeni străzile erau pline, ca în zilele de miting, de 1 mai și de 23 august. Deja zvonurile începuseră să circule. Se spunea că în centru, la Universitate ar fi picat trei blocuri !
Am ajuns în cartierul meu! Blocul era întreg. Oamenii erau, ca peste tot, în stradă. Am urcat în apartament. În bucătărie numai cioburi, în sufragerie, toate corpurile de bibliotecă pe jos iar peste ele, cărțile.
Locuiam cu fratele meu …
Am început să înlătur cărțile și să strig, ești pe aici ? Nu mi-a răspuns nimeni.
Am coborât la parter, la apartamentul lui Bebe. “L-ai văzut cumva pe frate-meu”, l-am întrebat …
Nu-l văzuse nimeni …
Alt frate locuia în Pantelimon, iar o soră în Balta Albă. Telefonul nu mergea, așa că nu știam dacă au scăpat cu bine.
La Bebe se strânseseră toți locatarii de pe scară. Tăifăsuiau acolo ca să aibă timp să iasă afară dacă or să fie alte replici ale cutremurului.
Veștile îngrozitoare deja se multiplicaseră. Fiindcă nu mai aveam răbdare am pornit iarăși pe jos, spre centru. Ca și mine sute de oameni continuau să meargă pe străzi în miez de noapte. Dialogurile se legau de la sine, fiecare era îngrijorat de părinți, frați, surori, copii, iubite …
În centru o mulțime de oameni la blocul unde locuia Toma Caragiu. Clădirea devenise un morman de moloz. La "Dunărea" jumătate din bloc era prăbușit. Doar cu o lună în urmă fusesem în acel bloc, îl vizitasem pe Sandu, fostul meu coleg de grupă din facultate. Oare o mai fi în viață? mă întrebam.
Pe la ora patru m-am întors în Berceni. Am trecut iar pe la Bebe.
Am venit să-ți spun că dacă s-o prăbuși și blocul nostru … să știi că sunt înăuntru, poate mă căutați.
Deși mi-e frică, urc și mă culc …
Mâine, adică azi, pe lumină, o să hotărăsc ce am de făcut !
La radio au anunțat ceva ? l-am mai întrebat.
- Am prins Europa Liberă … Deși nu sunt date sigure s-ar putea să fie mii de morți !
Au trecut câteva zile până am aflat că toți cei apropiați mie sunt bine, în viață, dar abia după câțiva ani am scăpat de teama care se declanșa instantaneu la orice bufnitură de ușă trântită, geam spart sau la zgomotul provocat la căderea unui obiect..
Urmările cataclismului au fost dezastruoase! Eram tânăr însă! Și-am întins o mână de ajutor așa cum m-am priceput …celor ce aveau nevoie de mine.



2. luni 4 martie 1985 ora 8 și 30 de minute, dimineața.

Cu o săptămână în urmă fusese viscol în București și pe acoperișul muzeului, pe partea dinspre parc, din cauza copacilor care acționaseră ca protecție, zăpada era de un metru și ceva, în timp ce spre strada Candiano Popescu era uscat.
Sus, în birou, la Tili, soba era călduță. Fusese adaptată pentru a funcționa cu lemne, deși funcționa cu gaze. “Gata zic, am trecut și de această iarnă, de-acum încep zilele frumoase. Ce babă ți-ai ales?” întreb.
În acel moment un zgomot infernal mi-a oprit inima! Ușa a sărit din țâțâni, ferestrele s-au deschis! Ne-am adăpostit în fugă sub tocul ușii! Așteptam să înceapă balansul, să aud huruitul pământului ! Liniștea era deplină! Doar un praf ca o ceață pătrundea în cameră. Câteva clipe am tăcut … “Te pomenești c-a explodat vreo sobă deși … nu cred … că toată iarna gazele au fost oprite! Hai să vedem ce-a fost!” îi zic lui Tili.
N-am mers prea mult … în secția aerospațială acoperișul se prăbușise pe o lungime de 20 de metri și o lățime de 12 metri, clădirea având o lungime de 180 de metri.
Cioburi, așchii, gheață, moloz și cerul liber! Priveam dezastrul, mă treceau fiori de groază. Am murmurat: “Și de data asta am avut noroc. Dacă se întâmpla ieri, duminică, s-ar fi decretat doliu național, totdeauna asta a fost secția cea mai vizitată”. Sute de copii se perindaseră pe acolo! Naveta spațială, (care aselenizase pe lună) reconstruită de americani ca machetă la scara 1:1 și adusă tocmai din India scăpase intactă. La fel naveta Columbia! Alături, secția aerospațială sovietică (macheta Lunohod și altele asemenea) erau sub moloz.
Lunea muzeul era închis … În oricare altă zi a săptămânii … am fi avut cel puțin un mort, probabil doamna Elena, o supraveghetoare conștiincioasă, se afla totdeauna pe sector! M-am întors îngândurat în birou!
Am pus mâna pe telefon și-am anunțat pe Șerbănică Macioc, directorul Electromontajului, forul nostru tutelar! Cu trei luni în urmă, din bugetul de 3.700.000 lei, “cineva” tăiase treiul din față și rămăseseră doar 700.000 lei!!! Ca să nu desființeze muzeul cei din minister … găsiseră totuși o formulă, inginerii, muncitorii, supraveghetorii fuseseră trecuți pe diverse funcții la Intreprinderea Electromontaj-București deși continuau să-și desfășoare activitatea la muzeu. Eu de exemplu, după scripte, lucram la Coloana Auto Bacău a Electromontajului.
Așadar l-am sunat pe directorul Macioc, pe Primul Secretar al Sectorului 4, pe directorul Direcției Tehnice din Ministerul Energiei Electrice, pe șeful de cabinet al ministrului din Consiliul Culturii și Educației Socialiste, pe șeful de cabinet al Președintelui Consiliului Național pentru Știință și Tehnologie.
Apoi am început să caut mental o ascunzătoare, cea mai bună ascunzătoare pentru dosarul care cuprindea numeroasele memorii și adrese trimise de mine la toate forurile … Mi-era teamă că aș fi putut fi arestat. Și dacă s-ar fi întâmplat asta, aș fi beneficiat poate, de circumstanțe atenuante, dacă aș fi demonstrat că nu a fost neglijență în serviciu. Numai că … dosarul ar fi putut să … dispară. Era nevoie de un acar Păun.
Valentina, colega mea, avea printre alte sarcini de serviciu și responsabilitatea administrativă a clădirii, curățenia, paza …
Venise cu vreo trei ani în urmă la muzeu… Era nepoata lui Coca Andronescu, actriță de renume în acea perioadă. De la serviciul personal (resurse umane) din minister mă sunase șeful de serviciu și mă rugase să o primesc, să stau de vorbă cu ea.
Ce studii aveți? Am întrebat-o
Facultatea de Filologie, am absolvit-o cu puțin timp în urmă, iar mai înainte am fost în corpul de balet al Teatrului din ...
Și ce s-a întâmplat?
Un accident, o căzătură când partenerul m-a aruncat prin aer …Luni de zile am avut picioarele în ghips…M-am refăcut greu, dar și mai greu a fost s-o iau de la capăt. Nu mai puteam practica baletul. M-a atras filologia…
Și de ce nu căutați un post în învățământ?
Nu este prea ușor și-ar trebui să plec din București…am o fetiță de crescut…
Dar ăsta este un muzeu tehnic, ce ați putea face aici?
Am să învăț, n-o să vă dezamăgesc dacă mă primiți. Sunt sârguincioasă și foarte ascultătoare…
Valentina, în cele din urmă, a fost angajată pe post de muzeograf! Și împreună cu un fizician, un inginer și un istoric au organizat o expoziție și un simpozion privind Istoria metrologiei în România și în lume, de mare succes!
Tocmai fiindcă se remarcase și în alte activități, avea un ascuțit simț al proporțiilor, al esteticului în general, am “promovat-o” responsabil administrativ, cum s-ar spune “muzeograf cu atribuții și de șef administrativ” fără să primească nimic în plus la salariu.
Apoi a venit acel noiembrie 1984 și cum spuneam s-a tăiat un trei din bugetul estimat pentru 1985. Și toată iarna n-am avut gaze! Funcționa doar soba de la Secretariat ( avea horn) cu resturi lemnoase de la atelierul de tâmplărie. Executam lăzi pentru cei care plecau definitiv din țară … Lăzi pentru împachetat mobila …
Mai lucra în muzeu o ingineră, Președinta Comisiei de Recepție ( a obiectelor primite ca donație sau construite în atelier). Era o persoană cam rigidă, reprezenta însă ceea ce trebuia ca băieții de la ateliere “să nu sară calul”!
Și cum inginera împărțea biroul cu Valentina, folosea orice prilej s-o tachineze.
- Unde s-a mai pomenit în lumea asta balerină la un muzeu tehnic?! Propune directorului să-ți organizeze un spectacol în sala de conferințe, să vedem și noi pentru ce ai fost angajată aici?
Pentru calitățile mele ascunse m-a angajat. Am jucat și în “Lacul lebedelor” , vrei să-ți arăt fotografiile? Sau nu știi ce-o fi asta și cu ce se mănâncă!
Ești o …
Daa.... o “Edith Piaf”, am dansat și am cântat pe stradă! M-am angajat la Muzeul Tehnic ca să binedispun o “ciumăfaie”. Te rog să mă scuzi, am uitat că ești o floare rară, președinta de comisie....!
Bineînțeles doamna ingineră mi s-a plâns în scris pentru jignirile aduse onoarei sale, de numita Valentina care a proferat injurii la adresa ei și în special a soțului, spunând “Draga mea, ai aterizat la Muzeul Tehnic cu parașuta, datorită soțului care lucrează în minister” .
Erau oarecum distractive aceste contre între două femei cu studii! Ca șef al lor le chemam “la ordine” le ceream să-și revizuiască atitudinea, altfel … o să coboare “Sfântul Nicolae” din pod.
N-a mai apucat … În acea zi s-a prăbușit acoperișul și într-o clipă viața a luat un alt curs pentru mulți salariați …
Trebuia evacuat molozul, identificate obiectele distruse … Și în această muncă fără preget, doamna Florica a paralizat pe fond de stres, alte trei persoane au făcut pneumonie cu sechele de care n-au mai scăpat o viață! Altă doamnă a luat-o razna, vorbea singură prin muzeu și scotea limba! Cel mai rău s-a întâmplat cu Valentina ! Ea era o fire veselă, se bucura de succesul fiecărui coleg și-i îmbărbăta pe toți.
Știa o mulțime de povești inclusiv din culisele teatrului și în iarna aceea când nu avusesem deloc gaze, în discuțiile care se nășteau în birou unde temperatura era doar de 5 grade Celsius, ea susținea cu ardoare “Eu nu-mi accept statutul de supraviețuitor ! Nu pot ! Nu trăiesc doar pentru a supraviețui”.
Când a început evacuarea resturilor din muzeu m-a rugat să găsesc o cale să o protejez fiindcă este grav bolnavă. “Deși pot aduce un certificat medical … aș prefera să nu intru în concediu medical, sunt singură, n-am alt ajutor” a mai spus ea.
Pe vremea aceea paza instituției era dublată de ofițerul de serviciu, activitate prestată de toți salariații. Și mi-a propus să fie permanent, cel puțin pentru o perioadă, ofițer de serviciu. Am fost de acord, lucra între orele 14,00 – 22,00 zilnic, inclusiv duminica … Liberele urma să le primească în vară …
Într-o duminică, pe la ora 20,00, am trecut în control. Nenea Marin, paznicul, m-a anunțat că doamna Valentina s-a simțit rău și a plecat acasă doar cu o oră mai devreme. Doream să stau de vorbă cu ea …. Am sunat-o și i-am cerut ca luni să vină de dimineață la serviciu … Trecuse exact o lună de la prăbușirea acoperișului. Nu a mai venit, a doua zi pe la nouă, fiica ei m-a anunțat că în acea noapte a făcut congestie cerebrală și a murit !
A fost ca un trăznet pentru mine … Nu îmi reveneam ! Am mers la directorul adjunct de la Electromontaj, domnul Timotin, peste drum de muzeu și-am izbucnit în hohote de plâns. Plângeam și nu puteam să-i vorbesc … În cele din urmă am reușit să-i spun pe șoptite că îl rog să ne dea scândură să facem coșciugul pentru Valentina …
Directorul m-a îmbărbătat și el cum a știut.
Mai multe colege i-au făcut coliva iar alții au mers s-o privegheze.
M-am întrebat în acele zile, de ce așa zbucium sufletesc pentru o persoană care nu mi-era nici rudă, nici foarte apropiată, nici prietenă?! Poate îmi plângeam mie de milă! Poate îmi lipsea optimismul ei, bucuria pe care o afișa când un coleg avea cea mai mică izbândă în orice demers!
Și într-adevăr îmi lipseau glumele și buna ei dispoziție, încurajările literare, era doar filoloagă, și de câteva ori o rugasem să-mi spună părerea despre unele scrieri de-ale mele!
Permanent afișa bucurie, spunea “sunt fericită că am un asemenea copil” dar ea era țăndări pe dinăuntru …
Înainte de a veni în muzeu, fusese cu soțul ei, medic, în America. El rămăsese acolo, ea s-a întors, avea fetița în țară ! Divorțase și asta reprezentase un stres ! Fețița crescuse, se apropia de majorat și ceruse să plece la tata, în America. Ãsta era un stres și mai mare!
După căderea acoperișului, Petrică, un alt coleg, o chinuia glumind “Valentino, vezi unde te ascunzi … ăștia n-or să te ierte că n-ai dat zăpada jos”. Probabil și acesta fusese un stres. Suferea și pentru faptul că nu putea lua parte alături de ceilalți salariați la ceea ce se mai putea salva din moloz și sutele de tone de zăpadă ! Aflase de furia unora care nu o credeau bolnavă ! Și numai la 41 de ani plecase dintre noi pentru totdeauna.
A fost înmormântată la Pătârlagele în județul Buzău. Pierderea Valentinei a constituit pentru mine o rană deschisă multă vreme. Dar pentru propia fiică a reprezentat motivul pentru a obține aprobarea să plece definitiv din țară, în America. I-am făcut și ei lăzile pentru împachetat mobila!
Apoi uitarea s-a așternut peste toate. Consolidarea acoperișului a continuat ani de zile, în condițiile în care obiectele nu puteau fi evacuate din muzeu. Gropi la stâlpii centrali de rezistență pentru consolidare, movile de pământ pe de-a rândul, în tot muzeul fiare, sudură și-o teamă sufocantă să nu avem vreun incendiu, frânghii, multe frânghii pentru ridicarea fermelor metalice sub bolta acoperișului doar cu mâna !
Și iarăși un sacrificiu ! Șeful de echipă al lucrătorilor care consolidau clădirea, în timp ce trăgea cu mâinile goale de fiare, a făcut infarct!
De data asta inima mea era tăbăcită, trecuseră deja mai mulți ani de șantier continuu. Nu mi-a curs o lacrimă !
Lucrările au continuat și după acest deces dar abia în decembrie 1993 am redeschis secția Mașini Industriale din interior!
Aveam atunci cu patru ani mai mult decât vârsta Valentinei când ne părăsise. Și continuam să fiu … naivul perfect, un idealist incurabil !

4. 4 martie 2009 ora 13 și 30

Mi-au trebuit aproape trei ani ca domnul director să mă primească în audiență. În ziua aceea am sosit cu o oră mai devreme. M-am plimbat în jurul clădirii, am citit afișele cu spectacolele ce urmau să aibă loc, am întrebat paznicul dacă “maestrul” este la birou.
Când mai aveam un sfert de oră am intrat la șefa de cabinet.
Îmi făceam tot felul de planuri cum să fiu concis și convingător.
În sfârșit pe la unu și un sfert sosește “maestrul”. M-am ridicat și am spus “bună ziua”.
Pe mine mă așteptați ?
Da.
A scos o cheie din buzunar și a deschis biroul. A fost o surpriză pentru mine, eu nu-mi închid biroul când plec de la serviciu, secretara are oricând acces, la fel și paznicii.
Șefa de cabinet mi-a spus să mai aștept puțin. Am pregătit cererea, un C.V. și patru DVD-uri. După o vreme a deschis ușa și m-a invitat înăuntru.
Luați loc, mi-a spus prietenos “maestrul”.
Vă mulțumesc că m-ați primit. Discutam recent cu un coleg despre cât de riguroasă era disciplina școlară în orașul Rupea. Știu că ați copilărit acolo. Cumva l-ați apucat pe directorul …
… Am plecat de mic din acel orășel.
Domnule … fiica mea este violonistă performantă, v-am adus patru DVD-uri, unul este o prezentare generală, celelalte reprezintă înregistrări live cu Prokofiev 1, Brahms și Anotimpurile de Vivaldi. Aș dori, dacă aveți disponibilitate și timp, să vedeți dar să și ascultați o înregistrare în scopul planificării ei ca solistă cu unul din concertele …
“Maestrul” s-a ridicat de pe scaun și s-a îndreptat spre un dulap, montat în perete. A deschis ușa, erau acolo, pe mai multe rafturi, numai casete.
Vedeți ce am aici ? Sute de CD-uri, DVD-uri de la cei care vor să fie programați. Sunt asaltat de astfel de cereri. Există deja o saturație ...
Aveți dreptate, ea este însă o violonistă performantă, în Italia, într-un mediu oarecum ostil a reușit să urce de mai multe ori pe scenă ca solistă …
La expoziția rusă din Verona, Picturi celebre semnate de pictori italieni în muzeul Pușkin din Moscova, la care au participat ambasadorul rus din Italia, directoarea muzeului Pușkin, primarul orașului Verona și toate notabilitățile locale, Delia a fost invitată să prezinte un moment muzical! A cântat chiar și la Radio Vatican, cu transmisiune în direct … Asta dovedește că este o instrumentistă performantă.
Îmi pare rău că trebuie să vă contrazic … Coborâți domnule cu picioarele pe pământ ! Am să vă dau exemplul propriei mele fiice. Deși era mai talentată decât mine … am îndrumat-o spre altă carieră. Ce să facă în muzică ? Atunci am suferit, azi însă mă bucur că am avut această opțiune! Mă felicit! Eu nu sunt doar dirijor, sunt și director, manager și în această calitate n-am voie să fac experimente, trebuie să am sala plină, totdeauna, merg doar pe artiștii consacrați! Fiica dumneavoastră oricât ar fi de bună este o marfă nevandabilă, n-are imagine, aceasta se construiește în timp …
Domnule … uite ce a scris “Il giornale di Verona” când a interpretat ca solistă Prokofiev 1, sau când a cântat Brahms, … sau ce a spus în direct la radio președintele Uniunii Compozitorilor și Muzicologilor din România când a cântat “Anotimpurile” de Vivaldi
Mă faceți să zâmbesc! Cine este președintele Uniunii Muzicologilori?!!! Un anonim! Și ce reprezintă ziarul din Verona? Când o să scrie Algemeine Zeitung sau Times despre ea, atunci da, stăm de vorbă …
Sunt dezolat de ceea ce îmi spuneți … În istoria culturii sunt destule cazuri când se investește încredere în tineri, în cei care demonstrează calități profesionale deosebite! N-aș vrea să fac referire la … formele fără fond!
Nici nu este cazul! De la un anumit nivel în sus toți instrumentiștii sunt foarte buni!. Este adevărat că Valentin, pianistul, când a urcat prima oară pe scenă era un necunoscut. Azi s-a schimbat situația! Fiica dumneavoastră n-o să moară de foame dar nici nu va urca pe scenă ca solistă … Să fie mulțumită pentru ce i-a oferit viața până acum … Sau dacă vrea neapărat să urce pe scenă să vină cu un premiu de la un mare concurs internațional. Asta face distincția între instrumentiștii cu un nivel înalt, oarecum apropiat … De ce nu participă la concursuri?
Dumneavoastră chiar nu știți că premiile se cunosc și cu doi înainte de a avea loc concursul?! Am să vă dau totuși două exemple. A participat în noiembrie 2004 la competiția din Lodz-Polonia, “Personalitățile muzicale” organizată pentru vioară, pian, violoncel și flaut. Juriul, din 17 membri, a izbucnit în aplauze, spontan, odată cu publicul, după ce Delia a cântat concertul de Sibelius în finală, ceea ce nu se întâmplă de obicei. Și totuși nu a primit nimic! La conferința de presă care a urmat, Delia a vrut să se prezinte și un membru al juriului i-a spus, știu cine ești, din 80 de concurenți pe care i-am ascultat doat tu și rusoaica ați contat, restul … nu există! Nu pune la inimă ce s-a întâmplat, așa sunt concursurile! Nu renunța, mergi până la capăt! …
Vă mai dau un exemplu.
Toamna trecută, la Talin … A trimis caseta și au fost selecționați 24 de candidați. Conform regulamentului din concurs după prima etapă rămâneau 12 concurenți, după etapa a doua șase și din aceștia se premiau trei.
După prima etapă, Delia interpretase trei piese solo, a fost chemată de public de mai multe ori la rampă, s-a strigat bravo … și juriul “a trebuit” s-o treacă în etapa a II-a, în loc de 12 concurenți au “promovat” 13! A treisprezecea era ea !
În etapa a doua însă, pianista (corepetitoare) a primit instrucțiuni precise! În timpul concursului, (deși cu partitura în față, sărea pasaje) s-a “încurcat”, doar, doar o da-o peste cap …! Nu credeți, nu? Un ascultător din public a mers s-o felicite, i-a spus, “domnișoară, am fost profesor de vioară la Conservatorul din Moscova. Ai sunetul lui Oistrah!” Delia i-a mulțumit și i-a răspuns “să vedem ce părere are juriul”.
Și juriul a hotărât, n-a trecut-o în etapa a treia! Și-atunci?
Astea sunt datele problemei, dacă nu le îndeplinește, nu o pot programa!
Vă mulțumesc pentru disponibilitatea pe care ați avut-o pentru a sta de vorbă cu mine!
Am plecat de acolo spre casă pe jos. Fusesem tot timpul politicos. Mă abținusem să-i spun domnului … dirijor și directorr că nu totdeauna are sala plină. Și doamna din Germania care cântase Prokofiev 2 după partitură, fusese mai mult decât penibilă! Altădată asistasem la un recital în sala mare din inima Bucureștiului când numărasem doar vreo 50 de inși! Pe atunci, soția, publica în Actualitatea Muzicală … A scris articolul, fusese foarte critic, dar bineînțeles pe acesta … nu i l-a publicat!
Mergeam pe stradă și tâmplele îmi ardeau …Mă gândeam, oare cum o fi arătând monstrul din Los Ness?
Înțelegeam iarăși că nu criteriul profesional contează ci “ausweisul”!.
“Urci pe scenă când hotărâm noi. Și dacă acceptăm.” Va să zică, banii publici … mulți, puțini, cât or fi, sunt numai și numai, pentru “Ei”.
Monstrul … din Los Ness, director și dirijor! El știe că urcă destui netalentați pe scenă … Și cunoaște foarte bine sistemul închis că doar a fost pus acolo să-l păzească. Găselnița cu premiul … este un fel de apărare în spatele zidului. Că dacă te înscri la concurs, accepți regula, nu ai dreptul să contești, hotărârea juriului este inatacabilă!
Acum îmi venea să strig ,monstru, monstru, monstru! Nu există dimensiunea umană la acești indivizi!
4 martie 1977!, după cutremur, am avut speranța că viața va reintra în normal. 4 martie 1985! Chiar și atunci am avut speranța că voi „renaște”. 4 martie 2009! De data asta, „omul de cultură”, dirijor și director, nu mi-a lăsat nicio speranță. El câte premii avea când a fost impus de Goguță Răducu Guguman, director și dirijor???
Promovează el valorile românești? Îmi mai spusese la despărțire „Nu înțeleg, ce mai caută aici fiica dumneavoastră dacă a plecat din țară? Să se realizeze acolo, în străinătate!”
Deznădejdea mea era devastatoare!
Într-una din zile o prietenă m-a întrebat ce se întâmplă cu mine de am privirea aceea, stinsă. I-am explicat și ei de unde vine tristețea mea.
Există trei nivele, a început doamna Raluca să-mi explice. Primul nivel îl reprezintă talentul cu care te naști! Sunt foarte puțini cei dotați pentru a transmite emoția artistică.
La al doilea nivel se găsesc artiștii care dobândesc o tehnică înaltă. Aceștia sunt mult mai mulți.
La nivelul trei se află casta care filtrează pe cei din primul nivel și din al doilea. Fiica dumneavoastră a trecut de nivelul 1 și 2 dar n-are acces la nivelul 3, casta se opune, îi interzice accesul pe scenă!
Toate aceste trei nivele au în comun elementul Om! Dimensiunea umană! Deasupra Omului este Dumnezeu, nivelul 4! Dumnezeu i-a dat harul fiicei dumneavoastră nu pentru a fi risipit! Sunt talanții din biblie. Aveți încredere în Dumnezeu, rugați-vă pentru ea ... !

P.S.

Roata morii se-nvârtește, țaca-paca, țaca-paca,...În iunie fata s-a operat la degetul de la mâna stângă! Operația a reușit dar a scos-o din circuit o lună jumătate. La 1 iulie prietena mea Raluca s-a operat la inimă! Operația a reușit dar și azi este în concediu medical.
La serviciu ne pregătim să sărbătorim 25 de ani de la căderea acoperișului...poate de aceea gazele au fost sigilate iar.