Adolescența e una dintre cele mai complicate perioade ale vieții, perioada în care ne formăm personalitatea și ne gândim viitorul. A fi rebel ține de această perioadă. Oare ce tânăr aflat în pragul adolescenței nu s-a certat cu părinții pentru că nu-l lăsau să meargă la o anumită petrecere sau să iasă cu prietenii la o anumită oră? Prea multe idei, prea multe gânduri, multe dorințe și vise și totuși ele fac parte din viața noastră cotidiană. În prezent se poate considera că viața unui tânăr din mileniul 3 a devenit mult mai grea, acesta fiind supus mai multor tentatii... Poate că doar o parte din noi știu să se înfrâneze și să-și continuie viața într-un mod curat și pur, așa cum ar trebui să fie la această vârstă. Abstinența în ziua de astăzi poate fi o glumă pentru foarte mulți dintre noi... au impresia că doar vrei să le râzi în nas când le vorbești despre asta. La 17-18 ani hormonii sunt cei ce aproape pun stăpânire pe mințile adolescenților.
Adriana-i o adolescentă tipică a secolului curent, plină de viață, visătoare și cu capul în nori. După cum spun unii o tânără ce promite mult, probabil unul dintre viitorii oameni cu care ne vom mândri. Are doar 16 ani și o viață înainte. Pot spune că o cunosc, o văd adesea trecând prin liceu dar nu cred că am vorbit vreodată, e o persoană enigmatică dar în același timp are o energie debordantă ce te face întotdeauna să zâmbești și să te umpli de energie. Părul scurt și brunet îi dă o alură oarecum puțin masculină , ochii-i mari și verzi îi luminează întregul chip, e o tipă slăbuță și minionă, pe de altă parte statura ei o face să pară un copil.
Am vrut mereu s-o cunosc mai îndeaproape, să-i pot vorbi dar am considerat că va veni și timpul când vom deveni prietene. La scurt timp după începerea clasei a X-a am observat că Adriana lipsește din ce în ce mai mult... 2 săptămâni mai târziu am văzut-o împreună cu... unul dintre tipii cu alură de Don-Juan din liceu, e unul dintr-a XII-a, cică ar fi fost „Mister” în promoția lui; din punctul meu de vedere el e... doar un snob. Chiar nu-mi pot da seama cum o fată draguță și inteligentă ca ea a putut să se uite la unul ca el, nici măcar nu cred că au ceva în comun. Am început să observ că toți prietenii îi sunt împotrivă și n-o mai băgau în seamă, dar ei parcă nu-i mai păsa de nimic, el devenise tot universul ei! Ulterior am aflat că începuseră și profesorii să-i atragă atenția asupra comportamentului și a absențelor... A primit preaviz de exmatriculare, părinții ei au fost chemați la școală și au rămas șocați când au aflat situația școlară a ficei lor și totuși ea era doar un copil acum...
Au încercat să-i interzică să se mai întâlnească cu el, la un moment se zvonea că o aduceau și o luau în fiecare zi de la școală părinții ei... Dar ei tot se întâlneau... în fiecare pauză el era acolo. O aștepta... Până când ea nu a mai părut... au trecut 2 zile, 3, 4... 10... nimeni nu știa nimic de ea. Ne-am făcut curaj și am întrebat-o pe diriginta ei ce s-a întâmplat cu ea... Ceea ce ne-a spus m-a uimit foarte tare, Adriana fugise de acasă împreună cu prietenul ei... părinții o găsiseră abia după 5 zile, avea răni pe întreg corpul și era sedată, au găsit-o abandonată într-o parcare la marginea orașului. El o distrusese... timp de două zile n-a putut vorbi era mult prea speriată. Colega noastră fusese păcălită să plece cu el, îi promise că vor rămâne mereu împreună și că va avea grijă de ea, dar el rămânând fără bani a obligat-o să se prostitueze, iar de fiecare dată când refuza primea o bătaie cruntă... a abandonat-o deoarece a observat că după ultima bătaie nu mai reacționează și s-a speriat prea tare crezând că a omorât-o.
Cum a putut iubi un astfel de om? Asta nu-i iubire... e doar un sentiment bolnăvicios ce te distruge încet-încet atât pe dinăuntru cât și pe exterior... Ea s-a lăsat înșelată de... bine, o să încerc să nu-l numesc monstru pentru că până la urma-urmei e... tot o ființă umană, oricum cred că omul ăla nu are suflet. De ce te-ai comporta așa cu un om? Trebuie să ne iubim aproapele... dar el nu doar îi respinge pe cei din jur ci îi și rănește. El cred că-i bolnav sau poate pur și simplu a gândit altcineva în locului, rațiunea sa devenind practic inexistentă. O lacrimă mi s-a scurs încet pe obraz în timp ce doamna profesoară ne povestea drama colegei noastre. Oare cum pot exista astfel de oameni? Chiar nu pot realiza ce a fost în mintea lui dar și în a ei de s-a încurcat cu... el. Nu cred că mi-a părut vreodată atât de rău cum mi-a părut acum...
Dar dacă ar fi fost doar bătăile... poate că ar fi fost mult mai bine. Adriana a stat internată aproximativ o lună de zile deoarece rănile provocate erau prea grave și, în plus, pastilele pe care i le administrase zi de zi pentru a o seda îi distruseseră munitatea... Cu o săptămână înainte să fie externată au aflat că este însărcinată... Un copil cu copil... Cum s-ar putea descurca cu un copil o copilă ca ea? A greșit și ea foarte mult deoarece putea fi mult mai precaută în privința anturajului... dar... urma să fie mamă. Acesta-i cel mai frumos dar dat de Dumnezeu unei femei dar pentru ea era un dezastru. Ce ar fi putut crede ceilalți despre ea? Așa ceva era practic imposibil... De aceea părinții ei au obligat-o să renunțe la copil, considerau că un avort este cea mai simplă soluție în acest de caz, de asemenea ideea lor era susținută și de către medici deoarece corpul ei nu era destul de dezvoltat și de rezistent pentru a putea păstra și a duce la capăt o sarcină.... Ea însă, nu știa cum să reacționeze... simțea că nu-i bine ceea ce face, parcă ceva în sufletul ei nu era în regulă... Cum putea să omoare o ființă umană? Copilul era al ei dar și al lui... creștea în pântecele ei, îl simțea în fiecare zi, cum ar fi putut să renunțe la el?
A încercat destul de mult să-și convingă părinții s-o lase să-l păstreze, dar nu acceptau... dacă ar fi păstrat copilul ar fi fost nevoită să se descurce pe cont propriu... Ce poți face la numai 16 ani singură? Doar tu... și Dumnezeu... Cum ar putea o tânără gravidă să se întrețină? Unde ar fi putut să locuiască? Ce s-ar fi ales de viața ei? Era o cale fără întoarcere, totul sau nimic, trebuia să aleagă între viața ei și... viața lui... el nici măcar nu a apucat să vadă lumina zilei, nu s-a putut bucura de viață, nici n-a putut simți cum mămica lui îl strânge la piept și-l ocrotește... El n-a mai avut parte de grijă din partea lor deoarece el era o greșeală pentru toți cei care o cunoșteau. După 2 săptămâni de griji, întrebări și nopți nedormite, sosise și ziua cea mare...
Ce-i drept, doamna profesoară nu a vrut să ne relateze prea mult despre sarcina nedorită și problemele avute, dar Adriana a avut curajul și puterea să ne mărturisească tot!
2 săptămâni de rugăminți fierbinți, 2 săptămâni de lacrimi și durere... Nimeni nu putea înțelege ce-i în sufletul ei. A trebuit să se supună docilă pentru că de asta depindea întregul ei viitor, era practic singură... doar ea și copilul ei nenăscut... venise timpul să renunțe la acel suflet ce creștea în pântecul ei, o ultimă încercare de a-i convinge s-o lase să-l păstreze a fost lucrul care i-a întors pe părinții săi și mai tare împotriva ei. N-a durat decât o jumătate de oră... lacrimile îi curgeau neîncetat pe obrajii uscați de la atâta plâns, simțea că nu mai poate rosti niciun cuvânt, oricum în acele momente cuvintele erau de prisos.... Îl pierduse... era tot ce-i mai rămăsese, acum... nu mai avea nimic! Se simțea neputincioasă dar în același timp murdară nu putea să creadă că a putut să accepte un asemenea lucru. Era al ei! era... bine spus, acum poate copilul ei e doar un îngeraș ce s-a alăturat Tatălui în Împărăția Cerurilor.
Oare ar fi putut fi iertată vreodată? A acceptat să se spună, e și vina ei! Dar ei cum n-au putut înțelege că acel copil urma să fie o parte din ei? Era doar un suflet nevinovat, un suflet ce a pierit... mult prea devreme. Poate că... acel suflet o veghează acum de undeva de Sus... Mii de gânduri îi invadau căpșorul, nu știa ce putea face de acum înainte, se simțea sleită de orice putere, totul era în van... Cândva a fost totul sau nimic dar acum e doar nimic. În încercarea disperată de a-și găsi liniștea a vrut să se sinucidă... au găsit-o asistentele în momentul în care vroia să se arunce de la geam; au salvat-o... dar sufletul ei era într-o disperare mult mai mare, seară de seară auzea copii plângând, cu fiecare zi ce se scurgea din viața ei se simțea din ce în ce mai vinovată...
A revenit la școală după aproximativ 2 luni de absență... n-a rezistat decât trei zile, în a treia zi au găsit-o în toaleta liceului cu o lamă în mână încercând să-și taie venele... A fost internată de urgență într-un sanatoriu, acolo și-a petrecut încă 2 ani din viață, sedată în permanență pentru a se putea calma, pentru a putea redeveni un om normal... chinuri... pierderi de memorie, vise fără rost... toate astea o zdruncinau și mai tare, dar după acei 2 ani și-a dat seama cum poate fi iertată, cum poate redobândi mântuirea... a ales viața monahală... Toți din jurul său au încercat s-o convingă să se răzgândească, dar nu mai era cale de întoarcere, știa bine că asta are de făcut... a fost acceptată într-o mânăstire din București la început, încet-încet după ani de chin simțea că viața ei începea să revină la normal, începea să se simtă liniștită, sufletu-i devenea mai calm, mai pur, mai curat cu fiecare zi ce o petrecea în acel loc fără de prihană. Parcă era altă persoană...
Pe Adriana am întâlnit-o acum 2 săptămâni într-o mânăstire din Nordul Moldovei, eram cu câțiva prieteni într-un tur al mânăstirilor... N-am recunoscut-o, era total schimbată... Chipu-i era puțin palid, câteva riduri îi brăzdau fruntea și zona ochilor, dar zâmbetul ei părea din altă lume, era atât de real și curat. Ea m-a cunoscut, m-am auzit strigată iar în momentul în care m-am întors i-am recunoscut ochii mari și verzi. Părea atât de liniștită, nimic nu-i mai putea face rău acum... Probabil asta a fost prima dată când am vorbit față în față cu ea, era altfel față de cum era în perioada liceului, copila rebelă devenise o monahă exemplară, cu o viață curată dar, cel mai important, acum avea parte de liniștea suflească pe care a căutat-o ani de-a rândul...
Mi-a povestit că aceasta-i cea mai bună alegere pe care a făcut-o vreodată, regreta foarte tare greșelile din adolescență dar fără ele nu ar fi ajuns aici. De asemenea, la scurt timp după această alegere s-a întâlnit și cu cel care a rănit-o atât de tare.... era cu celelalte măicuțe într-un supermarket la cumpărături iar el era cu prietenii săi, rămăsese neschimbat, singurul lucru pe care l-a făcut când a văzut-o a fost să râdă de ea... s-o batjocorească, așa cum făcuse și cu câțiva ani în urmă. L-a iertat pentru tot răul pricinuit, acum mereu se roagă pentru sufletul lui pierdut, și-ar dori să descopere calea cea dreaptă... Însă cea mai mare teamă a ei rămâne nesiguranța că va fi vreodată iertată de către Dumnezeu pentru faptul că și-a ucis pruncul...
Oare acest lucru poate fi iertat vreodată? Noi sperăm ca toate păcatele să ne fie iertate dacă ne căim și descoperim calea cea dreaptă și curată, dacă învățăm să redevenim buni creștini. Și ea încă speră și se roagă neîncetat pentru sufletul ei dar și pentru al altora, ar avea ca toate acele părți rele din viața ei să nu fi existat, asta poate că vrem toți când realizăm că sfârșitul ne e aproape. Dar vom mai putea vreodată să ne căim pentru tot ce am făcut? Ne lăsăm pradă tuturor tentațiilor fără a ne gândi la consecințe...
Alegerea ei a fost și încă un exemplu pentru noi toți, ce bine ar fi dacă toate femeile care își omoară pruncii ar alege apoi calea cea dreaptă! Dar din păcate majoritatea se lasă purtate de val și aceași greșeală o repetă la nesfâșit fără a regreta niciun moment! Vai de sufletul lor, acesta va da socoteală la Judecata de Apoi pentru toți cei pe care i-au ucis cu bună știință! Trăim într-o perioadă în care avortul pare un lucru normal! Cum se poate așa ceva? O crimă ca acesta să fie un lucru normal pentru mare parte dintre noi! Acei prunci n-au nicio vină, ei nici măcar nu se pot apăra, sunt victime sigure în mâinile noastre... noi îi distrugem fără să ne pese... Am devenit mult prea cruzi și indiferenți la ceea ce se întâmplă chiar lângă noi. Chiar nu ne mai pasă de nimic? Oare câți dintre noi vor fi iertați pentru viața noastră dezordonată? Probabil foarte puțini... pentru că nu mai merităm iertarea Lui!
Și totuși El ne așteaptă...