agonia romana v3 |
Agonia - Ateliere Artistice | Reguli | Mission | Contact | Înscrie-te | ||||
Articol Comunităţi Concurs Eseu Multimedia Personale Poezie Presa Proză Citate Scenariu Special Tehnica Literara | ||||||
|
||||||
agonia Texte Recomandate
■ am învățat să supraviețuiesc și așa
Romanian Spell-Checker Contact |
- - -
- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - 2009-09-07 | |
Letiția n-a fost prima care a nimerit în atenția extratereștrilor și a călătorit în spațiul cosmic.
Ea a fost chiar și pe Marte, a zburat în Valea Morții din Statele Unite, în California, în deșertul extrem de neprimitor în care noaptea este îngrozitor de frig la – 10 grade, iar ziua e teribil de cald, temperaturile ajungând până la cincizeci, șasezeci de grade Celsius. În acest deșert mulți călători și aventurieri și-au pierdut viața, nu însă și Letiția Leu, care a utilizat mașina timpului pentru a ajunge în viitor. Vă propun în cele ce urmează: O miza introductivă Sau... Încotro zboară Letiția - Eu văd că ești nițel necăjită și că ai fi gata să zbori și să pleci acolo, unde te vor duce ochii, spune tânărul invizibil numit primul extraterestru. El este invizibil și se preface că se află undeva sub nori, însă de fapt e pretutindeni; sub streașina casei, la ușă sau la poarta cea deschisă sau închisă. Ca întotdeauna. - Încotro să zbor eu, că nu am aripi ca păsările călătoare și nici nu mă pot orienta ca tine, adică, cumsecade în spațiu. - Acum cad de acord cu tine. Însă toate sunt până la o vreme. Dacă ai fi un băiat, care a împlinit cincisprezece ani, ai aduna ceva bani gheață și încă ceva pe card și te-ai aventura să pleci de acasă. - Da eu sunt o fată cuminte și nu pot să admit că ași putea fura banii mamei mele pentru ca apoi să fug de acasă. - Este adevărat și eu pot să confirm afirmațiile tale. Tu mai ai multe de învățat despre lumea asta. Ce poți să faci la vârsta ta? - Întradevăr, ce pot să fac? Am abia 16 ani împliniți. Nu sunt dintr-o familie de oameni ghifuiți și nici de bani gata. Ai mei abia de s-au ținut pe linia de plutire și nu s-au cufundat în sărăcie și mizerie. Poate o să găsesc eu ceva de lucru. Numai nu într-un restaurant, bar sau hotel. Extraterestrul, deși era invizibil pentru Letiția, clătină din cap. - Tu nici măcar nu ți-ai terminat anii de învățământ obligatoriu! Nu mai zic nimic despre anii de liceu sau de la o facultate. Cine crezi tu că ar angaja la un lucru bun o fată ca tine? Letiția roși, roși și iar roși foarte tare. Se fâstici puțin pentru un moment și înghiți în sec. - Și totuși, ai mai mult de cincisprezece ani! Ești de-abia la începutul drumului. Sunt o mulțime de lucruri în lume pe care nu le-ai văzut, lucruri pe care acum nici măcar nu ți le poți imagina. Tu însă, totuși vei zbura! - Încotro? Și cu cine? - O, asta deja, dragă Letiția, tu o vei afla mai tîrziu. Eu acum trebuie să plec din fața ta. - Unde să pleci, când eu nu te văd, doar te ascult, pentru că te aud, și-ți deslușesc vocea ta vibrantă dintre sute de... - Nu vreau să-ți tai elanul, deși tu nu înțelegi un lucru: oricât de departe ai fugi, sau ai zbura, tu nu vei putea să te desprinzi cu totul de aici. Nu-ți pune speranțe prea mari în distanță. Destinul te va învârti așa, încât vei reveni meru înapoi acasă chiar și de pe alte planete, nu doar de la capătul lumii, de pe pămînt. Imaginează-ți cum te poartă destinul încolo și încoace, în sus, în jos și din nou în sus. Ca pe o furtună. Cuvintele acestea i s-au întipărit în mintea ei ca niște litere tatuate. Ori, mai bine zis, ca niște peisaje ieșite din comun pe care le va vedea; fie că pe Terra, unde există deșerturi cu forma unui culuar uriaș mărginit de mici lanțuri muntoase, ca pe planeta Marte, sau ca pe alte planete, unde viața demult s-a stins, poate că, fără să se aprindă... Dacă aș încerca să povestesc totul de-a fir a păr, pas cu pas, aș putea s-o țin așa o săptămînă întreagă. Unora nu le-a veni să creadă, alții vor nega că ceea ce spun eu este adevărat și vor considera că am halucinații. Însă nu mă interesează părerea lor. Nu mă interesează chiar dacă, cineva, undeva va nota: Halucinațiile Letiției Leu. Poate că sună a poveste de adormit copiii, dar nu este deloc așa. Sub nici o formă. Eu voi întâlni extratereștri. Și nu vei fi tu primul sau ultimul... Crede-mă, dacă ești în stare să crezi. Extratereștrii există și tu ești primul meu necunoscut care mă admiră, însă nu ești și ultimul... Apariția Letiției sub bolta cerului înstelată, apoi și sub cea a teilor părea a fi o arătare de basm decât o realitate. Cu toate că nu era ea cine știe ce de frumoasă. El o vedea cu părul în culoarea florii de tei arsă. Nu era ruptă din soare, dar nici de lăsat de către ochiul trecătorului, care dacă o privea la fel, devenea și el vrăjit. Capitolul 1. Peripețiile Letiției la începutul secolului Letiția este o fată, ca toate fetele, numai că nu este brunetă, ci e un pic roșcată. Ori mai bine zis, culoarea părului ei, este aproape la fel ca al părului meu de odinioară, când și eu aveam vreo cincisprezece ani. O admirau unii și alții, prinși de o neașteptată uimire. Cine să fie? A cui este fata, spuneau unii privind-o lung. Iar ea nu le acorda nici o atenție. - Frumoasă fată e și Letiția asta! Însă cine i-a pus acest nume? - Poate mamă-sa, da poate, tată-său, că cine mai pune numele copiilor. - Frumoasă fată este Letiția, iar numele ei este unul deosebit, unul mai rar întâlnit pe la noi în republica Moldova. Letiția Leu, și iarăși Letiția Leu, și mereu Letiția Leu. Numele i-l șopteau unii și i-l strigau alții. În șoaptă și în strigăt era numai uimire. Uimire de cât de frumoasă poate fi o fată, dar și de aceea de cât de fericită poate fi în acele locuri, parcă uitate de Dumnezeu. Așadar, Letiția Leu a ieșit în curtea casei când mamă-sa dormea. Era o noapte cu cerul senin și multe stele sclipitoare. Una din nopțile obișnuite de vară, în care mai scade puțin zăpușeala zilei caniculare, când la lumina palidă a becului electric se adună o mulțime de gâzulițe, insecte mari și mai mici și vreo câțiva fluturași de noapte. „Mie îmi plac fluturașii”, îi mărturisea dânsa într-o scrisoare adresată unui prieten din localitate. „ Mai iubesc mult arborii verzi și viguroși și-mi place să ascult zumzetul insectelor, ciripitul păsărilor. Aș prefera să privesc cum valurile mării se izbesc de stânci. Am o sete nebună de o dragoste mare pe care o vreu ca să fie curată și cristalină, ca apa unui izvor, ca adierea vântului de primăvară și senină ca înaltul cerului. Mai vreau să fim ca doi fluturași și să ne întâlnim în zbor. Vreau să ne vedem și să discutăm. Iar dragostea noastră să fie frumoasă și ușoară ca atingerea aripei unui fluturaș fericit, ca razele soarelui. Tu să fii Soarele meu, iar eu Luna ta sau Venera ta și să ne iubim cu mult nesaț și multă vraja”. Acestea-s niște rînduri de-ale unei adolescente de 16 ani abia împliniți. Sunt niște halucinații, ba încă nu, ele vor fi mai târziu, dar de la început ea a privit o vreme cerul înstelat, apoi a continuat să-i scrie lui Victor, prietenul care, și el avea clipe de nesomn. Ambii aveau insomnii care provocau diferite halucinații în mintea tinerilor. Era pe la sfârșitul verii când se apropia ziua de 31 august. În această zi ambii urmau să vadă cum vara lor frumoasă li s-a călătorit. În ziua pe care o numeau Ziua Limbii Române. Unii însă, o numeau limba maternă, iar alții specificau – limba noastră cea română. Dar majoritatea locuitorilor continuau să creadă că este doar sărbătoarea limbii moldovenești. Care, de fapt este un dialect al limbii române... Victor Caraman își amintea cuvintele ghidului dintr-un oraș pe care a avut ocazia să-l viziteze la începutul verii. Dânsul le spunea: ”Cine vrea să vadă orașul Sighiș, situat între dealuri împădurite, trebuie să știe că are de vizitat nu unul, ci două orașe. Orașul de Jos, iar celălalt, privindu-l de sus pe primul, se înalță pe Dealul Ursului mai bine de 900 de ani, formînd Cetatea lui. Oamenii de Sus și de Jos întotdeauna s-au privit diferit unii pe alții. A existat din vechime un aer de superioritate al locuitorilor cetății medievale față de cei din Orașul de Jos, și asta nu întîmplător, deoarece cetatea era locul de reședință pentru deținătorii puterii financiare și militare. Cu toate acestea, sediul vieții administrative s-a mutat în Orașul de Jos, la sevă, la rădăcini. Gândurile lui Victor zburau și ele ca niște fluturași de-ai Letiției – ba în Orașul de Jos, ba în orașul său de sus, dar din alt loc, fără dealuri împădurite cu înălțimi nu mai mari de 219-230 de metri. La noi toate sunt cu totul altfel. Aici limba română este de iure și de facto cenușăreasă în propria-i casă, medita el, stând în fața unor foi albe de hârtie. - Ce să scriu cu ocazia sărbătorii care se apropie? - Că aici, acum și poate pînă în anul cu trei zerouri, intersecția de secole și milenii totul va fi fi fără nici o schimbare, șopti cineva din interiorul inimii lui. - În tot Universul va domina armonia și sincronizarea eternă a mișcării planetelor, iar pe această palmă de pămînt va fi anapoda, șopti, parcă, altcineva, aproape cu aceeași voce. Pământul – planeta sistemului nostru solar cum a fost rotund așa și va continua să fie. Se va roti în jurul axei sale și în jurul astrului său. Toate națiunile își dau bine seama că trebuie să se unească în perfectă armonie, fără a provoca mari dureri de cap celor care au fost mai vulnerabile, care au avut de suferit din cauza unor vitregii. Cei de-un sînge se unesc pentru ca să devină o unitate de neam și de limbă. Dar numai cei din spațiul a două ape curgătoare – Nistru și Prut, cu afluenții: Răut, Draghiștea și alte ape care despart frații de frați, românii din stînga Prutului, care-și mai zic moldoveni, au pînă peste cap probleme care nu pot fi rezolvate. Ei orbecăiesc în labirintul unei etape interminabile în care au intrat ca într-un coridor subteran, fără de capăt, apărut în urma unor erupții de energie de soare. Se poate spune că singuri au intrat, fiind orbiți de surplusul de energie solară și nu numai, pătrunsă în anii 1988 – 89 în unele regiuni ale planetei. Atunci exploziile proteburanțelor solare au provocat în rîndurile populației autohtone, adică a celei românești, din stînga Prutului un entuziasm și un avînt nemaiîntîlnit. Toți erau plini de foc. Dar pe urmă un con de umbră, în numai vreo trei ani, le-a adus oamenilor doar chinuri și durere. Victor a început să-și spună singur ce are pe suflet. La început cu un fel de timiditate, apoi, treptat mai deschis și mai bine. Destăinuirea sa a început s-o facă unei tinere de la țară pe care n-a văzut-o, dar căreia îi trimitea niște scrisori de vreo trei săptămâni. Se amuza, într-un fel, și își amintea de anii în care el tată-său mergeau la... Dar la 31 august trebuia s-o vadă. S-au înțeles că vor veni pe o alee la umbra unui tei bătrân, lângă izvorul Meșterului necunoscut. ” Să știi dragă Letiția, îi scria el în răvașul său, că numai noi, cum am fost așa am rămas: cu capul pătrat și cu mintea-n partea cea mai neîncolțită, că până și apa liniștitului Prut clocotește de durere, de jalea și prostia noastră”. În aceeași zi când Letiția Leu citi răvașul, asupra localității în care trăia a căzut o ploaie de stele. Era timpul unui fenomen astronomic cu totul deosebit: planeta Marte s-a apropiat de Pământ la cea mai mică distanță la care s-a aflat de la apariția omului civilizat. Poate cândva ea s-ar fi apropiat și mai mult. Ploaia de stele în plină zi nu s-a văzut cu ochiul liber, fiindcă cerul albastru era dominat de mândrul Soare. Dar Letiția Leu a simțit că ceva foarte miraculos se întâmplă anume atunci. Ea a văzut cum o rază de lumină a stat mult timp îndreptată asupra ei. Dacă ar fi putut vedea în gama de culori infraroșii ar fi înțeles că este studiată, că raza ceea de lumină o urmărește, ieșind dintr-un aparat în formă de pătrat, care se rotea în jurul unei axe, exact ca un glob pământesc din laboratorul de geografie sau astronomie. Pătratul își menținea mereu aceeași înălțime, slobozind în jos raze de lumină de toate culorile curcubeului, apoi numai de un singur fel, având o cormatică stranie, dar foarte plăcută și luminoasă. Însă ele se amestecau așa încât redau forma unei coloane a nesfârșitului în viziunea sculptorului Constantin Brâncuși. - Oare nu cumva am halucinații, se gândi ea, intrând speriată în casă. Acolo își găsi puțin calmul după ce citi un articol despre fenomenul astronomic care s-a întâmplat în cursul nopții de miercuri, 27 august, 2003. ”Apropierea maximă dintre planete s-a înregistrat în această zi. Peste 24 de ore planeta Marte încă se va mai afla la cea mai mică distanță față de Soare. Probabil, în bulboana vremurilor orbita lui avea alt traseu cosmic și planeta se apropia mai mult de Soare decât acum”. Era, probabil, cu mult mai aproape și de Pământ! - Am să ies noaptea din casă și am să văd planeta războinică care se va afla la 55.758.006 kilometri de Pământul nostru, se gândi ea. - Fii atentă să n-o pățești! Șoapta veni de undeva din interiorul ei și era o voce lăuntrică care era plăcută. - Dar nu te teme, fii fermă, altfel nu mai scapi de timiditatea pe care o urăști, care-ți strică multe dintre planurile tale pe care le zămislești, îi șopti altă voce. Letiția Leu le-a ascultat, dar n-a ținut cont nici de una, nici de alta. A început să acționeze ca un leu disperat. Pe la miezul nopții, când mamă-sa dormea, ieși în curte, chipurile la WC-eu care se afla în partea de nord a grădinii. Că la țară nu au toaletă în casă. Ba chiar aceasta este o raritate. Cerul era înstelat și fără de nici un nouraș. ”Unde o fi planeta ceea„ , reuși ea să se gândească. Și-a amintit că în ziar era indicată partea de sud-est a cerului. Privi cu atenție bolta cerească. Noaptea era una întunecoasă și Letiția locuia departe de luminile orașului. Ea observă un petic lat de lumini de-a lungul cerului. Letiția privea spre centrul galaxiei noastre și vedea Calea Lactee, unde stelele par atât de apropiate unele de altele, încât parcă se unesc într-o fâșie strălucitoare de culoarea laptelui. Ea își aminti din cele citite că noi, cei din sistemul nostru solar suntem foarte departe de miezul acțiunii cerești. Ne aflăm la periferia propriei noastre galaxii într-o mare de aproximativ două sute de miliarde de stele. Două sute de miliarde de stele! Ce imensitate, gândi ea. Totuși nici în cea mai întunecată noapte, cu cel mai senin cer, ochii noștri nu pot vedea decât trei mii dintre ele, la un moment dat. Cu ochiul liber, de pe Pământ (din trei localități diferite, însumate) nu se pot vedea decât nouă mii de stele, iar acestea se află în ”apropiere”, în Calea noastră Lactee. Da oare unde se află planeta Marte? Apropierea maximă de Pământ o face pe Marte să fie una dintre cele mai luminoase planete care pot fi observate în aceste nopți. Ea trebuie să fie aproape ca o stea strălucitoare, însă având o culoare roșietică... nu prea strălucește. - Oare ce o fi făcând acum Victor, că și el dorea să vadă planeta. Dacă a-și avea un telefon mobil, sigur că a-și suna, gândi ea. În acea clipă creierul ei tocmai se afla în raza de acțiune a patratului zburător, care ziua dispăruse, tot atât de repede, cum a apărut. Raza de lumină, care venea spre ea în plină zi o simțea, dar nu o vedea. Acum, noaptea, avea impresia că vede spropi mici de apă ce vin spre ea dintr-un loc al bolții cerești. - Să mă uit mai bine cu un binoclu, poate văd planeta Marte, își spuse ea în gând, și căzu pradă unor regrete, păreri de rău. Dar se gândi că nu-l poate suna pe băiatul ei cu părul blond ca să-i spună: iată eu văd acum planeta Marte și o ploaie de stele. Nu-ți vine să crezi? Dar chiar în acea clipă observă ceva incredibil. Pe prispa peretelui din fața casei văzu un telefon mobil. A întins mâna după el și un glas i-a șoptit la ureche cu gingășie; - E pentru tine, încearcă-l. - Chiar am să-l încerc, fiindcă puțin îmi pasă cine l-a pus aici. Timiditatea ei de odinoară a dispărut ca ceața de dimineață după ce răsare soarele. ”Apasă pe butonul pe care s-a aprins o steluță roșie”. Așa era scris pe micul ecran care avea și el o culoare a planetei care sclipea și emana parcă o lumină palidă venită de la Soare. - Bine ați venit în constelația frăției, auzi ea o voce binevoitoare care rostea cuvintele cu o mare afecțiune. - E un telefon extraordinar, dintr-o nouă generație de telofonie mobilă la care vorbești de o sută de ori mai bine. Și are un robot care rostește cuvintele mai frumos decât cel mai bun crainic de la radio ori de la televiziunea din dealul Schinoasei, gândi Letiția Leu și culese numărul dorit, adică pe cel al lui Victor. - Poate că el doarme, sau... Însă nu reuși să-și exprime bine gândul, că i se răspunse. - Da sunt Victor și vă ascult. - Buna seara Victor. Nici n-ai visat că o să-mi auzi glasul în seara asta. - Trebuie să-mi amintesc, dar... - Letiția te deranjează. - Ba nu mă deranjezi, ci mă faci să-mi tresară inima de bucurie și de emoție. Ce s-a întâmplat la ora aceasta? Ce-ai pățit! - Nimic Victore, dar știi ce zi a fost ieri? Cred să știi prea bine. - Îmi faci un test, sau e-o aluzie la ceva? Ori, poate te-ai îmbolnăvit și te-au dus iarăși la spital? - Da, e doar o aluzie, un îndemn, o chemare, fiindcă vreau să vii acum la mine. - În clipa aceasta? - Da, în seara aceasta, la casa pe pe strada Podgorenilor nr.19. După ce-a spus numărul nouăsprezece a făcut o pauză. Da ce va gândi el despre mine? Nu va crede că sunt o fată anapoda sau o proastă... În scurta-i pauză care apăru în dialogul lor interveni aceeași voce gingașă care rosti pe un ton imperativ un sfat. Unul numai pentru Letiția, pe care ea se grăbi să-l urmeze, dar nu să-l neglijeze. - Te rog doar să ieși pentru câteva minute. Apoi mai vorbim. Nu-ți spun la revedere, ci pe curând. Telefonul a făcut deconectarea necesară în regim automat, însă i-a lăsat pe micul ecran un mesaj în două limbi, în română: Mulțumesc! Și Danke! În germană. Mai rămânea să fie scris ceva și în limba japoneză. Arigato gozaimasu, de pildă. Letiția Leu citi mesajul, și din acest moment se simți într-adevăr o leoaică în toată legea. De șapte ori am chibzuit cum să-i spun că ar fi bine să ne întâlnim nu la 31 august, ci astăzi. Și acum i-am spus-o fără vreo emoție. Interesant, dar după ce va ieși afară, ce va face? Toate gândurile rostite cu glas tare, cât și cele tăinuite erau imprimate și decodificate, fiind imediat transmise departe, undeva în spațiul cosmic, de unde a venit patratul zburător neindentificat. Sau poate nu era patrat, ci sub formă de cub sau de romb ori chiar sub altă figură geometrică? Realitatea începea să devină un pic fantastică, fiindcă în viața ei firească a început a se implica o forță nouă, nevăzută și necunoscută, care avea să-i aducă tinerei Letiția Leu o sumedenie de surprize. Prima a fost găsirea pe prispă a unui telefon mobil pe care nu l-a putut uita nimeni acolo. Următoarea – abia urma să înceapă. A doua surpriză : Un taxi intercontinental. Victor ieși buimăcit la balcon. Era noaptea târziu și nu-și putea imagina ce să facă mai departe. Dar după ce văzu cerul înstelat, luna plină și multe lumini în jur, începu puțin câte puțin să-și revină, iar zăpăceala-i trecu într-o ușoară curiozitate. Dacă mi-a sunat de la un telefon modil, ea probabil, e pe aproape și vrea să mă pună la încercare. De mine depinde acum ce impresie își va face și va înțelege dacă sunt un om curajos ori un om fricos. Trebuie să ies cu orice preț afară, gândi el, legându-și șireturile la încălțămintea model sportiv. Afară nu era nimeni, nici în curte și nici în stradă. După un minut de așteptare, stând mai mult în meditare, lângă dânsul opri brusc un taxi pe care era scris ”Intercontinental”. Poftim în America sau în Africa, izbucni el în hohote de râs, dar nu apucă să râdă bine că din taxi ieși un omulean cu șapcă care i-a propus să urce în mașină. ”Vă duc acolo unde doriți, într-o clipă”. - Ei, într-o clipă nu cred, că se poate, dar în o jumătate de oră probabil, vom ajunge, a zis Victor după ce s-a așezat pe bancheta din spatele șoferului. ”Spre satul Burduha, magistrala nordică, strada Podgorenilor. - S-a făcut. Însă mai vreau să știu și numărul. - Nouăsprezece. Victor a observat că el era unicul pasager în mașină. Cum a luat-o din loc ține minte, dar cum a ajuns în următoarea clipă la poarta Letiției, n-a înțeles. Dar ce mai conta cum a ajuns? Era în fața unei case, și a unei portițe din metal de unde în acea clipă a ieșit Letiția Leu. - Ești un băiat foarte punctual, i-a spus, și mă voi bucura, dacă întotdeauna așa vei fi. - Bine te-am găsit. Însă unde, încotro vom merge? - Nu-ți fă griji. Totuși, nu-i venea să creadă, iar ceea ce vedea cu ochii săi proprii părea un vis. Își stăpâni emeoțiile, zicând că n-a știut că sunt mașini care nu merg, ci zboară cu viteza gândului. - Iar eu n-am crezut că tu ești un băiat așa de curajos. Bărbat în toată firea! Știi cu ce te-ai deplasat? - Cu un taxi care avea o inscripție stranie, fiindcă noi încă nu avem nici un hotel ”Intercontinental”. - Ba nu cu un taxi, ci cu un obiect zburător care a luat forma unui automobil din clipa în care s-a atins de suprafața pământului. - Îmi spui gogoși, ori te prefaci că ești o fată din Țara minunilor? - Da tu cum crezi? Victor se gândi că, dacă, l-a chemat la miezul nopții și el a venit, fie și într-un mod miraculos, cum vrea ea să-i sugereze, ceva neobișnuit, totuși, trebuie să fie, ori nimic nu se întâmplă așa din senin. Iar Letiția Leu, după ce și-a poftit prietenul la masa tăcerii, s-a gândit să-și împărtășe emoțiile și temerile în legătură cu apropierea planetei Marte, a patra la număr în sistemul solar. Masa tăcerii din curtea casei părintești era una obișnuită, de lemn, atât doar, că în jurul ei erau adunate câteva trunchiuri de stejar, care serveau drept scaune. Dacă privea-i de sus la ei, probabil, vedea-i că sunt ca doi fluturași dintr-o specie rară. Unul avea un gând, altul avea cu totul altele. Dar erau prieteni numai de-o clipă, iar așa de aproape unul de altul stăteau pentru prima dată. Deși s-au mai văzut, atunci, când Letiția a fost internată la spital și el a venit cu un singur trandafir. Ulterior în ziua când ea a plecat acasă împreună cu maică-sa și cu unchiul Nicu, care avea o mașină veche adaptată să meargă nu cu benzină, ci cu gaz lichefiat, Victor își amintea de clipele trecute, pentru a înțelege mai bine rostul clipei în care trăia lângă acel bujorel de fată. Ea, însă, nu i-a permis prea mult să cadă pe gânduri și i-a spus: - Victore, n-aș vrea să-ți faci iluzii pierdute... Prin șira spinării lui trecu un curent rece. Dar o ascultă cu luare aminte ce va spune în continuare. - Eu cred că tu mă iubești cu adevărat și dorești să începi ceva foarte serios și durabil între noi. Ești și tu ca toți băieții, ca să nu zic ca toți bărbații. Te gândești cum să mă atragi mai repede în pat. Dar eu nu pentru aceasta te-am chemat. Mai ales, în noaptea aceasta. Ți-am mai scris și acum îți repet că te doresc doar ca pe un prieten foarte bun, dar nu ca pe un iubit. Ea zâmbi, apoi continuă. Ca un iubit s-ar putea să fii cel puțin peste șase ani, dar și peste zece. - De de anume peste zece? - Taci, și nu pune întrebări. El o asculta, pierzând încet darul vorbirii, fără să știe cu ce să-i riposteze, fiindcă era foarte inspirată, iar el abia de rosti: - Bine, dragă, dar prieteni fiind...noi ne-am putea permite mai multe acum, da nu peste cinci ori zece ani! - Desigur. Anume pentru aceasta te-am și chemat. Vreau să privim împreună planeta Marte, s-o vedem acum, când avem o șansă reală, că peste ani de zile ea nu va mai fi atât de aproape de noi, și nici noi nu știm unde vom fi. Victor înmărmuri de uimire. Fata asta, probbil, este încă bolnavă, ori începe să-și piardă facultățile mintale. I se făcu rușine și stătea ca mutul la masa tăcerii. Iar ea, o fată de 16 ani de la țară, care i-a scris niște scrisori acestui flăcău din oraș, care de fapt avea la cine se uita și cu cine-și petrece zilele și nopțile, acum nu-i dă niciun prilej visătorului ei prieten să se joace cu ea, ca mâța cu ițele, ci îl tot îndeamnă să mai citească și el unele ziare, deoarece ele scriu și lucruri interesante. - Scuzați, vă rog... eu pot să-mi cer mii de scuze pentru că am luat-o prea repede cu joaca ca mâța cu ițele, interveni Victor. - Cu plăcere, dragul meu prieten, văd că înțelegi că eu mă consider încă o copilă la 16 ani și te rog nu te supăra, dar adu-ți aminte ce-am scris eu la rubrica ”Prietenii tăi”. - Îmi amintesc și hai să nu pierdem prea mult din cauza unor metehne, de care ne-am putea debarasa, dacă am dori. - Bine, dragul meu, îți mulțumesc pentru înțelegere și sunt sigură, că dacă am avea un respect elementar unul față de altul, de noi înșine și de prietenii noștri, așa ca balticii, alta ne-ar fi soarta și ne-ar respecta și străinii. - Sunt întru totul de-acord cu tine, dar nu pot înțelege, cum totuși, am ajuns în noaptea asta lângă tine. Știi, eu nici n-am reușit să plătesc că taxiul a și dispărut. Oare, într-adevăr am venit încoace nu cu un taxi? De-ai fi o slugă domnească sau un vizir la curte, zău, n-ai avea o mașină atât de mică nici în ruptul capului. - Pun pariu că tu nu știi cu ce mașină mică, dar foarte iute poți călători, alături de mine. Bineînțeles, dacă dorești. Apoi Letiția Leu luă telefonul mobil, la care se gândi câteva minute în urmă și întrebă: - Acum eu și cu prietenul ne-am putea lua zborul spre planeta roșie, sau a parta din sistemul solar, care s-a apropiat de Pământ? Flăcăul a făcut ochii mari cât două cepe. Cu cine vorbește? E în toate mințile, ori din nou își bate joc de mine? Iar Letiția, păstrându-și calmul n-a divulgat secretul său, tăifăsuind încă vreo două minute cu ființa, sau poate cu robotul, sau cu extraterestrul din spațiu, care și-a întors fața spre ea din acea seară. Repet a câta oară că era o noapte cu cerul senin și cu multe stele sclipitoare. Una din nopțile obișnuite de vară, în care mai scade puțin zăpușeala zilei caniculare, când la lumina palidă a becului electric se adună o mulțime de gâzulițe, insecte mari și mai mici și vreo câțiva fluturași de noapte. „Mie îmi plac fluturașii”, îi mărturisea dânsa într-o scrisoare adresată unui prieten din altă localitate. „Mai iubesc mult arborii verzi și viguroși și-mi place să ascult zumzăitul insectelor, ciripitul păsărilor. Ași prefera să privesc cum valurile mării se izbesc de stânci. Am o sete nebună de o dragoste mare pe care o vreau ca să fie curată și cristalină, ca apa unui izvor, ca adierea vântului de primăvară și senină ca înaltul cerului. Mai vreau ca eu și cu tine să fim ca doi fluturași și să ne întâlnim în zbor. Vreau să ne vedem și să discutăm. Iar dragostea noastră să fie frumoasă și ușoară ca atingerea aripei unui fluturaș fericit, ca razele soarelui. Tu să fii Soarele meu iar eu Luna ta și să ne iubim cu mult nesaț și multă vrajă”. Aceste-s niște rânduri de ale unei adolescente de 16 ani abia împliniți. Sunt niște halucinații. Ba încă nu. Ele vor fi mai târziu. Dar de la început ea a privit o vreme cerul înstelat, apoi a continuat să-i scrie lui Tudor, prietenul care, și el avea clipe de nesomn. Ambii aveau insomnii care provocau diferite halucinații în mintea tinerilor. Era pe la sfârșitul unei veri când se apropia ziua de 31 august. În această zi ambii urmau să vadă cum vara lor frumoasă li s-a călătorit. În ziua pe care o parte o numeau Ziua Limbii Române. Unii însă, o numeau limba maternă, iar alții specificau – limba noastră cea română. Dar majoritatea locuitorilor continuau să creadă că este doar sărbătoarea limbii moldovenești. Care, de fapt este un grai al limbii române… Tudor își amintea cuvintele ghidului dintru-un oraș pe care a avut ocazia să-l viziteze la începutul verii. Dânsul le spunea „Cine vrea să vadă orașul Sighiș, situat între dealuri împădurite, trebuie să știe că are de vizitat nu unul, ci două orașe. Unul dintre ele este Orașul de Jos, iar celălalt, privindu-l de sus pe primul, se înalță pe Dealul Ursului de mai bine de 900 de ani, formând Cetatea lui. Oamenii de Sus și de Jos întotdeauna s-au privit diferit unii pe alții. A existat din vechime un aer de superioritate al locuitorilor cetății medievale față de cei din Orașul de Jos, și asta nu întâmplător, deoarece cetatea era locul de reședință pentru deținătorii puterii financiare și militare. Cu toate acestea, sediul vieții administrative s-a mutat în Orașul de Jos, la sevă, la rădăcini. Gândurile lui Tudor zburau și ele ca niște fluturași de-ai Letisiei – ba în Orașul de Jos, ba în orașul său de sus, dar din alt loc, fără dealuri împădurite șu cu înălțimi nu mai mari de 219-230 de metri. La noi toate sunt cu totul altfel. Aici limba română este de iure și de facto cenușăreasă în propria-i casă, medita el, stând în fața unor foi albe de hârtie. - Ce să scriu cu ocazia sărbătorii care se apropie? - Că aici, acum și poate, până în anul cu trei zerouri, intersecția de secole și milenii totul va fi fără de nici o schimbare, șopti cineva din interiorul inimii lui. - În tot Universul va domina armonia și sincronizarea eternă a mișcării planetelor, iar pe această palmă de pământ va fi anapoda, șopti, parcă, altcineva, aproape cu aceiași voce. Pământul – planeta sistemului nostru solar cum a fost rotund așa și va continua să fie. Se va roti în jurul axei sale și în jurul astrului său. Toate națiunile își dau bine seama că trebuie să se unească în perfectă armonie, fără a provoca mari dureri de cap celor care au fost mai vulnerabile, care au avut de suferit din cauza unor vitregii. Cei de-un sânge se unesc cu cei de același sânge pentru ca să devină o unitate de neam întreg, să devină unitate de limbă. Dar numai cei din spațiul a două ape curgătoare – Nistru și Prut, cu afluenții: Răut, Draghiștea și alte ape care despart frații de frați, românii din stânga Prutului, care-și mai zic moldoveni, au până peste cap probleme care nu pot fi rezolvate. Ei orbecăiesc în labirintul unei etape interminabile în care au intrat ca într-un coridor subteran, fără de capăt, apărut în urma unor erupții de energie de pe soare. Se poate spune, că ei singuri au intrat, fiind orbiți de surplusul de energie solară și nu numai, pătrunsă în anii 1988-89 în unele regiuni ale planetei. Atunci exploziile proteburanțelor solare au provocat în rândurile populației autohtone, adică a celei românești, din stânga Prutului, un entuziasm și un avânt nemaiîntâlnit. Toți erau plini de foc. Dar pe urmă un con de umbră, în numai vreo trei ani, le-a adus oamenilor doar chinuri și durere. Tudor a început să-și spună singur ce are pe suflet. La început cu un fel de timiditate, apoi, treptat tot mai deschis și mai bine. Destăinuirea sa a început s-o facă unei tinere de la țară pe care n-a văzut-o, dar căreia îi trimetea niște scrisori de vre-o trei săptămâni. Se amuza, într-un fel, și își amintea de anii în care el și tată-său mergeau la... Dar la 31 august trebuia s-o vadă. S-au înțeles că vor veni pe o alee la umbra unui tei bătrân, lângă izvorul Meșterului necunoscut. „Să știi dragă Letisia, îi scria el în răvașul său, că numai noi, cum am fost așa am rămas: cu capul pătrat și cu mintea-n partea cea mai neîncolțită, că până și apa liniștitului Prut clocotește de durere, de jalea și de prostia noastră.” În aceiași zi când Letiția (Numele ei fiind corectat deja de mine, astăzi, 14 noiembrie 2012), a citit răvașul, asupra localității în care trăia a căzut o ploaie de stele. Era timpul unui fenomen astronomic cu totul deosebit: planeta Martie s-a apropiat de Pământ la cea mai mică distanță la care s-a aflat de la apariția Omului civilizat. Poate cândva ea s-ar fi apropiat și mai mult. Ploaia de stele în plină zi nu s-a văzut cu ochiul liber fiindcă cerul albastru era dominat de mândrul Soare. Dar Letisia Leu a simțit că ceva, foarte miraculos, se întâmpla, anume, atunci. Ea a văzut cum o rază de lumină a stat mult timp îndreptată asupra ei. Dacă ar fi putut vedea în gama de culori infraroșii ar fi înțeles că este studiată, că raza ceea de lumină o urmărește, ieșind dintr-un aparat în formă de pătrat, care se rotea în jurul unei axe, exact ca un glob pământesc din laboratorul de geografie sau astronomie. Pătratul își menținea mereu aceiași înălțime, slobozind în jos raze de lumină de toate culorile curcubeului. Însă ele se amestecau așa încât redau forma unei coloane a ne-sfârșitului în viziunea sculporului Constantin Brâncuși. - Oare am halucinații, se gândi ea, intrând speriată în casă. Acolo își găsi puțin calmul după ce citi un articol despre fenomenul astronomic care s-a întâmplat în cursul nopții de miercuri, 27 august, 2003. ”Apropierea maximă dintre planete s-a înregistrat în această zi. Peste 24 de ore planeta Martie încă se va mai afla la cea mai mică distanță față de Soare. Probabil, în bulboana vremurilor orbita lui avea alt traseu cosmic și planeta se apropia mai mult de Soare decât acum.” - Am să ies noaptea din casă și am să văd planeta războinică care se va afla la 55. 758.006 kilometri de pământul nostru, se gândi ea. - Fii atentă să n-o pățești! Șoapta veni de undeva din interiorul ei și era o voce lăuntrică care era plăcută. - Dar tu nu te teme, fii mai fermă, altfel nu mai scapi de timiditatea pe care o urăști, care-ți strică multe dintre planurile tale pe care le zămislești, îi șopti altă voce. Letisia Leu le-a ascultat, dar n-a ținut cont nici de una , nici de alta. A început să acționeze ca un leu disperat. Pe la miezul nopții, când mamă-sa îi dormea, ieși în curte, chipurile pentru a-și face necesitățile fiziologice la W-ceu din partea de nord a grădinii. Că la țară nu toți au tualet în casă. Ba chiar acesta este o raritate. Cerul era înstelat și fără de nici un nouraș. „Unde o fi planeta ceea, dovedi ea să se gândească. Și-a amintit că în ziar era indicată partea de sud-est a cerului. Privi cu atenție bolta cerească. Apropierea maximă de Pământ îl face pe Martie să fie unul dintre cei mai luminoși aștri care pot fi observați în aceste nopți. El trebuie să fie ca o stea strălucitoare, având o culoare roșiatică. - Oare ce o fi făcând acum Tudor, că și el dorea să vadă planeta. Dacă ași avea un telefon mobil, sigur că i-ași suna acum, gândi ea. În acea clipă creierul ei tocmai se afla în raza de acțiune a pătratului zburător, care ziua dispăruse, tot atât de repede, cum a apărut. Raza de lumină, care venea spre ea în plină zi o simțea dar nu o vedea. Acum, noaptea, avea impresia că vede stropi mici de apă ce vin spre ea dintr-un loc al bolți cerești. - Să mă uit mai bine cu un binoclu, poate văd planeta Martie, își spuse ea în gând și căzu pradă unor regrete, păreri de rău. Iar se gândi că nu-l poate suna pe băiatul ei cu părul blond ca să-i spună: iată eu văd acum planeta Martie și o ploaie de stele. Nu-ți vine să crezi? Dar chiar în acea clipă observă ceva și nu-i veni să creadă. Pe prispa peretelui din fața casei văzu un telefon mobil. A întins mâna după el și un glas i-a șoptit la o ureche cu gingășie: - E pentru tine, încearcă-l. - Chiar am să-l încerc, fiindcă puțin îmi pasă cine l-a pus aici. Timiditatea ei de odinioară a dispărut ca ceața de dimineață după ce răsare soarele. - Apasă pe butonul pe care s-a aprins o steluță roșie. Așa era scris pe micul ecran care avea și el o culoare a planetei care sclipea și emana parcă o lumină palidă venită de la Soare. - Bine ați venit în constelația frăției, auzi ea o voce binevoitoare care rostea cuvintele cu o mare afecțiune. - E un telefon extraordinar, înzestrat cu robot care vorbește de o sută de ori mai frumos decât cel mai bun crainic de la radio ori televiziunea țării noastre, gândi Letisia Leu și culese numărul dorit, adică pe cel al lui Tudor. - Poate că el doarme, sau... dar nu dovedi să-și exprime bine gândul că i s-a răspuns. - Da sînt Tudor și vă ascult. - Buna seara Tudor. Nici n-ai visat că o să-mi auzi glasul în seara asta. - Trebuie să-mi amintesc dar... - Letisia te deranjează. - Ba nu mă deranjezi, ci mă faci să-mi tresară inima de bucurie și de emoție. Ce s-a întâmplat la ora aceasta? Ce-ai pățit! - Nimic Tudore, dar știi ce zi a fost ieri? Cred că știi prea bine. - Îmi faci un test, sau e o aluzie la ceva? - Da, e o aluzie, un îndemn, o chemare, fiindcă vreau să vii chiar acum la mine. - Acum, în clipa aceasta? - Da, da, în seara asta, la casa de pe strada Podgoriilor nr.19. După ce-a spus nouăsprezece a făcut o pauză. Da ce va gândi el despre mine? Nu va crede că sînt o fată anapoda sau o proastă... În scurta-i pauză care apăru în dialogul lor interveni aceiași voce gingașă care rosti pe un ton imperativ un sfat. Unul numai pentru Letisia, pe care ea se grăbi să-l prelueze. - Te rog doar ca să ieși pentru câteva minute afară. Apoi mai vorbim. Nu-ți spun la revedere, ci pe curând. Telefonul a făcut deconectarea necesară în regim automat, însă i-a lăsat pe micul ecran un mesaj în două limbi, în română: Mulțumesc! Și Danke! în limba germană. Letisia Leu citi mesajul și din acest moment se simți într-adevăr leu în toată firea. De șapte ori am chibzuit cum să-i spun că ar fi bine să ne întâlnim, nu la 31 august, ci astăzi și acum hopa că i-am spus-o fără ca să am vreo emoție. Interesant, dar după ce va ieși afară, ce-a face? Toate gândurile ei exprimate în glas, cât și cele tăinuite erau imprimate și decodificate, fiind imediat transmise departe, undeva în spațiul cosmic, de unde a venit pătratul zburător neidentificat. Realitatea începea să devină un pic fantastică, fiindcă în viața ei firească a început a se implica o forță nouă, nevăzută și necunoscută, care avea să-i aducă tinerei Letisia Leu o sumedenie de surprize. Prima a fost găsirea pe prispă a unui telefon mobil pe care nu l-a putut uita nimeni acolo. Următoarea – abia urma să înceapă. *** În aceiași noapte... Tudor se gândi că, dacă, ea l-a chemat la miezul nopții și el a venit, fie și într-un mod miraculos, cum vrea ea să-i sugereze, ceva neobișnuit, totuși, trebuie să fie, ori nimic nu se întâmplă chiar așa din senin. Iar Letisia Leu, după ce și-a poftit prietenul la masa tăcerii, s-a gândit să-și împărtășe emoțiile și temerile ei în legătură cu apropierea planetei Martie. Masa tăcerii din curtea casei părintești era o masă obișnuită de lemn, atât doar, că în jurul ei erau adunate câteva trunchiuri de stejar, care serveau drept scaune. Dacă privea-i de sus la ei, probabil, vedea-i că sînt ca doi fluturași dintr-o specie rară. Unul avea un gând, altul avea cu totul alte gânduri. Dar erau prieteni numai de-o clipă, iar așa de aproape unul de altul stăteau pentru prima dată. Deși s-au mai văzut. S-au văzut atunci, când Letisia a fost internată la spital și el a venit cu un singur trandafir. Apoi în ziua când ea a plecat acasă împreună cu maică-sa și cu unchiul Nicu care avea o mașină adaptată să meargă nu cu benzină, ci cu gaz lichefiat. Tudor își amintea de clipele trecute pentru ca să înțeleagă mai bine rostul clipei în care trăia lângă bujorelul de fată. Ea, însă, nu i-a permis prea mult să cadă pe gânduri și i-a spus: - Tudore, eu n-ași vrea să-ți faci iluzii pierdute cu mine. Prin șira spinării lui trecu un curent rece. Dar o ascultă ce-a spune în continuare. - Eu nu cred că tu mă iubești cu adevărat și dorești ceva foarte serios și durabil cu mine. Ești și tu ca toți băieții, ca să nu zic ca toți bărbații. Te gândești cum să mă atragi mai repede în pat. Dar eu nu pentru aceasta te-am chemat. Mai ales, în noaptea aceasta. Þi-am mai scris chiar și acum îți repet că te doresc doar ca pe un prieten foarte bun, dar nu ca pe un iubit. Ea zâmbi, apoi continuă. Ca un iubit s-ar putea să fii cel puțin peste 6 ani, dar și peste zece. - De ce anume peste zece? - Taci, și nu pune întrebări. Tudor o asculta, pierzând încet darul vorbirii, fără să știe cu ce să-i riposteze, fiindcă ea era foarte inspirată, iar el abia de rosti: - Bine dragă, dar prieteni fiind… noi ne-am putea permite mai multe acum, da nu peste cinci ori zece ani! - Desigur. Anume pentru aceasta te-am și chemat. Vreau să privim împreună planeta Marte, s-o vedem acum când avem o șansă reală, că peste ani de zile ea nu va mai fi atât de aproape de noi, apoi nici noi nu știu unde vom fi. Tudor înmărmuri de uimire. Fata asta, probabil, este încă bolnavă, ori acum începe să-și piardă încet facultățile mintale. I se făcu rușine și tăcea ca mutul la masa tăcerii. Iar ea, fata de 16 ani de la țară, care i-a scris niște scrisori acestui flăcău din oraș, care de fapt avea la cine se uita și cu cine își trece zilele și nopțile, acum nu-i da nici un prilej visătorului ei prieten ca să se joace cu țâțele, ca mâța cu ițele, ci îl tot îndesa cu cuvântul, cu îndemnul ca să mai citească și el unele ziare, că ele scriu și lucruri interesante. - Scuzați, vă rog... eu pot să-mi cer mii de scuze pentru că am luat-o prea repede cu joaca ca mâța cu ițele, interveni Tudor. - Cu plăcere, dragul meu prieten, văd că înțelegi, că eu mă cred încă o copilă la 16 ani și te rog nu te supăra, dar adu-ți aminte ce am scris eu la rubrica „Prietenii tăi”. - Îmi amintesc și hai să nu pierdem prea mult din cauza unor metehne de care ne-am putea debarasa, dacă am vrea. - Bine Tudore, îți mulțumesc pentru înțelegerea ta și sînt sigură că dacă toți am avea un respect elementar unul față de altul, de noi înșine și de prietenii noștri, așa ca balticii, alta ne-ar fi soarta și ne-ar respecta și străinii. - Sînt întru totul de acord cu tine, dar nu pot înțelege cum, totuși, am ajuns în noaptea asta lângă tine. Știi, eu nici n-am dovedit să plătesc că taxiul a dispărut. Oare într-adevăr eu am venit încoace nu cu un taxi? - Da, și eu confirm, că tu nu știi cu ce mașină mică, dar foarte iute poți să călătorești, alături de mine. Bineînțeles, dacă dorești. Apoi Letisia Leu a luat telefonul mobil, la care s-a gândit câteva minute în urmă și a întrebat: - Acum eu cu prietenul ne-am putea lua zborul spre planeta cea roșie care s-a apropiat de Pământ? Tudor a făcut ochii mari cât două cepe. Cu cine vorbește? E în toate mințile, ori din nou își bate joc de mine? Iar Letisia, păstrând calmul n-a divulgat secretul său mai tăifăsuind încă vreo două minute cu ființa, sau cu robotul din spațiu care și-a întors fața spre fața ei din acea seară. *** Tudor și Letisia au urmărit cu ochii lor apropierea de pământ a unui pătrat zburător care se rotea în jurul unei axe ca un titirez. Confirmarea Letisiei a șters urmele de neîncredere din sufletul lui Tudor. ”Acum acest obiect se va transforma într-un elicopter obișnuit”, zise ea. Cu el vom decola și vom ateriza pe verticală în orice împrejurări. - Vom trezi toată mahala, apoi și mama ta va afla că tu... - Că eu am urcat cu un prieten într-un elicopter!? Că s-a întâmplat ca acest eveniment să fie după miezul nopții, după cântatul cocoșilor și al ciocârliilor. Așa că am ghicit ce vrei să spui, nu-i așa? - Eu cred că ar fi bine să le lăsăm părinților măcar o mică speranță să știe că ne vom întoarce și că, n-am dispărut fără urme, plecând într-o direcție necunoscută. Până cel mai mare dintre cei doi, rosti aceste cuvinte, pătratul s-a transformat într-un adevărat elicopter mic pentru 3-4 persoane care ateriză ușor pe un petic de pământ semănat cu cartofi, care deja la acea vreme, erau buni de scos din solul fertil al pământului din grădină. Letisia l-a rugat pe Tudor să urce în elicopter, iar ea a intrat pe o clipă în casă, unde și-a sărutat-o pe față pe maică-sa, care dormea fără de nici un vis de vară. Apoi, sprintenă ca o căprioară, intră în camera ei, lăsă un bilețel scurt, făcu gestul despărțirii și, mai iute decât Tudor, urcă în elicopterul aerian, interplanetar sau, poate, și inter galactic(?), că nici ea nu știa totul despre aparatul apărut aproape că din senin, după ce ea singură a rugat să i se trimită din spațiul necuprins, spre care s-a tot uitat câteva nopți la rând, așteptând apropierea planetei roșii. Aparatul zburător, spre uimirea lor, a decolat fără a trezi vecinii, fără a alerta forțele aeriene ale țării care dormeau sau dacă, stăteau la paza spațiului aerian, personalul de serviciu în acele clipe juca în cărți. Numai cocoșii dădeau semne de alarmă prin cotețe, în pădure țipau buhnele, iar ciocârliile din codrii se întreceau între ele la un fel de cântat de alarmă. Dar cine putea lua în considerație cântatul ori țipătul lor? Probabil că, poate, doar aceste vietăți, au sesizat, și au văzut plecarea tinerilor Letisia și Tudor spre o altă planetă a sistemului solar. Ei se îndreptau spre Martie la bordul unei sonde extraterestre, trimise, atât pentru pământeni, cât și pentru bieții moldoveni, nimeriți nu numai în atenția comunității mondiale, ci și a unor civilizații extraterestre, care nu-și anunțau prezența, dar despre care, de mult se vorbea. Se presupunea că, anume, de acolo apar în moduri miraculoase diferite farfurii zburătoare care erau numite OZN-euri, adică obiecte zburătoare neidentificate. Cu asemenea OZN se îndepărtau de pământ Letisia și Tudor. - Dar încotro, totuși, zburăm? - Spre Martie, dragul meu Tudor, parcă ți-am spus-o și înainte de a porni. Am vrut să văd curajul tău și nu m-am înșelat. Ești un bărbat care nu eziți în situații imprevizibile. Cu tine pot fi liniștită, chiar dacă ași pleca la periferiile galacticii. - Letisia, dar cine ne așteaptă pe noi, acolo, pe Martie? - Zău că devii un pic straniu. Eu credeam că tu vei fi în culmea fericirii, când vei afla că ești primul pământean, primul moldovean sau chiar român, cum te mai consideri. Acum tu ai toate șansele să aterizezi primul pe planeta aflată la numai 55. 758. 006 kilometri de Pământ! - Da mie îmi pare, că cifra aceasta 55. 758.006 seamănă cu un număr de telefon al unui cunoscut, zise pe neașteptate Tudor. În locul replicii, care urma să vină din partea Letisiei Leu, a urmat un ordin dat pe un ton binevoitor de către robotul care conducea aparatul de zbor. „Vă rog să nu vorbiți și să vă prindeți bine centurile, apoi să vă uitați cu atenție la monitoarele din fața voastră. Noi vom înfrunta acum o mică gravitație a planetei voastre, vom intra într-un alt regim de zbor, într-o altă dimensiune. După aceasta aparatul de zbor va intra și el în posesia forței voastre de gândire și imaginație. Aceasta va dura doar până la norii de gaz incandescenți observați de pământeni la marginea discului solar.” Ambii prieteni pentru câteva clipe s-au gândit că au sfeclit-o rău de tot. Numai Letisia Leu, ea fiind și inițiatoarea călătoriei, nu și-a făcut inimă rea. A urmărit cu sânge rece cum robotul s-a transformat într-un mic pătrat de culoare neagră, care s-a prins de un perete de metal, de parcă ar fi avut un magnet puternic pe o parte a sa. Ea a înțeles că ei au rămas singuri, doar ei doi, care puteau să influențeze zborul de mai departe al aparatului, devenind, în același timp captivii lui. Dar cum să dirijeze ei zborul, fără a avea, măcar, cea mai elementară pregătire? - Fii calmă, toate se vor rezolva cum voi nici nu vă puteți imagina! - Aveți puțină răbdare și cu ea veți trece și marea Cale Lactee, le-a mai șoptit altă voce, care venea din interiorul lor. Letisia îl mai întrebă odată pe Tudor, dacă dorește să aterizeze pe Martie. Acum noi încă putem să evităm o eventuală eroare la aterizare. De aceea eu cred, că ar fi mai bine doar să ne apropiem de planetă, să ne rotim de câteva ori în jurul ei, fotografiindu-i suprafața, și să ne întoarcem pe Pământ. - Că bune idei are acest pui de fată, care acum se simte ca un leu adevărat, iar eu rămân să tremur de frică ca un miel sau ca un moldovean mioritic, făcu o concluzie spontană Tudor. Letisia Leu nu și-a repetat întrebarea sa, ci a început să se gândească ce ar face Tudor peste 10 ani; ar fi oare, tot atât de greoi și leneș, fiindcă nu citește, nu-și antrenează zilnic intelectul, iar cultura cea mare, probabil, că aproape că nu l-a atins deloc. Pe retina ochilor ei, aproape involuntar, și spontan au început a se răsfoi niște pagini dintr-o carte a plaiului, pe care ea, în nopțile scurte de vară a deschis-o de mai multe ori. Oare ce se mai face acum prin satele noastre, devenite prin calificative niște accesorii ale istoriei și alegoriei? Ce-mi face oare mama mea? Da colegele mele din Burduha, din Frumoasa, Fetița, Codreanca, sau din Mândra? Probabil, se duc la școală, fiindcă vara s-a sfârșit. S-a mai gândit la drumurile satului natal, la toate drumurile născute din poezie, la codri, la pădurea de aramă, câmpiile și toate lumile de basm care au rămas acasă, pe mica planetă care un timp a fost văzută doar cât un ou mare cu pete albastre, verzi, și surii, iar acum strălucirea ei pălea din ce în ce mai mult. Tudor era și el furat de amintiri. El începea să-și amintească frumusețea stâncilor, arborilor din păduri și de pe colinele botezate de moși-strămoși cu nume învăluite de mister, poezie și dor. Dorul era sentimentul care punea stăpânire pe mințile lor. Ambilor tineri le era dor de drumurile de la țară care fac mereu cotituri și te scot ba la poala unor ape, dealuri sau coloși de piatră și arbori seculari. Drumurile se îmbulzeau din toate părțile în mintea lor. Ele uneau minunatele priveliști și monumente ale naturii de o rară frumusețe care au rămas pe Terra cu priveliștea rece și monotonă din spațiul cosmic. Ei se simțeau pentru câteva minute ca niște urși albi pe un continent alb acoperit cu ghețari veșnici, de asupra cărora se deschidea imensa lume a galacticii. - Tudor, așa e că, dacă bei dintr-un izvor, te întorci numaidecât la dânsul? - Poate că o fi și așa și eu aștept să-mi dea răspunsul firul de apă pe care te rog să mi-l dai, fiindcă acum m-a cuprins o sete nebună. - O sete nebună, de ce? De ce, a repetat ea întrebarea privindu-l pe Tudor frontal. - De culori, de armonia gliei, a dealurilor și a câmpiilor cu șes. - Iată încă un om mioritic! Dar, ce-ai face, dacă te-ai despărți de toate acestea pentru totdeauna? - Nu-mi pot imagina, dar îmi va fi foarte greu fără baștină, fără pământul drag, fără Marea Neagră. Așa sînt moldovenii. Se despart ușor de țară, dar cum trece timpul, peste o săptămână le este dor. Letisia n-a continuat să-l împresoare cu alte întrebări pe însoțitorul ei spre planeta roșie. A acceptat să meargă, iar acum începea să fie nostalgic după cele lăsate în urmă și nici nu-i prea păsa de viitor. Mai mult îl rodea trecutul. Ce să-i faci? Așa este el. Așa sunt, probabil și ceilalți moldoveni. Dar ce-i va preocupa oare pe acești oameni peste o sută de ani? Oare tot vor avea grija să aibă ce mânca, ce bea, și se vor trage mereu spre baștină, spre locul în care au văzut lumina soarelui, au crescut ca păsările în cuibul lor, apoi când au prins aripi au zburat pe undeva de unde vor să revină la cuibul lor. Letisia medita și se gândea la calitățile oamenilor din mediul cărora a ieșit și dânsa, iar în acest timp toate gândurile ei erau înscrise de cercetătorii extratereștri. Ea, fără să știe, era un furnizor de informații despre pământeni, despre neamul, care pe lângă toate calitățile bune și rele mai avea una definitorie – lipsa proverbială de demnitate națională. Dacă Tudor ar fi putut și el să-i citească gândurile, s-ar fi îngrozit, sau ar fi deschis mai bine ochii la toate, ori ar fi replicat: „Că tare mai ești hâtră acum”. Dar n-a spus nimic, nici nu s-a certat măcar. Fiindcă, atât el, cât și ea, erau în spațiul cosmic, dar nu în stradă, ori măcar în țara care a rămas acolo, departe, ca un firicel de nisip pe planeta de care se îndepărtau. Ei nu admiteau că au un vis. Erau siguri că zboară în realitate. Așa de fapt și era. Ei zburau și, deja, se apropiau de Martie, fiind primi oameni de pe Terra cărora soarta le-a hărăzit o asemenea ocazie în anul 2003. Iar acolo, în dealul mare, nu mai sta nici o casă... Tudor își amintea că la 14 ani avea o bicicletă pe care trecea des peste un deal acoperit cu vii. Prin acea vie trecea și un drum al vinului, al președinților care soseau în vizite și care la sfârșitul protocolului erau escortați cu mare pompă până la intrarea într-o lume a vinului subteran. Anume pe acel drum asfaltat, bine păzit și închis pentru circulația automobilelor, Tudor prefera să-și antreneze mușchii de la picioare. Bicicleta lui urca dealul și îl cobora iute ca mașina. Ca mașina pe care n-o avea, dar la care visa. Visa ca alți zeci de tineri. Ceva mai la vale de creasta dealului s-a început construcția unor case. Se vorbea că nu erau ale băștinașilor, ci ale unei grupări mafiote care comercializau produse petroliere. Dorind să revină pe pământ, însă puțin în alt timp, tinerii au scanat din cosmos locul. Drumul cum a fost așa și a rămas, dar casele au dispărut. În locul lor au apărut niște construcții inginerești eoliene. Erau niște turnuri adevărate, mori uriașe de vânt și alte dispozitive instalate pe niște piloni și timpul lor în spațiul cosmic începea să intre în alte dimensiuni. Au sesizat acest lucru, dar nu puteau să facă nimic. Au mai înțeles că sunt captivii unei civilizații care i-a ales pe ei pentru experimente. Se aflau într-o situație din care nu vedeau nici o ieșire, de aceea unica lor soluție era să aștepte, să urmărească atenți ce se întâmplă. Iar in vremea aceea, pe Pământ, în satul Burduha, cineva a plâns, iar alții în centrul unui oraș s-au distrat. Într-o piață care numai pentru câteva clipe a fost ca una Sfântă, au curs râuri de bere. Râurile au curs ca niște șiruri de apă pe fața scuipată a țării cât un fir de nisip cum părea ea, fiind privită din spațiul cosmic de către cei doi prieteni, care conștient erau tot mai aproape de Martie și tot mai departe de Pământ. Mama Letisiei, descoperind lipsa fetei, și-a alertat rudele, și a dat toată vina pe traficanții de ființe umane și chiar a anunțat despre dispariția fiicei la televiziune. Strădaniile însă, i-au fost în van. De soarta lui Tudor nimeni nu s-a interesat, fiindcă părinții lui, se aflau peste hotarele țării. Ei erau plecați la lucru de la începutul verii. A doua zi după dispariția lui i-a venit un văr mai mare, originar dintr-o fundătură, în care nu ajungeau nici ziarele, iar oamenii lucrau 14-15 ore din 24 și tot nu aveau timp să asculte noutățile la radio, sau să privească știrile de la televizor. Ion Mîlcu, din Fundătura Nouă nu s-a mirat că nu l-a găsit pe Tudor acasă. O fi el pe la vreo mândruliță. A dat de dulceață și nu mai stă acasă, chibzui el, îndreptându-se spre Piața Marii Adunări Naționale. Ajuns acolo, s-a holbat ca la o mare minunăție la un fel de festival care, credea el, este unul de anvergură. Pe la orele cinci s-a apropiat de o scenă pe care cântau niște artiști. Au cântat ei cât au cântat fără public spectator și doar el s-a uitat la dânșii până i s-a făcut omului milă de ei. Cântau sărmanii doar pentru niște băiețași și pentru dânsul, proaspăt sosit din comuna Fundătura Nouă. Când Ion o văzu mai de aproape pe o cântăreață îi făcu cu ochiul un semn și ea i se junghie a râde, și-i făcu și ea alt semn, tot cu ochiul! Aha, dacă le povestesc la ai mei pătărania cu făcutul din ochi, au să creadă că spun gogoși, iar dacă-i spun soției, nu mai pup eu borș cald două săptămâni. Exact peste două săptămâni, Tudor și Letisia Leu urmau să intre în atmosfera planetei Marte. Timpul părea prea scurt pentru pământeni, dar era prea mare pentru cei care urmăreau zborul lor, pe care-l făceau fără anumite studii speciale pentru navigație. Ei, mai mult ca probabil, că până atunci nici n-au visat, că peste noapte, s-ar putea trezi la bordul unui aparat zburător, pus la dispoziție de o altă civilizație, cu scopul de a se amuza de timiditatea și de nivelul lor scăzut de dezvoltare. Dar, poate, altă civilizație încerca astfel să testeze mai bine specia umană de pe Terra, ei fiind - aleșii. Poate, că au mai fost aleși și ca reprezentanți ai uneia dintre cele mai vulnerabile națiuni de pe Pământ? Despre aceste variante au discutat aproape două săptămâni, fiindcă după ce au preluat conducerea navei, dânșii de fapt, n-au prea condus-o singuri, ci mereu au coordonat zborul prin telefonia mobilă cu ajutorul căreia făceau legătura cu cineva aflat în spațiu, care le tot da sfaturi, ce să facă și cum să facă, le ridica moralul și nu-i lăsa să cadă pradă disperării. Ea, ființa, sau robotul, care-i îndruma, într-o bună zi, le-a făcut o surpriză. Le-a pus pe un monitor o secvență de la un spectacol magnific care s-a desfășurat după ce ei au zburat departe de orbita Pământului. Aflați la mii de kilometri de orașul cu un Teatru de vară, pe scena căruia sub cerul liber toată vara, doar ciorile negre au croncăit, ei l-au văzut pe un poet și pe niște minunați artiști, care au recitat și au cântat: „Galbenă gutuie”, „Măritata mea”, „Iubita mea, să ne-aruncăm în mare”. Și Dumnezeu, înduioșat de chipurile celor din aparatul zburător, care priveau vrăjiți la monitor, le-a sugerat o idee: „Să vă rotiți numai de trei ori în jurul planetei pe care cu multe milioane de ani în urmă se afla Paradisul acestui sistem solar, apoi să vă întoarceți pe Pământ, dar numai nu în timpul vostru. Să nu reveniți în timpul din care ați plecat!” i-a prevenit Dumnezeu. - Am știut că El este Regele, Atotștiutorul, cel Înțelept care pe toate le vede, a izbucnit Tudor năprasnic ca un val mare pe malul mării. Între timp el a devenit, parcă, un alt om. Unul, care se deosebea de cel de odinioară, care stătea închis și înlănțuit în sufletul său. Letisia l-a auzit, cum el, căzând într-un somn ușor, se ruga în felul următor: „O, Doamne, înviorează și înveselește-mi sufletul. Purifică-mi inima mea. Luminează-mi mintea.” După aceste cuvinte ea făcu concluzia că prietenul rostește cuvintele care nu trebuie să dispară de pe buzele fiecărui pământean. Ele pot fi spuse tot așa de des ca și cuvintele din Tatăl nostru, ocupând locul bine meritat în vocabularul fiecăruia. În tot timpul cât au zburat spre Martie, ambii s-au maturizat, au devenit mai lucizi și au însușit arta compromisului, a discuției inteligente, după care luau decizii importante. - Vom reveni pe Pământ abia peste zece ani, își spuneau ei. - Iar eu voi avea o deosebită plăcere să poposesc cu un Leu, în enigmaticul an 2013, adică cu tine, Letisia. - Dar te-ai gândit ce vom face până atunci? Ce vom găsi acasă? - Probabil nu vom găsi nimic deosebit. Vom trece prin timp ca prin urechile acului cu niște mașini ale timpului? Noi am putea să ne folosim de una din ele, fiindcă le putem găsim conservate la bordul acestei nave. Tinerii discutau fără pic de genă. Puterea fizică le venea de la hrană, iar mintea le venea de la cugetările înțelepte care tot erau înregistrate. De fapt, erau înregistrate și emoțiile și amintirile lor vii din trecut, care, luate în ansamblu, completau tabloul vast al cercetătorilor sosiți din altă civilizație care evitau intrarea în contact direct cu oamenii de pe Pământ. Evitau, pentru că aveau un motiv serios. Ei se temeau să nu se molipsească de o boală, se fereau să nu capete de la oameni un virus periculos, care măcina din interior toată omenirea. Așa un virus a distrus viața pe planeta Martie, iar peste milioane de ani el putea reedita soarta marțienilor pe Pământ. Din aceste considerente civilizația precaută, efectua cercetări științifice asupra pământenilor, și căutau un antivirus. Dar acel antivirus, nu putea fi găsit nicăieri în altă parte, decât în sufletele oamenilor. El nu se vedea, fiindcă sta bine ascuns în ele. Era la fel de bine ascuns ca și Dumnezeu, care pentru a scăpa de vizitele dese ale oamenilor, care veneau la El cu tot felul de plângeri și doleanțe pământești, a decis în cele din urmă să se ascundă de dânșii, chiar în sufletele lor, în cele mai tăinuite labirinturi ale sufletului omenesc, care s-a dovedit a fi un ascunziș excelent. Prin aceasta se și explică luarea în captivitate a unor oameni în spațiu, atragerea lor într-un mediu ideal pentru experimente și cercetări. Acolo, presupuneau reprezentanții civilizațiilor, care vizitau pământul cu OZN-uri, se va putea găsi calea de acces spre antivirusul necesar pentru a contracara activitatea virușilor distrugători. Tinerii aflați de două săptămâni în „captivitatea plăcută” a civilizațiilor extratestre au înțeles multe lucruri pe care nu aveau cum să le pătrundă pe pământ. Ei au presupus ușor ceea ce, au descoperit niște savanți de la Facultatea de Fizică a Universității „Al. I. Cuza” din Iași. Au acceptat ipoteza că aparatul lor de zbor, la fel ca și OZN-urile, folosește un combustibil degajat de energia fulgerelor globulare. Aceasta au înțeles-o încă atunci, când și-au dat seama cât de repede zboară, fiind într-un aparat de zbor nu prea mare ca volum și ca formă. Ei, nu excludeau că alte civilizații să poată stăpâni degajarea enormă de energie și că fulgerul globular stă la baza combustibilului pentru vehiculele stelare. Iar scopul lor – de a călători spre Martie și apoi a se deplasa în timp, sosind pe pământ în anul 2013 a devenit ușor de atins în condițiile în care au nimerit. Computerele înregistrau toate doleanțele lor și le puneau la dispoziția cercetătorilor, care nu se grăbeau să scape de cei doi tineri de pe Pământ. Acești cercetători își manifestau marea lor răbdare și înțelegere și aveau în ei niște calități aproape că Divine. Ei le-au sugerat tinerilor cum să activeze mașina timpului care tot se afla la bordul aparatului zburător numai că era conservată și transformată într-un cub mic de metal pentru a nu ocupa prea mult loc. Pentru a o activa era de ajuns ca acel cub mic să fie instalat într-un dispozitiv cu unde și fulgere globulare dintr-un fel de cuptor cu microunde. Pentru fiecare cub exista un anumit regim de lucru, un fel de program pe care ei nu-l aveau și nu puteau să-l găsească nicăieri, fiindcă se afla la Centrul de investigații al Civilizației extratereste. Urma să adreseze o rugăminte să li se permită să obțină programul necesar. Era nevoie de o nouă explicație prin telefon cu robotul Civilizației sau cu marele incognito care întreținea o legătură și un fel de corespondență verbală cu ei. Acum, marele necunoscut din Univers urma să le mai facă încă o destăinuire. Taina era că peste zece ani, pe Pământ, acolo de unde au plecat, vor găsi niște schimbări foarte mari. Marea Neagră va produce ravagii de proporții după o serie de explozii tectonice, care se vor produce la o adâncime mică de pe fundul ei. Din mare vor crește câteva lanțuri de munți vulcanici, care vor forma două peninsule care vor schimba configurația Mării Negre, transformând-o dintr-o mare într-un lac imens fără ieșire spre Oceanul Atlantic prin strâmtorile Bosfor și Dardanele care își vor modifica și ele formele, ridicându-se cu câte două-trei sute de metri mai sus. În urma marilor mișcări tectonice vor avea loc o serie de cutremure de pământ devastatoare, care vor șterge de pe fața pământului multe orașe situate pe litoralul ei. În urma acestor modificări ale uscatului, Turcia și România se vor alege cu câte o peninsulă în Marea Neagră. Una va fi după mărime aproape cât Moldova de la sfârșitul mileniului, a doua – puțin mai mică va face ca insula Șerpilor din Marea Neagră să devină parte componentă a unei peninsule, care se va începe de la gurile Dunării, despărțind în două delta ei. În rezultatul acestor schimbări catastrofale, nivelul apei din Marea Neagră se va ridica și va pătrunde prin luncile multor râuri la sute de kilometri de malul ei de odinioară. Orașul Tiraspol și Bender se vor cufunda în apa Mării Negre, iar lunca Nistrului de Jos se va transforma untr-un fiord al Mării Negre, care va aduce apele ei până la barajul hidro centralei electrice de la Dubăsari. Dar pînă se vor întîmpla aceste lucruri cutremurătoare, tinerii vor afla și altele despre Marea Neagră. Apoi vor călători cu mașina timpului în anul 2013 și într-un an în care Regina Maria a României se va odihni la Balcic, pe malul mării, în provinciala localitate care are mai bine de 2600 de ani. Peste mai mulți ani. Viorica se trezi din somn după ce avu niște convulsii după ce avu niște visuri pline de coșmar. - Mamă-ă-ă, mă strânge, nu-l lăsa cu mine, te rog cheamă-l înapoi. Fie-ți milă de fiică-ta, care te-a iubit cât ai fost în viață și care te iubește și după moarte... - Ce s-a întâmplat? Ce-ai mai visat fa Viorică, sări din patul de alături maica Aculina, care a auzit suspinele tinerei venite la mănăstire dintr-un sat de pe malul fluviului și gura pârăului Neagra. - A vrut să mă violeze larva dracului. - Ce vorbești fato, despre care javră pomenești? A fost doar un vis rău. Dar, Domnul să te ia în paza Sa, că doar ești la o mănăstire, da nu într-un bordel. După aceste cuvinte maica Aculina a început să-i facă semnul crucii și s-o stropească cu apă, folosind un mănunchi de flori de busuioc. - A venit soră-mea cu individul ei arab care avea un șarpe mare și galben. - Ba n-a venit nimeni, ci ai avut un vis rău pe care trebuie să-l uiți. - Ba nu, a venit și m-a strâns de gât, apoi m-a mușcat de picior. Vrei să-ți arăt? Fata și-a ridicat poalele rochiei de noapte și și-a dezgolit picioarele, dezvelindu-se până la brâu. Dar nu avea nimic. Nu avea nici un semn de mușcătură, și nici de violență fizică. Spre dânsa și-au ațintit ochii și celelalte călugărițe care s-au trezit. Incidentul la fel ca un incendiu care nu s-a aprins s-a stins. Afară prin bezna nopții își croia drumul lumina unei noi zile și a dimineții în care cei doi plecați spre planeta Martie aveau să apară la poarta mănăstirii. Peste o săptămână, tot atât de dimineață, mai mulți oameni aveau să fie treziți din pat de un val de apă care v-a veni în sus pe fluviu din Marea Neagră. La mănăstirea din Vale invazia apei va provoca chiar panică printre călugări și pelerinii care au rămas peste noapte în preajmă. Iar la mănăstirea, în care peste câteva minute, au să poposească Letisia Leu și Tudor, totul va fi bine. Sau «Все будет хорошо». Așa frază ei o auzeau des, încă înainte de a pleca din timpul și din mediul lor lingvistic. Laica le-a trezit din somnul dulce de dimineață pe mai multe dintre „somnoroasele păsărele” care au stins candelele după miezul nopții. Căci au dorit să doarmă câteva ore în bezna firească a nopții. Iar lătratul alarmat al câinelui anunța sosirea unor vizitatori de foarte departe. El chiar se repezi spre roțile automobilului, vrând să-și încerce dinții de învelișul atrăgător al anvelopelor noi-nouțe care pentru nasul câinelui răspândeau un miros plăcut și neobișnuit care-i iritau nările. - Maică ne-au sosit niște oaspeți de la mitropolie ori de unde vor mai fi ei, că nu seamănă să fie din preajmă. - Vezi și tu cine ne mai onorează de dimineță… Stareța a trimis-o pe econoamă să vadă cine a curmat liniștea patriarhală a măicuțelor la o așa oră matinală. Ea s-a apropiat de automobil, strigând de vreo două ori la câine pentru ca el să nu mai latre așa de agitat. - De unde ne-au sosit drumeții la așa oră? - Sinceri să fim, nu vă putem explica în două cuvinte, dar dacă, ne spune-ți cine sunteți vă explicăm. - Sunt econoama mănăstirii. - Iar noi, suntem studenți de la Chișinău și am făcut un drum lung-lung ca să poposim... - Studenți? Nu-mi vine să cred, dar… - Drumul nostru, a fost, dar este greu de explicat, fiindcă ne-am pornit... - Nu vă fie cu supărare, sări cu vorba Tudor, noi am vrea să vă întrebăm în ce zi suntem, fiindcă... Doar atât dovedi el să spună. - E 19 august. - Da anul? - 2093. Economista i-a privit atentă și chiar cu o doză de mirare. Fețele lor exprimau îngrijorare și multă mirare. Dar experiența ei de viață n u i-a fost suficientă ca să poată trage o concluzie clară despre oaspeți, de aceea, respectând legea găzduirii specifică vieții monahale, le-a spus să parcheze automobilul și să mai aștepte câteva minute, până i-a raporta stareței despre noii sosiți la mănăstire. A plecat și a zăbovit vreo zece minute. Econoama n-a fost în stare să-i explice stareței destul de clar cine sunt tinerii, de aceea bătrâna a luat-o la răspăr mai mult ca de obicei. Când s-a întors, tinerii dormeau ca niște îngerași un somn dulce, fiecare fiind pe bancheta lor, care era lăsată pe spate sub un unghi mai comod pentru ședere. - Să-i las în voia Domnului, și-a zis femeia, gândindu-se că tinerii au obosit prea mult după un drum lung pe care l-au parcurs pe timp de noapte. - Au mers ca fugarii. - Sau ca niște hoți? Peste o oră de automobil s-au apropiat vreo trei măici, care la fel, fiind fără o anumită experiență de viață, n-au observat cât de nou și de curat era automobilul lor. Parcă a fost coborât dintr-un salon de la vreo expoziție. Numai Greta, care a condus vreo doi ani automobile până a nimeri la mănăstire, a observat unicitatea automobilului, care avea roțile curate, iar pe geamuri, părțile laterale aproape că nu s-a așezat nici un gram de praf. Ea dorea să deschidă capotul ca să-i vadă motorul, dar o timiditate însoțită de o voce lăuntrică o reținea. Tudor și Letisia n-au aterizat în același loc de unde și-au luat zborul, ci s-au întors în toiul nopții, ca niște hoți extatereștri care n-au vrut să fie văzuți de unde vin. Ei s-au pomenit la mijlocul unui drum îngust, dar proaspăt așternut cu un strat bun de asfalt curat. Dacă în clipa aterizării i-ar fi văzut cineva ar fi exclamat: „Iată o farfurie zburătoare!” Dar nimeni nu i-a observat și ei au ieșit din acea farfurie zburătoare ca două ființe sosite din spațiul ne-sfârșit al galacticii. În bezna nopții nu se arăta nici zare de lumină. De fapt și timpul era nu prea strălucit. Cerul era acoperit cu nori grei de ploaie. Iar de undeva se auzeau bubuiturile unor descărcări electrice. - În ce direcție să meargă? Și cum să meargă? Erau întrebări firești. De aceea ei au hotărât să parcurgă pe jos vreo câteva sute de metri în ambele direcții. Apoi s-au întors înapoi pentru a decide ce au dă făcut. Letisia a mers spre răsărit, Tudor spre asfințit, sau în direcție opusă. Tudor primul descoperi în apropiere o localitate și făcu semn pentru întoarcere cu o lanternă puternică cu raze infraroșii pe care au luat-o de la bordul aparatului zburător, sau al farfuriei, cum i-ar fi spus pământenii. Când s-au întors la locul aterizării ambii au văzut că dintr-o navă zburătoare în timp și în spațiu aparatul s-a transformat într-un automobil obișnuit dar produs în anii 2089-2090. Era o mașină de vis a lui Tudor. Peste mai bine de o oră ambii se mișcau, mai bine zis se deplasau încet spre localitatea pe care a zărit-o Tudor. Norii grei de ploaie se risipeau văzând cu ochii și de la răsărit începea să răzbată o primă lumină palidă a unei zile noi. Spre acea zare de lumină n-au avut de mers prea mult pe drumul îngust, dar destul de bine îngrijit. Se deslușeau buchete de copaci rari, tufărișuri și câteva case țărănești. În centru așezării împrejurimea era tronată de o biserică mai mare și de câteva mai mici, în jurul cărora era un gard viu din arbuști bine tăiați, ca să pară un adevărat zid verde de vreo jumătate de metru, sau poate de vre-un metru și jumătate. Acestea au fost primele imagini pe care le-au admirat după întoarcerea lor pe Terra, pe mica planetă de pe care și-au luat zborul incognito, dar nu oficial spre planeta Martie, planetă care a fost mai aproape de Pământ doar în câteva zile și nopți ale unui sfârșit de august. În cele câteva minute de somn Tudor avu un vis. La volanul automobilului el a intrat într-un orășel mic de pe malul Mării Negre. A nimerit, parcă în alt timp și era singur-singurel. Dar îl întâmpină o femeie. Una frumoasă care îl aștepta, îl sorbea cu ochii ei, cu gura cu toată ființa. El se întrebă dacă ar merita o asemenea dăruire totală, fermecătoare, ce-l face fericit și pe cel mai nenorocit om de pe lume. Dialogul a început cu inevitabilul: - Te vei mulțumi cu tîrgul nostru mic, cu obiceiurile noastre vechi? - Da, desigur, mie îmi place singurătatea, și apoi nu departe e marea. A fost singurul răspuns pe care l-a dat. Apoi el a fost invitat într-o casă în care se aflau alți oaspeți, veniți și ei la mare. Pe bărbatul cu ochelari îl cheamă Avram. Cu dânsul veți locui într-o parte a casei. Cred că n-o să vă plictisiți, i-a vorbit frumoasa care l-a prezentat celorlalți locuitori ai casei, Valea și Raia. Valea, sora celei care l-a întâmpinat pe Tudor toți o adorau. Ea era grațioasă, se descurca ușor printre oameni, întrebuințând cu ușurință câteva cunoștințe despre muzică sau literatură fantastică căpătate din conversații și lecturi, impresionând chiar și pe oamenii mai avizați în materie. Dealtfel, bună, ușor influențabilă, fără încăpățânări, era prietenă cu toată lumea, știind să invite, să primească și să nu uite pe nimeni. Era ca o apă limpede pe care nu puteau să se întâmple furtuni. Ea era expresia cea mai perfectă a fecioarei neprihănite, cu fruntea ei fără un creț, cu ochii luminoși, cu zâmbetul ușor. Cealaltă era mică, grasă, cu părul roșu, și toată fața acoperită cu pistrui. Avea o mulțime de umilințe și o chinuia îndeosebi fizicul ei și gândul că nu a avut ocazia să învețe mai multă carte ca să poată întreține discuții interesante. Omul de alături, le-a caracterizat imediat: „Valea e dulce și insuportabilă, Raia e singura fată profundă din câte le-am cunoscut.” El le-a caracterizat așa apoi a adăugat: „Să fii drăguț cu Raia și să nu te impresioneze aparențele. Merită, săraca!” Apoi, după dejun, cu Avram și Valea, cu un pisoi pufos, numit Juliene, au pornit spre mare. Era cald, ca în luna lui cuptor și părea că în locul fetei pe care o chema Valea, trebuia să fie chiar Letisia Leu. I-a așternut în odaie niște covoare vechi, iar într-un colț așternuse un pat moale. Fereastra da drept spre mare. Tudor era impresionat de grija ei și de deliciul vieții pe care avea să-l ducă departe de lume. Valea a fost încântată de entuziasmul meu, avea el să-și amintească, și cu toată seriozitatea a spus: „Mi-era teamă că n-o să-ți placă”. Și alipindu-se de el a mai adăugat: „Să vezi ce fericiți o să mai fim aici!” Fațetele iluzorii ale mării. Vocile ei. Nu este obsesie mai constantă. Dacă ar fi poet Tudor ar face o epopee, ar descrie marea cum n-a reușit s-o descrie nimeni. Ar înșira o mie și una de emoții, ar reda orchestra gigantică cu nenumărate instrumente care produce o îmbinare fantastică de culoare, zgomot, mișcare, miros și nemărginire. I-ar limpezi misterul. Dar n-a dovedit să cadă bine pe gânduri că Avram, care tot timpul tăcea i-a spus: „Da știi că Marea Neagră s-a format în urma potopului biblic? - Nu știu. Dar Dumneavoastră de unde știți? - Am aflat de la niște pescari. Ei afirmă că la fundul mării există multe rămășițe de habitate umane. Ele se află la adîncimi de câțiva zeci de metri sub apă. Poate cândva oamenii de știință se vor preocupa și de aceasta, dar până atunci se vorbește doar că pe aici s-a produs o inundație catastrofală acum aproximativ 7.500 de ani în urmă. Inundația, cred că este legată de povestea biblică a lui Noe. - Dacă aceste cuvinte se vor confirma, atunci vom descoperi cel mai mare mister al Mării Negre și poate și al acestui spațiu pontic, își dădu cu părerea Tudor. După apusul soarelui el n-a ieșit la plimbare cu Valea, ci a continuat să vorbească cu Avram despre Marea Neagră, despre faptul că pe malurile ei au trăit oameni înainte ca potopul biblic să inunde zona. Tudor și-a amintit că a citit undeva, cândva că sunt dovezi certe că potopul biblic a fost realitate. Dar cum să-i spună aceasta lui Avram? Sau și mai picant. Să-i mărturisească că a venit cu mașina timpului din viitor? Sau să întrețină o discuție savantă cu el, tăinuind adevărul? Cu aceste gânduri chinuitoare se trezi din somn alături de Letisia Leu, în automobilul tip BMW, aflat în curtea unei mănăstiri care s-a trezit și ea într-o nouă dimineață de vară. Călătorii obosiți au fost invitați la trapeza de dimineață la care stareța mănăstirii a fost foarte amabilă cu ei. La fel erau și celelalte călugărițe, mai tinere sau mai în etate, indiferent de vârstă și de experiența de viață. În pustietatea din valea unui râuleț care abia începe, la o mănăstire unde ei au ajuns li se deschidea un mister foarte pământesc. Misterul feminin... Nu este nevoie să asiști la întâmplări mari ca să te poți dezmetici sau înfiora de-a lor capacitate de a fi imprevizibile. În mijlocul conversației celei mai tandre, când aprobarea vine de la sine, printr-o vorbă nechibzuită poți să distrugi toate planurile. Femeia care te ascultă se supără și nici nu-ți face un reproș sau să-ți dea vreo scuză. De aceea trebuie să fii foarte atent la ceea ce vorbești, că altfel te prinzi în laț ca pasărea nevinovată. Tudor și Letisia Leu au fost lăsați să-și vadă de ale lor, fiind invitați să asiste și la ritualurile mănăstirii care i-a găzduit. Stareța așa cum era ea vicleană n-a înțeles până unde au ajuns călătorii rătăciți, cum considera dânsa. Lasă că ne-or destăinui ei scopul lor, și-a zis ea și i-a lăsat în pace pe oaspeții picați ca din cer. Dacă aș fi pictor, ași picta această mănăstire în care nimic nu mi se pare de prisos, orice detaliu îmi produce emoții, îi mărturisi el Letisiei, care de mult devenise pentru dânsul o însoțitoare permanentă, parcă de pe la Adam și Eva. Așa i se părea lui. Așa credea și ea despre dânsul. Nu au făcut păcatul primilor oameni, fiindcă, tot timpul au fost ocupați. Au zburat în spațiul cosmic, au însușit lucruri noi, care nu erau firești. Dar cel mai important era că au intrat într-un experiment al civilizațiilor extraterestre, care i-a înzestrat cu noi capacități. Deși, uneori, în mijlocul nopții, ambii aveau impresia că stau de vorbă cu Dumnezeu. Tudor i-a spus Letisiei că la poarta mănăstirii a visat că s-a dus la mare unde l-a întâlnit pe un om care a adus vorba despre potopul biblic. - Îmi pare că n-a fost doar un vis, ci un preludiu la o mare profeție. - Și eu cred că noi n-am nimerit întâmplător aici. Dar despre ce a-ți vorbit voi? - Despre aceea că pe locurile pe unde marea își poartă valurile au trăit oameni. Ei au populat pământul până în clipa în care s-a produs marele potop. Există și dovezi de habitat uman scufundat la fundul mării. - Tudor, tu vorbești despre o descoperire incredibilă, care este mai presus de orice așteptări! - Da, și aceasta este o descoperire mult mai importantă decât cea a Titanicului în anul 1985. - Este o descoperire majoră, care va scrie din nou istoria culturilor și a civilizațiilor din această zonă-cheie dintre Europa, Asia și Orientul Mijlociu. Călugărița care i-a suspectat de la început s-a urcat pe o masă ca să ajungă cu urechea mai aproape de geamul mic cât un colac de salvare. Ea asculta discuțiile lor și se minuna. Când a terminat s-a înfățișat în fața stareței și i-a spus: „Oaspeții noștri spun că Marea Neagră a fost un lac și că potopul a fost pe aici pe aproape de locurile noastre.” A doua zi ea singură a încercat să-l tragă de limbă pe Tudor când au rămas după trapeză numai trei: stareța, Letisia și Tudor. Au vorbit despre niște obiceiuri rustice, învățate de ei din mediu în care au trăit, apoi când lui Tudor i s-a mai deschis sufletul l-a întrebat dacă a stat vreo dată noaptea pe malul mării. - Desigur că am stat. Am observat chir că marea era superbă. - Și eu am asistat într-o seară cu multă adorație la prefacerile lunii, care lumina toată apa și fiecare părticică de val scânteia. - Probabil era o feerie, și nu aveți cuvinte pentru a o descrie, și nici culori pentru a o picta. - Da. - Dar alte impresii, alte gânduri nu v-au trecut, când vă uitați la mare? - Ba da, ne-au trecut, a spus Tudor și i-a mărturisit că oamenii de știință cred chiar că Marea Neagră era un lac cu apă dulce până ce a fost inundată de Marea Mediterană, aproximativ cu 7.000 de ani în urmă. Un savant chiar îmi pare că ar fi afirmat cu dovezi convingătoare că Marea Neagră de astăzi a fost transformată de ghețarii care s-au topit la sfârșitul erei glaciare. Fenomenul a determinat creșterea nivelului Mediteranei, provocând revărsarea apelor acesteia peste fâșia de pământ care o separa de mult mai micul lac de apă dulce. Ca urmare, mii de kilometri patrați de teren cultivabil au fost inundate, mii de oameni au pierit înecați și întreg ecosistemul a fost dat peste cap. Toate acestea s-au întâmplat într-o perioadă de timp de numai câțiva ani, care, coincid cu anii descriși în biblie. - Iată asta am vrut să aflu și eu! Și stareța mai că n-a sărit în sus de bucurie. Dar nimeni dintre cei prezenți la discuție n-a dat nici o însemnătate bucuriei care a survenit din partea ei. Lasă să se bucure, că ce mai are de făcut la această mănăstire. În după amiaza acelei zile Letisia s-a apropiat mai tare de călugărițe. Pe ea o interesa ce le-a făcut să aleagă această cale de slujire și acel mod de viață retras din tumultul vieții cotidiene. Fiindcă și ea a avut clipe grele, când putea să-și ia lumea în cap. Dar o salvau lecturile. Citea literatură clasică, fantastică. Cu romanele scrise devenea victima celor mai romantice zbuciume. Era neverosimil ca o fată ca dânsa să-și petreacă timpul numai cu lecturi și totuși așa era. Tudor și-a amintit despre o idilă a lui de la mare. A fost adevărat. A fost cu vreo doi ani în urmă. Nu a fost un vis, ci a fost real. El lâncezea la soare, iar o înotătoare pasionată intra în apă chiar în fața ochilor săi. Era foarte grațioasă, avea corpul împlinit. În el era numai grație și splendoare. Ce plăcere avu să o privească cum pătrundea încet în apă, scufundându-se, făcând roate, pe o parte, pe spate, pe pântec, îndreptându-se sau jucându-se. Parcă era desprinsă dintr-o revistă de modă. Când ieșea se trântea lângă el, udă, cu câteva fire de nisip lipite de carnea ei, care măreau aspectul senzual, cu soarele strălucind pe fiecare picătură de apă, cu sânii care se ridicau tineri, cu tricoul ce lua perfect forma trupului și dezvăluia formele în cele mai mici amănunte. Atunci avea chef, cu orice risc să rupă tricoul, să-și desfacă ochii pe corpul ei gol și proaspăt, să-i strângă sânii, să o posede. Dar zâmbetul ei fermecător mereu prezent, îi risipea pornirea lipsită de tandrețe și de toleranță. Dimineața se strecura la o cișmea cu dânsa. Ne spălam cu săpun, peria de dinți. Treceam pe lângă câteva magazine și tarabe, coboram câteva trepte și ne pomeneam la începutul plajei. Apoi mergeau la masă la care domina bucuria și nimeni nu se gândea la vin, ca și cum ar fi stat în vârful unui munte unde ai descoperit un izvor. Amintirile plăcute îl copleșeau și el nu observa că este studiat cu atenție de către ochii curioși ai câtorva călugărițe care n-au văzut în viața lor nici marea și nici altele din câte i-a fost dat lui să vadă. - Spune-ai că știi multe despre Marea Neagră. Cu aceste cuvinte i s-a adresat din nou stareța mănăstirii care nu-l slăbea nici ea din ochi. Tudor și-a dat seama că a căzut prea tare în iureșul amintirilor plăcute și ca să nu-și trădeze spaima de a fi prins cu gândul la ceva ce nu se cuvine de făcut la o mănăstire a început să povestească. „Da, Marea Neagră este una cu cele mai mici maree din lume. Este cea mai izolată de Oceanul Planetar și este unică prin faptul că are două straturi de apă diferite. Ea e marea cu cele mai multe denumiri în timp.” - De unde le știi tu pe toate? - Am studiat din curiozitate istoria ei. Apoi am mai aflat câte ceva din conversațiile avute cu niște oameni învățați, a răspuns el. Stareța l-a privit cu mai mult respect, iar el a continuat: Þărmul ei românesc este foarte jos și nisipos. El chiar degradează continuu, din cauza eroziunii marine. Se știe că scufundarea continuă a țărmului românesc este un aspect mai puțin cunoscut, este chiar un miracol, o mișcare seculară, care a fost sesizată încă din antichitate. El i-a spus că marea are două pături suprapuse de apă care nu se amestecă și care, din această cauză, împiedică aerisirea pe toată coloana ei până la fund. În așa condiții, la o adâncime mai mare de 190 de metri toate viețuitoarele pier. La adâncimi se întâlnesc numai bacterii anaerobe producătoare de hidrogen sulfurat, de unde apar marile acumulări ale acestor gaze. Marea este ca o bombă, care, oricând poate să explodeze, fiindcă în ea se scurg prea mulți poluanți și chiar niște viruși aduși din Dunăre, Nistru, Nipru și din alte râuri. - Din cele spuse de Dumneavoastră trebuie să conchid că Marea Neagră se află în pericol? - Da, însă nu numai marea, dar și toți oamenii din locurile mai joase, își dădu el părerea. Astfel între stareță și Tudor se înfiripa o relație umană plină de griji și de teama pentru viitor. - Eu n-am ascuns nimic. - Te cred că ești incapabil să minți. Dar de ce nu-mi spui de unde vii cu această fată? - Nu ascund nimic, dar mă tem că n-o să mă înțelegeți, dacă vă spun adevărul gol-goluț. - O, Doamne, dar nu te impun. Dacă ai o taină și nu poți s-o divulgi, mai bine taci și nu scoate o vorbă. Că, te înțeleg perfect. Apoi, să păcătuiești - este omenește, dacă, bineânțeles, păcatul este făcut din dragoste, sau se face în scopuri nobile. - Poate că aveți dreptate, deci, cum spune Biblia: Domnul să ne judece. Un pisoi mare și pufos, găsit de una din călugărițe într-o pădure din preajmă, dormea tolănit pe un ziar cu capul rezemat de Noul Testament, uitat de cineva. Stareța era o femeie încă tânără. Dar nervii ei întinși o făceau să pară bătrână și să doarmă oriunde s-ar găsi. Ea are nevoie de somn lung. La sfârșitul discuției i s-a tras fața, i s-au făcut umbre pe la ochi, parcă n-ar mai fi femeia frumoasă și voioasă cum e atunci când e odihnită. Din cauza acestei stări a ei, n-a auzit sunetul telefonului mobil, care era la Tudor, și a ațipit pe canapea. Tudor a răspuns la apel, a ascultat o clipă, apoi a ieșit repede afară, căutând-o cu privirile de Letisia. Ea nu era. Din ceruri aluneca spre el o rază de lumină, care-l păli la tâmplă. Se poticni și căzu jos, pe iarba deasă și mătăsoasă din curtea mănăstirii. Nimeni nu l-a văzut cum a căzut, cum s-a sculat. Era preocupat de boala Letisiei, de soarta Mării Negre despre care a discutat cu stareța. Nici nu-și dădu seama cum a ajuns lângă dânsa. Ea era într-o chelie a călugărițelor și dormea dezbrăcată. Celelalte ființe tot dormeau. El îi puse o haină peste piept, alta peste picioare ca să nu-i fie frig și ieși. Seara era într-adevăr răcoroasă și stelele de pe cer sclipeau, parcă plângând, parcă lăcrimând. După cine plângeau ele? Taina o cunoșteau numai cei de pe stația orbitală, care nu l-au slăbit din vedere pe Tudor, uitând parcă pe un timp de Letisia. Acum, el devenise ținta principală a lor. Îi citeau gândurile, dar mai ales, îi ascultau discuțiile lui cu stareța. El a vorbit despre potopul de apă, despre legendarul Noe care a salvat omenirea. El era acum mereu cu gândul la mare. La acea mare calmă, cenușie, verde, albastră, dar nu neagră și cu mărgini albe. De pe un deal unde a stat cu fata frumoasă a vecinilor de casă nu vedea nici un val. Observă câteva pete negre, altele roșii. Ea dintr-o dată-i șopti. „Știi, că nu este nimic adevărat din trecutul nostru și din trecutul meu. Am imaginat și eu o poveste despre mine ca să te fac să mă iubești! Ce zici?” Ce putea să zică? Este dezastruos să învie morții, fiindcă atunci noi am primi revenirea lor cu indiferență. Dar și mai dezastruos este să vezi repetarea unor calamități care au fost în trecutul îndepărtat. Ea i-a vorbit multe, foarte multe, căci avea o guriță... De aceea el era cutremurat și nu putea accepta o bucurie a revederii cu cei care au fost, chiar dacă, minunea ar fi unică. Nu s-ar fi amuzat nici dacă-i cădea un bolid în curte, sau dacă, ploua cu bani de argint. Valea, totuși, nu era în toate mințile cu toate că era foarte frumoasă. Debilitatea ei parțial s-a început a manifesta când a trăit vreo câțiva ani pe malul celălalt al fluviului, pe teritoriul temporar ocupat și federalizat numai pe hârtie, în niște înțelegeri care nu aveau nici o valoare. Ea, totuși, judeca la rece. Dânsa i-a spus că dacă s-ar revărsa o dată fluviul acesta așa de tare că să nimerească sub apă orașe și sate întregi, o regiune întreagă populată intens de oameni cu interese străine și veniți din altă lume. Ea avea o mare atracție pentru astfel de scene. Le povestea și le reda cu o deosebită plăcere care îi provocau chiar o adevărată euforie. Era o povestitoare cu har, reda bine detaliile, planurile mai mari și mai mici. Când îi vorbea, parcă citea scenariul unui spectacol, unui film de ficțiune în care o tragedie mai mare ca cea a scufundării Titanicului era un lucru firesc, o întâmplare care trebuia să se întâmple. Gândurile acestea nu-l părăseau acum, în mănăstirea în care ei au nimerit fără să știe măcar în ce an sunt. Li s-a spus doar, că e vara anului 2093. - Ah, da. Pisoiul cel pufos care s-a tolănit pe un ziar. Trebuie să-l văd. - Dar dacă, se trezește stareța? - Cu atât mai bine. Îi spun noapte bună și mă duc la culcare. Cu ziarul în mână. În pagina 19 găsi un titlu. „Marea Neagră cum a fost și cum are să fie.” Pisoiul trezit de el și-a găsit o nouă ocupație. Una mai interesantă decât sforăitul pe ziarul în care este scris despre Marea Neagră. El a început să sară după fluturi. Pe perete, în apropierea cuiului, unde sta o lampă mică, care ardea toată noaptea, se strângeau mulți fluturi și era o minune să privești formele lor și culorile felurite. Unii parcă erau stropi de mare. Era amuzant să-i urmărești, să vezi cum un pisic se distrează cu niște fluturi. Ochii lui sclipitori se aprindeau ba mai tare, ba mai puțin, în dependență de mărimea fluturelui pe care încerca să-l prindă. Uneori schița câte o săritură, alteori sărea chiar la înălțime și, dacă prindea vreunul, îi da drumul ca să continue joaca. „În Marea Neagră și curenții marini constituie ceva deosebit, particular. Ei alcătuiesc două ramuri închise. Þărmul românesc și cel bulgăresc se află sub influența ramurii vestice, cu lățimea de circa 19 km și acționează de la nord la sud. Acest curent principal transportă apele dulci ale Dunării și ale altor fluvii către Strâmtoarea Bosfor, cu o viteză medie de 1 km pe oră. În afara curentului principal menționat, din Golgul Odessa pleacă alt curent mai secundar, care este lat de numai 5 – 7 km. Dar acești curenți nu sunt permanenți. Un curent permanent nu există decât în zona Bosforului care transportă apele dulci ale Mării Negre spre mările Marmara și Egee. La adâncime, tot prin Bosfor, se prelinge un curent de apă sărată dinspre Mediterană, având un debit mediu de circa 153 kmc pe an. După câteva rânduri el citi: „Conform unui raport de supraveghere GEF din 1992 și din 2009, Marea Neagră este considerată cea mai degradată mare a planetei.” Apele ei sunt un adevărat amestec letal de deșeuri toxice, iar contaminarea cu metale grele și pesticide este la limită. Mai mult, nivelul radionuclizilor reprezintă acum un risc Pentru sănătatea umană. Eutrofizarea, poluarea cu petrol și surse terestre de poluare necesită o intervenție rapidă din partea tuturor factorilor de decizie din 6 țări riverane ale Mării Negre și a țărilor care au semnat Programul Strategic de Acțiuni pentru redresarea situației Mării Negre. Mai departe era scris: continuarea va urma. Tudor mai răsfoi ziarul și se convinse că este editat în anul 2092 pe data de 31 octombrie. Era un ziar vechi, un oarecare săptămânal care i-a nimerit în ochi, doar pentru că pe el s-a tolănit pisoiul cel pufos care se juca destul de nostim cu fluturii. - Marea Neagră s-a format în urma potopului biblic, bolborosi el ca pentru sine. - Dar, dacă, ea încă nu și-a terminat formarea ei ? Ce oare, mai poate fi ? Întrebările îi curgeau ca un râu în capul lui și una era mai bizară decât alta. Sunt lucruri cu care parcă te deprinzi și nu le dai nici o atenție. Dar mai sunt altele care apar brusc în minte și te doboară cu intensitatea lor. Pentru ca să se salveze își găsi și el o joacă, o ocupație, ca a pisoiașului. Se apucă să omoare insectele care nu-i făceau nici un rău. Dintr-o lovitură a ucis o muscă, apoi un croitor alpin care mergea pe un perete. Apoi a observat mai mulți croitori cenușii. - De unde oare s-au luat? - Mai lipsește aici vaca-popii și vreo calosomă mirositoare, se gândi el. Dar nu dovedi bine să se uite că de pe tavan, ori din altă parte i-a căzut pe cearșaf, anume, așa o insectă mirositoare. Tudor își ieși puțin din echilibrul său firesc și se apucă să închidă mai bine fereastra. Dar și acolo văzu o călugăriță. O insectă care așa se numește. Specia se întâlnea foarte rar, fiind considerată una dintre cele care se află pe cale de dispariție. Acum însă, poftim ucide-o! Ba nu, nu voi omorî-o, ci voi prinde-o ca pe un fluture viu și am să le-o arăt mâne tuturor celor care se află la mănăstirea asta. Dar gândul acesta i se păru că este rău și el ieși afară. Făcu vreo trei pași spre un zid de piatră și se opri brusc. În fața ochilor săi, pe iarba verde, proaspăt retezată cu o mașină de retezat dormita un șarpe cu abdomen galben. Era unul din cei mai mari șerpi pe care i-a văzut în viața sa. Frica nu că a pus stăpânire pe tot corpul, dar i-a și paralizat picioarele care-i tremurau ca două vergi. Văzu capul șarpelui reliefat, dar relativ mic, corpul acoperit cu solzi hexagonali, netezi. Culoarea părții dorsale a corpului care varia între brună-cărămizie și brună-deschis pe alocuri gălbuie. A văzut această cromatică pentru că șarpele dormea. Dacă-l deranja, șarpele nu încerca să fugă, ci, dimpotrivă, devenea agresiv și chiar îl mușca. După primele efecte ale fricii își reveni și atent s-a retras înapoi. Spre dimineață, pe la cântatul târziu al cucoșilor avu un vis. El s-a certat cu Letisia Leu. Este oribil felul cum se ceartă și apoi se despart doi oameni care s-au aflat împreună în timpul unui zbor spre planeta Martie, s-au iubit și s-au aflat în situații de risc, situații în care alții nici nu au visat. Două rude, doi prieteni, două cunoștințe vagi se pot revedea oricând, dar între doi îndrăgostiți, ieșiți din spațiul firesc al oamenilor totul s-a terminat. Au avut multe momente admirabile împreună, au fost ca doi copii ai planetei și acum, dacă vrei să salvezi ceva, trebuie să tai carnea, să operezi ca la un cancer, ca să nu mai rămână nimic din boală. Despărțirea în asemenea cazuri este meschină. În ultima clipă se spun cuvinte triviale, se vorbește urât. Dar ea, ca un băiețaș care ți-a fost călăuză un timp oarecare prin munții necunoscuți i-a spus din toată inima: „Iar acum, du-te cu Dumnezeu!” Între dânșii într-adevăr a apărut o fisură. Una care devenea din clipă în clipă o prăpastie care-i desparte. Pe o parte, rămânând Tudor, pe alta Letisia. Despărțirea lor nu era dureroasă. Ea era firească. Letisia i-a explicat amplu ciudățeniile sentimentale care o cuprindeau, i-a vorbit și despre sentimentul care joacă un rol decisiv în luarea deciziei. I-a explicat, i-a dezvăluit o mulțime de detalii pe care nu le știuse decât foarte vag și pe care ea le aflase între timp la mănăstire. Acele detalii acum formau un subiect neobișnuit pentru discuți între ei, fie că nu fusese mulțumită de ceea ce a făcut, făcuse inutil o trădare a părinților ei, a mamei care în acel timp nu mai era și ea avea nevoie de multe explicații. O călugăriță i-a povestit cu lux de amănunte toate evenimentele din localitatea de baștină a Letisiei, ea însăși fiind venită la Mănăstire de la Burduha. O chema Olivia și chiar semăna cu Letisia. În sfârșitul lui august al acelui an, când Letisia a fost considerată dispărută, Olivia împlinea treisprezece ani și era lăsată în supravegherea bunicii, fiindcă ambii părinți au plecat peste hotare. Bunica ei era o bătrână evlavioasă, care o dăscălea și o certa pentru orice comportament ieșit din comun după cum considera ea. Dar povestea dânsei nu este dintre cele mai palpitante sau care merită un pic de atenție. „Dar ce-a fost a fost, zicea Olivia, și acum bine că te-ai întors și ai venit și tu aici. Eu tot am fugit de acasă. Am avut drept că, o altă soartă - una foarte vitregă, ași spune, dar Slavă Domnului, în sfârșit, peste un noian de vreme am găsit un refugiu și am evadat din acea lume a vanităților. Să știi că-mi pare foarte bine că te-am găsit după atâția ani așa de tânără și nevinovată ca atunci cânt tot satul te-a considerat răpită sau dispărută într-un mod misterios. Este mare minunea lui Dumnezeu dacă te-a făcut, te-a lăsat, să te păstrezi tot așa de tânără.” Olivia nu putea să înțeleagă toate peripețiile Letisiei Leu cu mașinile timpului, cu OZN-eurile, zborul ei spre planeta Martie și multe altele. Ea însăși a trecut prin multe, a suportat umilințe, un soț agresiv străin și invaziv în aceste locuri, care i-a sorbit mult sânge. După divorț avu un amant, dar n-a învățat cu el prea multe lucruri frumoase ca să nu spun că n-a învățat nici prea multe lucruri utile, necesare. Dar ea a păstrat din trecut niște lucruri. Mai bine zis, le-a adus cu sine la acea mănăstire, ele fiind niște amintiri despre casa bunicii, și despre ea, sărmana bătrână. Printre lucrurile bunicii era și o foaie îngălbenită de ziar din luna mai 2001. În ea, un pic deteriorată de vremuri – o informație despre cel mai mare centru de spiritualitae - Mănăstirea Noul Neamț din comuna Chițcani, ocupată la 26 aprilie de către armata cu destinație specială din partea rebelă a țării. Erau și două fotografii decupate dintr-o revistă de atunci care redau crâmpeie din viața monahală. Mai era încă una cu bunica în imagine. Călugărița cunoștea mai multe evenimente care s-au succedat la Noul Neamț și îi povestea Letisiei fără de osteneală, subliniind că glasul duios al clopotelor de la Noul Neamț se revarsă peste împrejurimi din clopotnița înaltă care domină toată împrejurimea. Anume aici au pătruns oamenii înarmați, căutându-l de Cel de Sus parcă întru a-l aresta. „Cum se poate dragă așa ceva”, o tot întreba ea pe Letisia, adăugând: „ Până și turcii în cei 300 de ani de ocupație n-au pășit pragul vreunui lăcaș de cult, pe când acolo a fost un caz ieșit din comun. Oare chiar să nu se teamă ei de mânia lui Dumnezeu?” Astfel își încheia ea discuțiile aprinse cu noua sosită la mănăstire. Apoi începea s-o roage pe Letisia, încerca s-o convingă să rămână aici pe mai multă vreme. Letisia însă nu spunea nici da, nici ba. Ea părea obosită și într-adevăr avea nevoie de o recreație. Nu dorea nimic decât o pace, vrând să-i spună că dacă-i dă o pace ea îi va întoarce-o înzecită. Letisia, totuși, era deosebită de femeile, fetele de seama ei și diferența aceasta se nuanța fără a se contrazice în violențe sau în alte apucături urâte. Ea era un exemplar rar de femeie, care a mai venit încă și din alt timp. A făcut un salt, fără să simtă schimbarea care vine odată cu trecerea timpului. A picat, cu alte cuvinte, așa cum era ea în timpul ei, dar cu un noian mare de cunoștințe căpătate în timpul scurt al zborului spre planeta din vecinătate care se rotește pe orbita sa în jurul aceluiași soare. Într-o zi, când au mai venit și alți vizitatori la mănăstire un negustor, ori poate că nu era negustor i-a vândut un parfum admirabil. Aproape toate călugărițele se emoționau de parfumul delicat și o felicitau pentru cumpărătura excelentă pe care ea a făcut-o descoperind în automobil o sumă mare de bani oferiți de cineva pentru dânsa. De aceea a dat o parte din ei pe parfum fără a ezita. Dar după o zi, făcând aluzie la calitatea parfumului, a protestat vehement. A fost de ajuns ca Tudor să strâmbe puțin din nas și să spună: „Nu miroase frumos!” Cuvintele lui nu i-au prea plăcut și ea s-a înfuriat și în genere de când au pătruns în acel timp nou pentru dânsa a devenit extrem de influențabilă și, dacă în gusturi aceasta nu avea o prea mare importanță, în părerea ei despre oameni, rezultatul era dezastruos. Fiecare om putea să devină pentru ea ba admirabil, ba nesuferit. Ea nu le mai permitea altora acum nici s-o contrazică. Așa e când același om suferă mai multe transformări. Din acest motiv sau din alte considerente ei au ajuns la o concluzie acceptata de ambii: ea trebuie să mai rămână aici, în acest loc retras de ochii lumii, iar el – Tudor pleacă. Se duce să vadă ce s-a schimbat în acei ani buni peste care au trecut fără să știe ce a mai fost și cum a fost. El este bărbat așa că fie bun și să afle totul, apoi, dacă i-a fi dor să vină și să-i povestească despre toate. Pentru că ea nu mai vrea să călătorească nici într-un fel. Nu vrea și basta! Asta e! S-a săturat. Letisia vrea o pauză, sau poate, o liniște meritată. |
index
|
||||||||
Casa Literaturii, poeziei şi culturii. Scrie şi savurează articole, eseuri, proză, poezie clasică şi concursuri. | |||||||||
Reproducerea oricăror materiale din site fără permisiunea noastră este strict interzisă.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net
E-mail | Politică de publicare şi confidenţialitate