agonia romana v3 |
Agonia - Ateliere Artistice | Reguli | Mission | Contact | Înscrie-te | ||||
Articol Comunităţi Concurs Eseu Multimedia Personale Poezie Presa Proză Citate Scenariu Special Tehnica Literara | ||||||
|
||||||
agonia Texte Recomandate
■ LaraicaElbaSavașiDrina
Romanian Spell-Checker Contact |
- - -
- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - 2009-09-08 | |
Plouă de câteva zile, picături mici și dese, sunt primele ploi de toamnă iar eu simt cum îmi încetinesc parcă reacțiile.
Un soi de hibernare timpurie, un reflex al subconștientului de a se reseta cumva, copleșit de culorile și trăirile unei veri destul de zbuciumate. Traseul spre serviciu e destul de lung, trebuie să iau troleibuzul, să străbat un oraș tărcat, cu construcții fistichii, amestecate la întâmplare fără o armonie, în așa măsură încât privirile-mi oscilează brusc de la o limită superioară la una foarte joasă, de la geamuri termopan, la ziduri afumate și vechi, de la magazine mărunte așezate în șir, la mall-ul imens din centru. Sunt cinci stații, o stradă principală și câteva intersecții către cartiere mici, rămase în uitare. „Ce a construit Ceaușescu, ceilalți nu pot nici măcar renova” aud ca prin vis cum murmură apatic un bătrân, îmi închipui eu pensionar, așezat alături de mine, pe scaun. Un păr des și gri, parcă tern, parcă murdar, îi iese de peste tot, de sub șapca Nike care desigur e în dezacord cu restul ținutei lui de om bătrân, din nasul ascuțit și palid, din urechi. De peste tot cum spuneam. Îi miroase gura puternic a ceapă și hainele a bătrânețe. M-am întors scârbită, nu neapărat de el ca persoană ci poate de ideea că într-o zi și eu voi mirosi la fel, că mă voi târâ ramolită și plină de nostalgie după vremuri triste până la urmă. Sau poate mi-a trecut ca un flash prin fata ochilor imaginea doctoriței din cartierul unde muncesc. Ea venea uneori și ne ruga să îi facem copii la xerox. Nu o refuzam dar strâmbam din nas pentru că deși aranjată, rujată, unghii îngrijite, pe lângă ea sau dinspre ea venea un miros puternic, ascuțit violent aproape de urină. Ce umilitor pentru orgoliul unei femei, a unui individ cu un trecut poate luminos! Sau poate ei nu-i mai păsa, cine știe... Și-n astfel de momente mă simt egoistă pentru că acea senzație de dezgust domină reacții firești cum ar fi cea de compasiune, nevoia de a ajuta, proteja. Poate în general în mine nu există ideea de compensație „o să ajungi și tu la fel, trebuie să faci bine” Poate eu nu voi ajunge. Troleibuzul oprește în penultima stație , ușile pufnesc și scârțâie când se deschid și realizez deodată că azi nu am văzut decât bătrânețe, uzură, decădere. Așa cum auzi, spre exemplu, într-o zi la radio că roșu e culoarea anului, apoi observi că da, pe stradă predomină roșu în hainele oamenilor. Sau trăind din ce în ce mai agitat, ai impresia că zilele trec prea repede și vezi seara pe discovery că viteza de rotație a pământului s-a modificat și-atunci ai o explicație a senzației tale considerată subiectivă până atunci. Scriu pe unde apuc. Oamenii mă privesc, îi văd uneori zâmbind când ni se încrucișează din întâmplare privirile, de parcă se tem să nu fie surprinși în vreo fotografie altfel decât relaxați sau poate zâmbesc îngăduitori față de o asemenea formă de evadare, la fel de inutilă ca și celelalte într-un final. Am reușit însă să nu-mi mai pese. Acum poate nici un an nu m-aș fi putut privi decât asemeni unei reflecții, eram un cameleon, mă pliam pe nevoile lor, mă bucura bucuria lor, îmi părea atât de simplu să fiu așa cum voiau, găseam un sens în preocuparea mea devenită obsesivă de a le încerca oscilațiile, de a-i satisface... De ce? Simplu, pentru că mi-era facil, nu aveam propria mea viață. Și-apoi pentru că simțeam o nevoie acută, aproape un defect ca ei să se creadă dominanți, siguri pe ei, pentru ca eu, cea din umbră, să-i pot analiza, să mă pot hrăni cu concluzii pe care stăteam apoi până după miezul nopții, cu ochii pe tavan și le așezam în memoria mea devenită arhivă de trăiri străine. Însă într-o zi sau poate de la un timp am observat că nu mai pot face asta. Ori că mă plictisisem de aceleași reacții, ori că cereau prea mult și nu mai eram dispusă sau antrenată să dau, nu știu, ar fi probabil destule ipoteze, nu exclud chiar posibilitatea ca ceva în mintea mea să fi comandat o schimbare, așa cum se schimbă bunăoarară deodată direcția vântului. La urma urmei, mi-am zis, e frustrant să nu poți să te exprimi așa cum simți, să fii atent în permanență, să nu-ți ieși din rol. Prima înjurătură pe care am zis-o în gura mare, a amuțit grupul de prieteni cu care ieșisem la un suc. Cred că s-ar fi așteptat mai degrabă să mă arunc de la terasa aia suspendată peste stradă decât să fac eu asta. „ Și a văzut că este bine” Și-apoi trecând cu sinceritate, cu patos, de parcă descoperisem nu știu ce secret, prin acele senzații despre care nu puteam decât să-mi închipui cum sunt ,dar pe care le așezasem eu frumos concluzii inutile în creierul meu, am văzut că nu erau așa cum le vedeam eu, cu ochii pe tavan. Că oamenii nu își sapă în sinele lor să caute, să scoată la iveală tot. Ca atunci când faci plajă, dar nu te dezbraci de tot sau faci baie cu slipul pe tine. Îmi vine să râd dar așa e. Să ai curaj să scoți la iveală ca pe niște cadavre putrede reacții morbide, gânduri nu legate de bunele intenții, fantezii nicidecum aprobate de religie, să le conștientizezi, să ți le asumi, sunt ale mele, așa sunt și nu mi-e rușine...e mult, destul de mult. Apoi făcând asemenea experimente, ești tentat să zici apoi Da...concepția mea de viață e asta... Nu știu cât de eficient este însă, eu nu mai cred în concepte prestabilite. Pentru că se știe că până și cele mai importante, perfecte forme de organizare s-au risipit ca niște căsuțe de chibrituri, în fața suflului distructiv al imprevizibilului. Nu poți fi prudent, poți doar încerca să fii astfel. Firma la care lucrez e situată într-o clădire tip vilă, oarecum boemă deși profilul e destul de serios. Flori sunt peste tot din grija excesivă a directoarei, pasionată de o asemenea manifestare a frumosului. Mă simt destul de în largul meu printre colegi, uneori veneam convinsă că doar aici, alături de ei, găseam un oarecare sens al zilelor mele. Dar azi plouă și oricum de la un timp mi-am creat altă lume, se micșorase cea reală, a trebuit cumva înădită. Tare mult mi-a plăcut o carte citită desigur în perioada despre care vreau acum să-mi amintesc. Se numea „Legende din Þara lui Vam” și cred că am citit-o de câteva zeci de ori fără să mă plictisesc. Într-un timp cedaseră coperțile, paginile nu mai stăteau, zburau dezordonate când luam cartea și mă hotărâsem eu să o transcriu de mână, să o am toată viața. Nu am apucat însă să fac acest lucru, nu eram statornică în pornirile mele pe atunci. Lumea e moleșită de câteva zile, stau fiecare la locurile lor, abia ridică ochii să salute, cer ochii lor disperați o ieșire din monotonie, nu am ce să le fac, trăiesc asemeni lor sfârșitul verii. Deci nu e loc de altceva și cu barba sprijinită în palmă, cu cotul susținând agenda să nu se deplaseze, mă adâncesc în ale mele ape, până va veni primul client . A doua zi aveam ore la Palatul Pionierilor, floricultură și chitară. Nu uitasem de d-na Vlădău și de vizită dar nu aș fi dat nicicum bucuria de a colinda de una singură orașul, de a urca aleea largă mărginită de brazi uriași, pe teama și jena simțite când mă gândeam la ea. Cum intram pe acea stradă, tot freamătul zilei se stingea brusc, oprit de pădurea deasă ca de o ușă invizibilă. Doar glasurile păsărilor și pocnetul neașteptat al lemnelor tăiate era tot ce auzeam. Și pașii mei târâți în cele din urmă din cauza efortului, pentru că era mult de mers. Acolo aș fi vrut să-mi petrec toată ziua, puteam să țip în voie, să mă tăvălesc în iarbă, să umblu după castane comestibile și după schelete de animale și mai ales să mă simt uitată de realitate. Să mi se pară când ieșeam că a trecut, la fel ca în povești, mult timp de când am pășit pe acel tărâm și sigur nu voi mai găsi ce am lăsat înainte. Dar constatam de fiecare dată, ușor dezamăgită, că toate erau la locul lor, străzile cu mașini și oameni, magazinele de stat, chioșcul de înghețată de pe colț și mai ales tarabele țiganilor comercianți de nimicuri unde căscam eu ochii până ce ăia se plictiseau să mă vadă și mă trimiteau acasă. Într-o zi, împreună cu Valentina, prietena și colega mea cea mai bună, am zis să coborâm, să vedem una din grotele întunecoase despre care auzisem că dau în celalalt capăt al orașului. Erau multe asemenea tunele, ascunse de boscheți crescuți haotic, adevărate capcane dacă te încumetai în mijlocul lor, din cauza rugilor de mure care ți se agățau de haine . Stratul de frunze moarte ce zăcea permanent peste pământul negru, moale, îngropa zgomotul pașilor iar noi ajunse în cadrul intrării, ne pregăteam să țipăm să vedem cât de puternic se aude ecoul când, din beznă, a ieșit un om al pădurii, un Robinson Crusoe rătăcit de prin cine știa ce capăt de lume, cu hainele jegoase și zdrențuite. S- a repezit spre noi mârâind ca un adevărat sălbatic și-am rupt-o la fugă țipând, încotro am văzut cu ochii. Valentina într-o parte, eu în celaltă. Nu ne-am mai întâlnit atunci decât în strada Lungă,undeva la câteva străzi de palat. Poate era un boschetar cine știa sau vreun evadat din vreo închisoare așa cum am conchis noi două peste câțiva ani când ne-a mai venit mintea la cap. Mama nu prea era de acord nici cu orele mele suplimentare la cercurile de elevi. Nu știu, poate voia să mă protejeze, să mă știe lângă ea tot timpul, uneori am și eu tendința asta față de fiul meu. Dar nu o ascultam, niciodată nu cred că am ascultat-o deși eram aparent supusă. Mă duceam acolo unde mă chema instinctul. Așa că, după ce m-am întors transpirată de alergat la vale, pe străzile alea pietruite, stârnind câinii de prin curți, am văzut că mama mă aștepta deja cu rochia pregătită, cu cada plină să mă spele, să-mi prindă apoi părul încă umed în două cozi, strâns de tot, de simțeam că mi se lungesc ochii. - Hai, grăbește-te! - De ce trebuie să mă duc, eu nu sunt sluga ei, vouă dacă vă place să fiți n-aveți decât. - Nu vorbi prostii, nu suntem slugi, dacă nu era ea, tu nu ai fi avut unde sta gură cască toată ziua să iei aer, să nu stai între patru pereți, nu ai fi avut carne de porc iarna, nici patru pisici câte ai aciuat tu acolo. - Cinci. A mai venit unul gri superb ieri, stă pitit în cușca unde erau puii, e ca unul din pisicii din tabloul nostru, nu l-ai văzut? Nu mi-a răspuns, asta era bine, însemna că nu e împotriva noului venit, oricum era o iubitoare de pisici și mama la fel ca și mine. Avea dreptate și ea. Și ca să nu o supăr, pentru că nu mereu simțeam nevoia să mă răscol , am luat fața aceea de copil ascultător, asigurând-o cu un ton pe care mi-l simțeam plin de răspundere, că mă voi strădui să las o impresie bună. Tata mă aștepta la grădină, m-a luat de mână, chiar dacă eu mă cam feream, că era tot în salopete și mă temeam să nu mă vadă mai ales unul dintre colegii mei, pentru care simțeam eu ceva ciudat pe atunci. Mă mai văzuse odată. Trebuia să fiu la activitatea pionierească de dumincă, eram comandant de detașament dar tata nu m-a lăsat, m-a luat cu el la iarbă de dimineață, iar când ne-am întors, murdară de verdeață, mai mult pentru că mă tăvălisem prin ea decât am cules, ne-am întâlnit cu el. Eu țineam sacii să nu cadă din căruț, el a trecut pe lângă mine îmbrăcat în uniformă, curat, plin de demnitate parcă. Tare rușine mi-a mai fost și atunci pentru că vrând să-i răspund la salut am dat drumul sacilor care au căzut în stradă. Și m-a înjurat tata. Tare. El a auzit sigur. El și toți oamenii care s-au nimerit pe lângă noi. Da, dar așa era tata, nu puteai să te superi pe el, nu știu de ce. Chiar dacă și atunci în loc să stea să vadă ce și cum cu proprietăreasa lui, m-a lăsat plocon în fața casei și a fugit ca nu cumva să-l oprească la treburi. Era într-adevăr mare casa ei, obloanele de culoare maro erau închise, doar unul pe care l-am văzut abia după ce am intrat în curte era ușor întredeschis. Mi-am închipuit întunericul din interior și m-am înfiorat nu știu de ce, ca de un fel de presimțire. Curtea era mai mult lungă decât largă, acoperită în întregime de iederă și de vie. Și goală. Nici un obiect de decor, nici unul aruncat aiurea, vreo mătură sau știu eu, ceva să trădeze mâna omului. Ușa era grea, tot maro ca și obloanele și înaltă. Acum privind în urmă se poate ca scara de apreciere să fi fost subiectivă, eram scundă, mai scundă decât majoritatea copiilor de vârsta mea. Am intrat așa cum îmi spusese fără să sun la sonerie, fără să ciocăn la ușă. Pe gresia de culoarea caisei pocnetul pantofilor mei cam nepotriviți cu rochia, dar singurii pe care îi aveam, a stârnit ecou. Am înaintat doar puțin să nu ies din conul de lumină creat de deschizătura ușii și-am început să strig. Mă enerva formula de apel, eu nu ziceam „doamnă” nici măcar învățătoarei mele care mi-era de altfel destul de dragă. Ziceam tanti la toate femeile. Nu mi-a răspuns însă nimeni, poate am strigat prea încet, deși mă îndoiam, era atâta liniște că se auzea undeva în apropiere ticăitul unui ceas. Camere cu uși închise se înșirau câte două pe fiecare parte a unui hol lung care lăsa să se vadă în capătul lui o încăpere pe care mi-am închipuit-o mai largă, o sufragerie cum spuneam noi, cum aveam noi la bloc. Cu mobilă de cireș, cu canapea nouă luată de tata din prima de Crăciun, cu masă rotundă și scaune de lemn cu spătar, unde eu stăteam mereu, doar în timpul zilei și, cu picioarele strânse sub mine, îmi făceam temele. Așa stăteam de regulă, mama mă certa că nu e frumos la masă să te cațeri pe scaun, dar constat că au trecut zeci de ani și eu tot așa stau. Am înaintat, mi-era un pic frică, mă gândeam că nu m-a auzit venind și mă va surprinde colindând prin casă ca un hoț. Părea însă pustiu, doar ceasul nici un alt sunet, poate era în curte sau plecase pe undeva, mi-a trecut mie atunci prin minte. Mă pregăteam să mă întorc, pusesem deja mâna pe clanță, aceasta a scârțâit trădătoare și ca la un semn, i-am auzit glasul strident, aparent de nicăieri. - Sunt în salon. Am mers acolo unde am crezut eu că e salon, adică în capătul holului, destul de emoționată. Am salutat-o cu ochii în pământ, după ce în prealabil am cuprins încăperea într-o privire grăbită. Era imensă sufrageria ei. Și mai ales înaltă, covorul moale înăbușea zgomotele, obloanele erau trase dar ridicate în așa fel încât lumina se filtra totuși destul de pregnantă, răspândindu-se uniform peste tot. M-a fascinat armonia acelei camere. Fotolii de visat, cărți de citit, icoane mari, mici, pe pereți pe mese, prea multe icoane am concluzionat eu. Dar atâta liniște nu găseai nici în biserică, era aproape ireal, nu mai văzusem decât prin filme ceva asemănător. Ea stătea în unul din fotolii aplecată și citea dintr-o carte. Privind-o am simțit din nou că e frig, poate mă îmbrăcase mama prea subțire și sigur îmi strânsese cozile prea tare, că mă ustura pielea capului. - Ai reușit să ajungi? - Da, am avut cursuri la Palatul Pionierilor, de aia am venit mai târziu. - Ce anume studiezi? - Floricultură, chitară, gimnastică și balet. Am enumerat mândră de mine toate specialitățile sperând s-o uimesc măcar cu preocupările mele multiple. Toți pe la școală mă lăudau că pot face față la atâtea și învăț totuși bine. - Prea mult, trebuie să urmezi o singură cale și să mergi până la capăt. Uite, ai aici zece lei, du-te și cumpără-mi două pâini proaspete și mai rumene. Nu-mi venea să cred, am ridicat atunci ochii spre ea, ne-am intersectat scurt privirile, îmi închipui, a mea privire verde revoltată, a ei albastră, rece. Avea deci nevoie să înrobească toată familia. - Nu știu doamnă unde e alimentara în cartierul ăsta. Vocea ei nu și-a schimbat tonul nici măcar o deviere scurtă de la normal, deși fusesem obraznică, răspunsesem arțăgos așa cum făceam cu mama. - E chiar după colț, nu ai de mers mult. Te aștept în curte. Am ieșit. Îmi părea brusc rău că mă rățoisem la ea. Promisesem mamei că o să mă comport respectuos, doar nu muream că ajutam o bătrână. Mergeam și bodogăneam de una singură cu ochii căscați prin curțile oamenilor la fel ca de obicei. Și tare goale îmi păreau toate pe strada aia, prea multă liniște, garduri înalte, obloane trase, case parcă părăsite deși atât de frumoase. Doar la colțul străzii după un grilaj de fier, într-o curte se vedea un leagăn. Îl sufla vântul iar sub el se vedea o pată colorată, o jucărie de pluș probabil, ceea ce însemna că acolo fusese un copil. M-a bucurat acea imagine, unde sunt copii e viață, așa spunea bunica mereu. Am dus pâinea și am așezat-o pe masa din curte împreună cu restul. Ea a pipăit-o cu vârfurile degetelor ei albe, străvezii și subțiri, apoi și-a scuturat mâinile și a băgat-o pe una din ele în sân. O priveam stând în picioare, curioasă de gestul ei total nepotrivit cu austeriatea de care dăduse dovadă până atunci. Din sân a scos un fel de pernuță colorată, în locul ei acolo unde credeam eu că stau sânii proemineți a rămas un mare gol, de parcă femeia slăbise deodată. A scos douăzeci si cinci de lei și cu mâna tremurândă mi i-a întins. Nu știam ce să fac, perna aia era plină cu bani asta mă blocase, nu că i-aș fi vrut ci pentru că nu văzusem atâția niciodată. Tata lua pe atunci o mie de lei salariu, eu eram cea care îi număram și nu erau nici pe un sfert cât îmi închipuiam că are ea acolo. Văzând-o cum se ridică greoi să mi-i strecoare în mână mi s-a făcut milă, se chinuia să stea în picioare, stătea pieziș, cu corpul sprijinit pe piciorul normal. M-am repezit să o ajut, am privit-o atunci din nou direct , păreau atât de goi, supți de culoare ochii ei! Nu era nici o încurajare acolo, nici o lumină veselă sau moale sau galeșă, nu știu, erau tare reci . - Dacă vrei, de mâine poți veni în fiecare zi. Taică-tu mă enervează, el crede că nu-l aud cum mă înjură prin curte, tu dacă mă asculți și mă ajuți atunci când o să te chem, o să-ți fie bine. - Dar dacă mama nu mă lasă? am încercat eu să par importantă, încruntându-mi sprâncenele a disperare. - O să te lase, te plătesc. M-a condus până la poartă sprijinindu-se cu o mână de brațul meu. Era grea și rece mâna ei, dar nu la asta mă gândeam. Curtea era mare, casa era abia în capătul ei, anexele se vedeau într-un capăt opus, cum ar fi putut ea să-l audă pe tata de așa departe și pe mine totuși nu, când strigasem? Era ciudat dar sigur exista o explicație. La început nu m-am bucurat de bani, ziceam că ei mă vor transforma în sclavă dar odată ieșită de pe strada ei, deja mă gândeam câte îmi pot lua, nici nu era nevoie să-i cheltui pe toți într-o zi, de fapt până acasă am hotărât că nu se merită să-mi iau nimic ci să-i strâng pentru altă bicicletă, una nouă, Pegas Modern cum avea Loredana, vecina mea care-l pândea pe taică-su când făcea duș și venea apoi și ne povestea nouă, iar eu i-am zis atunci că sigur cu un așa mare păcat direct în iad o să ajungă. De atunci au început vizitele, o perioadă doar vizite apoi o lungă, dar nu hotărâtoare staționaare în acea casă a d-nei Vlădău și dacă am crezut până atunci că mama e severă, am descoperit că există destule alte modalități de educație, înafară de trasul de cozi sau sechestrarea la domiciliu.... |
index
|
||||||||
Casa Literaturii, poeziei şi culturii. Scrie şi savurează articole, eseuri, proză, poezie clasică şi concursuri. | |||||||||
Reproducerea oricăror materiale din site fără permisiunea noastră este strict interzisă.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net
E-mail | Politică de publicare şi confidenţialitate