L U P O A I C A D I N C E R

IOAN FLORIN STANCIU

1

Odată, pe când zilele n-aveau șir și veacurile n-aveau număr, pe undeva, pe la o altă margine-a lumii, a trăit un tânăr și chipeș voievod al cărui nume s-a pierdut demult în cețurile uitării, dar despre care se mai vorbește uneori și astăzi, pentru că, în ciuda loviturilor sorții, a căutat mereu să se arate drept și bun, întru liniștea și fericirea supușilor săi.
Iar preaplinul lor de fericire s-a ridicat cu vuiet înspre slăvile cerului, când, după o lungă suferință din dragoste - tăinuită, dar știută și iscodita de toată suflarea, împăratul s-a însurat cu fata pe care inima sa o alesese de la întâia privire. Era o fată frumoasă și cuminte, cum puține se mai aflau pe pământ, numai că era o floare de rând, răsărită în căsuța unor oameni sărmani, ale căror singure averi și ranguri rămăseseră cinstea și credința nestrămutată în sâmburele de bine care uneori ne orânduiește norocul. Și iată că, așa cum soarta le mai potrivește câteodată, iubirea adevărată a biruit în cele din urmă, iar fericirea gloatei a rupt toate zăgazurile când, după un an, s-a ivit, ca o întrupare de zână, mititica prințesă Simina, frumoasa-frumoaselor, al cărei surâs fermecat sporea lumina zilei și alina visele rele ale nopților.
Numai că, așa cum se întâmplă prea des în această Vale a Plângerii, la numai trei luni de la naștere, împărăteasa a căzut fără veste la o boală grozavă - trupul, din ce în ce mai suav și mai rece, căpătase transparențe de cristal fumuriu, iar ochii ei de lumină stelară se adânceau, încetul cu încetul, în umbre. Și astfel, după o neînduplecată stingere a cărnii și a sângelui, a adormit pe veci, scăldată de lacrimile împăratului și ale supușilor săi, care, multe zile și nopți, o vegheaseră în rugăciune sub ziduri.
Dar trebuie arătat mai întâi că, trei nopți la rând, o ciudată corabie albastră și rece se învârtise nehotărâtă împrejurul lunii, de parcă ar fi căutat un port potrivit ca să se coboare undeva, pe pământ. De aceea, mulți dintre cei căzuți în genunchi și cu palmele lipite de buze, pricepuseră că o vrajă ascunsă se abătuse asupra palatului, iar plânsul lor se împletea cu blestemele către Cei Fără Nume.
Și numai o rază de-o clipă s-a strecurat prin ceața de lacrimi, în dimineața în care împăratul, luminat el însuși de o clipire a cerurilor, a ieșit în balcon cu Simina în brațe și a strigat, ridicând pruncul deasupra capului : Împărăteasa a înviat, oameni buni ! Împărăteasa noastră e vie, căci sufletul ei preacurat s-a mutat în ochii și în zâmbetul acestei copile, de la care cu toții ne vom afla de acum izbăvirea și mângâierea.
Și poate că așa s-ar fi urmat încă multă vreme, dacă împăratului nu i-ar fi luat mințile o altă solomonie, care, cu puterile întunericului, i-a dat ghes, după numai câțiva ani de doliu, să se însoare cu o vecină a sa - o împărăteasă văduvă de asemenea și care, din prima și scurta ei căsătorie, rămăsese tot cu o fetiță de vreo trei anișori. De aceea, bietul împărat socotea în inima lui că, astfel, Simina va avea și ea o soră cu care să-și împartă păpușile și năzdrăvăniile vârstei, ca să mai uite de veșmintele cernite ale jupâneselor și chipurile mereu mohorâte ale curtenilor
Bine sau rău, așa s-a urmat și, pentru o vreme, pacea Domnului părea să se fi pogorât iarăși peste cetatea de scaun. Doar că, mai târziu, când cele două fete, izvodite ca printr-un miracol la același soroc, au împlinit șapte ani, slujitoarele, care le îmbrăcau, le spălau și le hrăneau în fiece zi, au alergat cât le țineau picioarele și s-au prăvălit dinaintea împărătesei, ca să-i mărturisească într-un glas despre nemaivăzutele semne ce li se arătaseră decuseară, când le dezbrăcaseră și le îmbăiaseră pe prințese, după rânduială. Mai întâi și mai întâi, că, pe umărul drept al Siminei, apăruse, ca dintr-o apă de rouă, un boboc micuț de trandafir albastru, aprins și răcorit de o lumina sfântă ce se revărsa dinlăuntru, iar, apoi, că pielea fragedă de copil de pe umărul stâng al Lilikăi se acoperise deodată cu o blăniță gri, ca de șoarece, nu mai mare decât o frunză de peliniță, dar aspră, țepoasă și urât mirositoare. (Asta se petrecea chiar în vremea când, cu mare uimire și îngrijorare, fusese zărită, deasupra turnurilor din apus, o stea nouă, mai mare și mai apropiată decât toate celelalte, care clipise toată noapte pe cer, rotindu-se în cercuri de fluture orb și schimbându-și necontenit culorile.)
Scorneală și ocară de smintite-ale-smintitelor, a strigat împărăteasa și s-a pornit val-vârtej înspre odaia fetelor, care, la rândul lor, tocmai încheiaseră de îmbăiat motanul și se nevoiau acum, cu chiote înalte și vesele, să-l înfășeze. Dar, chiar dacă cele două fetițe habar n-aveau, semnele de pe umerii lor erau chiar acolo unde s-a spus și arătau întocmai așa cum fuseseră ele înfățișate prin vorbe.
Cu măsele scrâșnite și cu spume la gură, împărăteasa s-a întors în odaia sa de taină și le-a cerut pe loc celor doua jupânese să se jure pe viața lor că n-au mai șoptit nimănui niciun cuvânt despre ceea ce le-a fost dat să vadă și, după ce mai întâi le-a biciuit până la sânge cu propria-i mână, le-a dat în seama călăilor, ca să le ardă de vii și să le risipească cenușa în vânt. Căci știa ea ce știa.
Drept urmare, după oarece vreme, a răspândit știrea că ea, una, nu mai poate avea încredere în trândăvia și în reaua credință a slugilor de tot felul și că se va osteni însăși cu buna creștere a fetelor sale, căci nimic nu e mai dulce și mai sfânt pe pământ decât ochiul de mamă, iar în cămările din turn ale fetelor nu va mai avea cutezanța să calce niciun picior omenesc - nici măcar împăratul sau oștenii săi de pază care vegheau, zi și noapte, sub scări.
Și astfel, ea singură a băgat de seamă cum, odată cu trecerea timpului, bobocul de trandafir de pe umărul Siminei s-a umflat puțin câte puțin, ca și cum s-ar fi pregătit să-nflorească, iar smocul de păr de pe umărul fetei sale s-a tot întins, ca o frunză aspră de brusture. Iar, când turbarea și veninul au dat peste margini, împărăteasa și-a chemat vraciul de taină și i-a dat iute de înțeles ce are de făcut. Iar acesta, fără pic de îndurare și de zăbavă, după ce le-a adormit pe prințese cu sucuri fierte din ierburi care nu dau greș, a pus mâna pe un brici ascuțit și a desprins cu mare migală, de pe umărul Lilikăi, bucățica de piele cu semnul cel blestemat. Apoi, procedând la fel cu minunatul trandafir de pe umărul Siminei, le-a preschimbat între ele și le-a spălat pe rând cu apă moartă și cu apă vie, până când s-au lipit, fiecare pe celălalt umăr, ca și cum s-ar fi aflat acolo încă din naștere.
A doua zi, dimineața, fetele s-au trezit voioase și puse pe joacă, fără să știe nimic despre ceea ce li se întâmplase în timpul nopții, mai ales că lor nu li se vorbise niciodată despre semnele ciudate pe care le purtau pe umeri și cu atât mai puțin despre ceea ce ar fi putut să însemne ele.
Abia peste câțiva ani, când petecul acoperit cu blană de pe umărul Siminei s-a întins cât un gherghef, împărăteasa, care de mult aștepta clipa asta, i l-a arătat mânuind două oglinzi și i-a strigat cu fulgere de pucioasă în ochi că numai Satana a încondeiat-o așa, ca să afle lumea-cea-luminată cu ce soi rău a fost procopsită și să se ferească din calea ei. Iar Lilika, arătându-și cu îngâmfare trandafirul îngeresc pe care îl purta pe umăr, i-a strigat fără îndurare că ea nu mai poate fi soră cu o jivină spurcată sau, și mai fioros, cu o vrăjitoare înfierată a Necuratului.
Apoi, amândouă, împărăteasa și fiica, s-au rostogolit cu urlete și cu vaiere spre odaia tronului, unde, smulgându-și părul din cap, i-au cerut împăratului să le calce pe urme, ca să vadă cu ochii lui ce afurisenie s-a abătut asupra casei sale, cerându-i în gura mare să-i pună capul sub satârul călăului sau s-o alunge neîntârziat pe strigoaică de la palat.
Împăratul care, bine înfășurat în năframele amăgitoare ale soaței sale de-a doua, aproape că uitase că mai are o fiică, s-a deșteptat ca dintr-un vis urât înaintea Siminei, căci, pe chipul ei nevinovat și palid, a regăsit surâsul îndurerat al primei împărătese și lumina de ceară a asfințitului, ce-i acoperise fruntea în ultimele sale clipe de pe acest pământ. Așa încât, chiar dacă a văzut cu ochii săi blănița de lup care se înfoia ca o creastă țepoasă dedesubtul umărului drept și a ascultat cu groază proorocirile bolborosite ale vraciului, tot nu a avut inima aceea de căpcăun, ca să-și izgonească fata de la palat, învoindu-se doar, după lungi și înveninate sfaturi de taină, să o surghiunească într-o chilie de vânătoare ce se afla în colțul cel mai îndepărtat al ogrăzii, acolo unde grădina prindea să se amestece cu sălbăticia și să facă loc unui codru fără de capăt, din mrejele căruia puțini se puteau lăuda că au scăpat vii și nevătămați.
Și astfel, au început zile nenorocite pentru sărmana Simina, care, neștiindu-se cu nimic vinovată, se frământa și se zdrobea fără încetare în cugetul ei, căutând să afle ce vânt necurat s-a abătut din senin peste dânsa. Nicio luminiță de nădejde nu răzbătea însă prin întunecimea acestor necontenite frământări, iar, cât era noaptea de lungă, urletele unor fiare tot mai înverșunate, ce se înălțau din adâncurile codrilor, nu păreau nici ele să-i vestească vreo izbăvire. Iar, din când în când, lighioanele acelea fără de chip se hârjoneau sau se înfruntau amenințător chiar prin dosul pereților de lemn, și, în faptul zilei, urmele lor se vedeau pretutindeni prin pulberea bătăturii, deslușindu-se mult mai apăsat pe malul jilav al pârâului din apropiere, unde Simina își limpezea obrajii în fiece dimineață și unde se răsucea pe cât îi ședea în puteri, pentru a încerca să-și zărească blana blestemată din spate, care o învăluise acum de la umeri și până la coapse.

2
În toată vremea asta, și floarea de pe umerii surorii sale vitrege crescuse fără încetare, iar Lilika, ce dormea acum singură în iatacul prințesei, ar fi putut să jure cu mâna pe inimă că, într-o noapte, târziu, când se deșteptase din întâmplare, chiar zărise acea floare vrăjită, fluturând nălucit prin odaie, ca și cum, prin nu se știe ce împuternicire a Sfintelor, ar fi izbutit să se desprindă și să alunece în tăcere de pe umăr, ca să-și murmure rugăciunile sub candela care pâlpâia pe peretele de la răsărit și să bea apă din carafa de cleștar de pe masă. Își amintea chiar că nălucirea aceea de fum avea același chip suav de floare îmbobocită, dar un trup străveziu, subțire și unduios, ca de știmă a apelor. Și totul ar fi rămas doar un vis, dacă fata n-ar fi găsit în fiece dimineață carafa secată, de parcă slugile ar fi uitat mereu să o umple, și dacă micuța candelă de argint de sub icoana Maicii Domnului n-ar fi fost de fiecare dată încoronată cu câte o ghirlandă firavă din flori albastre de pădure... Sau dacă, din vreme-n vreme, steaua aceea de gheață din apus nu s-ar fi ivit la pândă în chenarul ferestrei.
Prințesa Lilika n-a îndrăznit să-i vorbească despre toate astea nici măcar împărătesei, ca să nu fie învinuită iarăși de năluciri ale trândăviei, dar n-a mai aflat puterea de a răbda când, la o revărsare de zori, s-a trezit cu o jartieră din blană de lup pe pulpa piciorului stâng, pe care a îndepărtat-o cu spaimă și scârbă, dar pe care a regăsit-o în același loc, în zorii zilei care a urmat. Iar împărăteasa, auzind și văzând toate acestea, a înțeles de îndată că blestemul alungat în pustie s-a întors și mai înverșunat și că, până una-alta, își arătase doar semnele cele dintâi.
Căci răul ascuns a izbucnit fără zăgazuri în prima noapte cu lună plină, când, fără nicio pricină deslușită, prințesa Lilika a început să urle ca o fiară în laț și să se zvârcolească grozav prin așternuturi, ca și cum sufletul din ea s-ar fi zbuciumat să se desprindă de trup, ca să se înalțe la ceruri pe treptele de voal ale lunii. Împărăteasa și trei dintre jupânesele sale de taină o încolăciseră din toate părțile cu brațele și cu picioarele, abia izbutind s-o țintuiască pe pat, ca să nu se azvârle fără de sine prin golul iluminat al ferestrei. Lupta aceasta istovitoare, cu urlete, cu mușcături, cu spume la gură și cu ochi răsuciți în orbite, a durat până spre miezul nopții, când fata a căzut deodată într-un leșin ca de moarte, căci trupul i-a încremenit numaidecât, mai rece și mai alb decât marmura cea mai albă. Atunci, prin argintul tremurat al ferestrei, a început să se unduie înăuntru o apă de zmeură timpurie, sfâșiată arar de umbre stacojii și de petale plutitoare de mac, până când pe pereții din odaie a prins să se scurgă un fel sânge amăgitor, ca și când toată noaptea de-afară s-ar fi prefăcut fără veste într-o mare nesfârșită de sânge închegat.
Uite Balaurul cel Mare al Iadului, mugeau și vuiau amestecat ulițele, unde mulțimea năvălise claie peste grămadă, răcnind, amenințând și făcând dese mătănii prin fumul gros de tămâie arsă pe la răspântii. Uite Lupul cel Nesătul al Satanei care s-a întors ca să ne pângărească și să ne sfâșie luna, strigau ei cu gurile larg căscate spre cer, pocnind din bice și zornăind din tingiri, căci fiecare căuta să sporească tărăboiul dintâi cu orișice i-ar fi căzut mai iute la mână : răpăiau în garduri, în pereți, tropăiau greu pe scândura punților, băteau neîntrerupt în găleți și butoaie sau, cine mai trăise una ca asta, chiar în tobe din piele de țap, anume vrăjite și menite să alunge Pricolicii de Dincolo, care, de veacuri, din bezna mormintelor, pândiseră înfometați clipa cea potrivită. Pretutindeni se trăgeau clopotele, se suna toaca, iar trâmbițele de la curtea împărătească hăuleau fără niciun răgaz. Numai că, zăcând neajutorată pe cerga ei de nouri, luna se făcea tot mai roșie și mai mică, sfâșiată cu sporită lăcomie de dinți nevăzuți, iar sângele ei feciorelnic se desfăcea pe cer într-un val purpuriu.
Chiar atunci între umbrele stacojii ale norilor, s-a arătat, prin puterile iadului, o minge de foc sau o cățuie înflăcărată, când jar și când fulger, plutind răsucit pe deasupra palatului, ca un uliu care-și caută prada. Apoi, a încremenit clipind deasupra turnurilor, de unde a vegheat rece până spre răsărit, când s-a înălțat în spirală în slăvile ascunse ale cerului, preschimbându-și neîncetat culorile și luminile, ca și cum ar fi vrut să le deslușească o taină a tainelor tuturor celor cocoșați în genunchi prin pulberea ulițelor.
Abia când răcoarea dimineții s-a strecurat ca o răsuflare de om ostenit printre perdelele sângerânde ale nopții, împărăteasa și-a amintit de vechiul blestem și, dezvelind dintr-o smucitură trupul încremenit al prințesei, a zărit din nou pe coapsa ei stângă șarpele din blană de lup, care se încolăcise flămând și vânăt în carne. Iar când a reușit să-l reteze cu pumnalul de argint pe care-l purta întotdeauna la șold, pe rotunjimea de lapte a pulpei a rămas o urmă de păcură grasă, ca o lipitoare sătulă.
Puțin câte puțin, trupul de marmură fumurie al fetei a început să dea slabe semne de viață: o tresărire de fluture amețit a pleoapelor, un freamăt abia întrezărit al nărilor, două umbre de roze pe obraji, apoi, un murmur îndepărtat și molcom ca un susur de cântec...
În vreme ce afară, cu vuiet de bucurie și de izbândă, mulțimea de pe ulițe făcea noi valuri de mătănii pentru reîntoarcerea miraculoasă a lunii, care cobora acum întreagă și mirată înspre apus, însângerată doar pe-o latură, acolo unde o înhățaseră mai întâi dinții lacomi ai vârcolacului. Atunci, Lilika, ca deșteptată din morți, s-a răsucit deodată cu fața spre perete și, oftând adânc, și-a continuat somnul până târziu, după amiază, când s-a ridicat vioaie din așternuturi și a cerut numaidecât ceva de-ale gurii.
La palat, ziua aceea s-a scurs ca o apă tulbure, cu învârtejite bulboane de neliniște și de șoapte șuierate tainic prin colțuri, dar, de la un capăt la altul al împărăției, oamenii n-au stat o clipă, gătindu-se, după datinile străvechi, pentru alungarea Vârcolacilor-Lupi, care se puteau întoarce orișicând în barca lor de jăratec, și pentru desfacerea grabnică a vrăjilor necurate care îi aduseseră iarăși peste sufletele lor păcătoase - și așa mult prea greu încercate, de când împărăteasa de-a doua, Piaza cea Rea, pusese stăpânire pe trupul și pe cugetul nefericitului lor împărat. Dar seara, înainte de culcare, când împărăteasa i-a scos fetei sale rochia, ca să-i pună cămașa de noapte, a descoperit cu groază că jartiera de blană se întorsese la locul ei, pe pulpa piciorului stâng - apărută o dată cu răsăritul primelor stele, pesemne, căci nu apucase să se strângă crâncen în carne, ca s-o sugrume și s-o învinețească. Acuma știu, știu și știu de unde vine blestemul, a strigat Împărăteasa cu gură de scorpie, sfâșiind cu dinții lațul de piele de pe coapsa Lilikăi. Așa că poruncesc să se înfățișeze de îndată călăul și mai marele peste străjile mele, căci, altminterea, hoiturile lor vor îngrășa câinii fără stăpân de sub ziduri și cenușa oaselor lor va îngroșa pulberea dintre turnuri.
Și când toți s-au adunat cu înghețate plecăciuni înaintea-i, le-a poruncit răgușit să se înarmeze fără zăbavă pentru o vânătoare de fiare și să o urmeze apoi, cu torțe și câini, pe poteca ce ducea înspre hotarele de miază-noapte ale grădinii împărătești, acolo de unde Marele Codru se revărsa fără hotare sub stele și unde mai dăinuia coliba din lemn de stejar a prințesei de mult alungate.
Au ajuns pe hotarul înțelenit al grădinii abia foarte târziu, după ce zodiile apusului se cufundaseră deja în marea de sub capătul lumii, când, la lumina șovăielnică a torțelor, au dat câteva ocoluri prevăzătoare căscioarei de sihastru, care se umilea în genunchi pe sub umbrele grele ale unor copaci fără vârstă.
Atunci, la un ordin răcnit, hăitașii au dezlegat, toți deodată, câinii fioroși care fremătau înădușit în curelele lor, dar nici aceștia, chiar dacă au pornit ca din arc și s-au rostogolit înverșunat prin toate ungherele, n-au încolțit nicăieri nicio făptură, fie ea omenească sau nu.
Încăperile joase, sufocate de aburi fierbinți, erau pustii. O iarbă veninoasă se prelinsese peste praguri și buchete de ciuperci galbene, unsuroase se împuiaseră pe sub grinzi. Mirosea dulce a suc de cucută, dar și a sudoare închegată de fiară. Nimic însă nu mai da mărturie că cineva trăise pe-acolo în ultima vreme, iar poalele codrului se prăvăliseră în valuri mari peste râu, astfel încât bolțile cernite ale ultimilor arțari se făcuseră totuna cu acoperișul putred al căsuței de vânătoare.
Odrasla blestemată de vrăjitoare s-a înfășat pe de-a-ntregul în pielea ei de lupoaică și s-a făcut lupoaică de-adevăratelea, după cum i-a fost scris, a mârâit împărăteasa ca o cățea bătrână. Iar acum, împielițată de diavol, s-a pierdut în sălbăticia pădurii, ca să-și afle un soț și o haită, pe măsura poftelor ei de vârcolac nesătul... Și nu cred că vom mai auzi vreodată de numele ei, a încheiat ea răgușit, ca să priceapă toată suflarea că ar fi mult prea primejdios dacă oareșicine ar mai fi îndrăznit să-i pomenească numele, de atunci înainte. Căci bine ar fi să nu mai auzim niciodată de numele ei, a descântat ea printre buze, scuipându-și cu spaimă în sân.
Oricum, orbită de o ură nevolnică și copleșită de întunecate presimțiri, împărăteasa i-a poruncit numaidecât lui Simion, cel mai șiret și mai crud dintre vânătorii curții domnești, să-și facă sălașul chiar acolo, în marginea pustietății, ca să vegheze neadormit, ziua și noaptea, și să ucidă, fără alegere, orice javră de lup care ar mai îndrăzni să se mai arate vreodată pe-acolo. Iar pieile lor să le pui la saramură și să mi le înfățișezi, una câte una, la fiecare soroc, a poruncit ea cu sprâncene ascuțite de cruzime și de încrâncenare.

3
Rămas singur în sălbăticie, Simion, starostele vânătorilor, n-a cutezat să se adăpostească în coșmelia blestemată-a lupoaicei și și-a înjghebat un culcuș din ierburi și crengi în scorbura răsucită a unui arin bătrân, care părea să privegheze ponorul dinspre râu încă de la facerea lumii. Însă n-a putut nicio clipită să pună pleoapă pe pleoapă, căci jivine nevăzute, izvorând fără șir din întunecimile codrului, s-au încurat și s-au înfruntat câtu-i noaptea de lungă pe celălalt mal, urlând și chirăind din ce în ce mai aproape, ca și cum înseși porțile iadului s-ar fi deschis la o nici o sută de pași de căpătâiul bietului vânător, care și-a risipit lăncile cele mai grele și cele mai ascuțite săgeți, azvârlindu-le la nimereală prin beznă. Iar, din vreme în vreme, a auzit cu urechile lui urletele înfricoșate ale unor fiare rănite de moarte, numai că, la prima rază a dimineții, cercetând luminișurile brăzdate de gheare și scurmate de copite, n-a găsit altceva, decât, ici și colo, niscaiva pete umede încă și câteva dâre subțiri de sânge închegat. Dar niciun hoit, nicăieri, ca și cum lighioanele rămase în viață și-ar fi târât singure morții în desișuri sau i-ar fi devorat în întregime, chiar acolo, la marginea apei.
Așa că, îngrozit peste măsură, a hotărât să-și ridice un foișor din lese și bârne, cât mai sus, între crengile vânjoase ale celui mai înalt stejar din împrejurimi. A trudit astfel multe ceasuri în șir, dar, la lăsarea întunericului, avea deja un adăpost bine rostuit, la mai bine de douăzeci de picioare deasupra pământului, unde și-a tras mai apoi, pe un scripete închipuit chiar de el, burduful cu apă proaspătă de izvor și cei doi săcotei cu merinde lăsați de slujbașii împărăției: unul, mai ușor, cu slănină de mistreț și cu costițe afumate de căprioară și altul, ceva mai greu, cu posmagi vechi și tari cum e piatra. Și, de acolo, din slava noului său sălaș, a ascultat toată noaptea, ceva mai liniștit de acum, urletele haitelor de sălbăticiuni veșnic flămânde și luptele lor începute mereu și mereu, cu aceeași sălbatică înverșunare.
La lumina răsăritului, însă, când a cercetat nerăbdător urmele și semnele numai de el știute, a băgat de seamă că nicio ființă cunoscută, om sau animal, nu îndrăznise să dea târcoale colibei de vânătoare, ca să încerce să pătrundă înăuntru, cum era de așteptat. De aceea, cu amenințările nemilostivei sale stăpâne în urechi, și-a petrecut toată ziua meșterind fel de fel de capcane, pe care le-a pitit apoi, cu priceperea sa de bătrân și viclean vânător, pe ambele maluri ale pârâului, pe poteci abia întrezărite și prin luminișuri de-o palmă. Iar în noaptea care-a urmat, auzind cum se frângeau crengile subțirele de deasupra gropilor pline cu țepi, cum șuierau lațurile arcuite prin pomi sau cum se prăbușeau din beznă ghioagele grele, acoperite cu creste de toporișcă sau cu vârfuri de sabie și, mai ales, cum hohoteau sugrumat fiarele cuprinse de zvârcolirile morții, a înțeles că truda sa n-a fost în zadar. Apoi, odată cu primele luciri ale zorilor, coborând din înălțimea foișorul său și cercetând cu răbdare împrejurimile, a găsit, rând pe rând, șapte lupi dintre cei mai mari, sugrumați, sfâșiați și încremeniți pe vecie, cu dinții rânjiți spre un dușman pe care nu apucaseră să-l mai zărească. Cei câțiva urși, râși sau jderi, nimeriți și ei prin lațurile dintre pomi sau trași în țeapă prin văgăuni, a fost târâți așa cum se aflau spre o groapă uriașă, săpată anume, ceva mai departe, în dosul gardului prăbușit al grădinii, dar lupii au fost jupuiți de blană, unul după altul, după porunca împărătească, iar pieile lor sângerânde au fost întinse la uscat printre crengile stejarilor de pe maluri.
Și, chiar dacă în nopțile întunecoase care au urmat, prada a fost mereu mai puțină, alte zeci de piei zburlite și sure au sporit podoabele fioroase ale stejarilor dinspre râu.

4
În vremea asta, după ce trimișii ei răscoliseră toate ținuturile cunoscute, ca să-i găsească un ginere pe măsură, împărăteasa a hotărât, una-două, să-și mărite fata cu un prinț vestit de la Răsărit, despre care se zvonea că e frumos ca Apollo, înțelept ca Solomon și viteaz ca Ahile. Bătrânul împărat, rătăcit în visele sale rele, nici măcar n-a mai fost întrebat, căci ajunsese doar o umbră tremurătoare a zidurilor, un nevolnic pe care slujitorii îl mutau de la umbră la soare și de la soare la umbră, după cum le era voia.
Oricum, pregătirile de nuntă s-au făcut în pripa cea mare, ca și cum oarecine s-ar fi temut ca prințul din Răsărit să nu-și ia cuvântul înapoi, tainic sfătuit de vreo gură bogată, căci prințesa, crescând ca din apă, dobândise răutatea și viclenia mamei sale și, mai ales, o faimoasă încăpățânare de catâr întărâtat.
De aceea, nunta s-a făcut și mai degrabă, în chiar prima duminică de după Rusalii, fără mare alai și tărăboi, căci supușii, copleșiți încă de ceea ce le fuseseră dat să trăiască, se închiseseră prin bordeiele lor, cu ochii ridicați spre aureola de lumină a icoanelor. La palat însă ospățul s-a întins până târziu, spre miezul nopții, când mireasa și ginerele s-au retras în iatacul lor după orânduială. Dar, în vreme ce ea se alinta ca cioara-n laț și zburda gureșă dintr-un perete în celălalt, ca și cum l-ar fi prins pe Dumnezeu de picioare, el ședea înnourat de gânduri pe un colțișor al saltelei, căci tânăra sa nevastă apucase, în câteva rânduri, să-și arate arama, măcar că, iute strunită de împărăteasă, se întorsese de fiecare dată la gânduri mai bune.
În cele din urmă, tânăra mireasă, sleită de alergătura nunții și cu trupul îngreunat de mâncărurile și de băuturile ospățului, s-a întins numai o clipită pe marginea patului, ca să-și tragă sufletul, dar a adormit deîndată cu fruntea îngropată în pernă, așa cum dormea ea dintotdeauna. Atunci o bretea străvezie a cămășii din borangic topit i-a alunecat lin peste braț, dezvelind icoana de înger încrustată pe umăr, pe care proaspătului soț îi era dat pentru s-o vadă pentru întâia oară. Iar, când acesta, ca lovit de deochi, s-a aplecat deasupra, minunatul boboc de trandafir s-a deschis ca o fereastră prin nori, dând la iveală obrazul înlăcrimat al unei fecioare cum nu se mai văzuse vreodată sub soare. Iar chipul acela plăpând, încununat de petale de raze, i-a căutat cu nesaț luminile ochilor și, revărsând râuri fierbinți de iubire, prea multă vreme zăgăzuite, i-a șoptit ca într-un cântec de leagăn: Cât de mult m-ai lăsat să te-aștept, dragul meu, drag, și cât de anevoios se vor șterge-n uitare puținele ceasuri care mă mai leagă-n blestem, căci, chiar dacă n-ai aflat până-acum, eu sunt Simina, singura fiică a adevăratului stăpân de pe-aici și singura mireasă de pe lume sortită ție de ursitoarele bune care mi-au vegheat nașterea. Și tocmai de aceea, mirele meu multașteptat, tu vei rupe blestemul care m-a alungat printre lupi și mă vei smulge din ghearele întunericului, pentru a mă răsădi, de-a pururi a ta, în Grădina Ta de Lumină de la Răsăritul de Soare.
Numai că, chiar atunci, fără de veste, a răsunat prin fereastra larg deschisă cel de-al treilea cântat al cocoșilor, iar trandafirul de pe umăr s-a închis ca niște aripi sfioase de fluturi, învăluind și roua de lacrimi de sub pleoapele coborâte în rugăciune ale prințesei din vis. Și asta chiar în clipa în care prințul, îngenunchiat la marginea patului, ar fi vrut s-o acopere cu mii și mii de săruturi de foc. Dar și-a luat repede seama, ca să n-o deștepte pe prințesa cealaltă, care nu încetase să-și rumege, chiar și prin somn, ocările și amenințările pe care nu putuse să le latre, după pofta inimii, la lumina zilei.

5
Acum, tot în prima duminică de după Rusalii, vânătorul, care moțăia amorțit în cușca lui din stejar, a auzit, printre freamătul somnoros al crengilor, cum bârna, potrivită anume deasupra intrării în căsuța de vânătoare, s-a prăbușit deodată cu vuiet de stâncă detunată și cum un glăscior scâncit de copilă îndurerată a sfâșiat liniștea nefirească a luminișului. Dar n-a cutezat să se coboare și să cerceteze, căci de dincolo de pârâu se pornise din nou o haralie de urlete deznădăjduite, ca și cum o întreagă oștire de fiare turbate ar fi întovărășit până la acel hotar făptura care se strecurase nevăzută-n cabană și care, fără doar și poate, se zbătea acum în chinuri pe scânduri, cu picioarele sugrumate de funiile încolăcite ale capcanelor.
Abia peste vreo două-trei ceasuri, când liniștea și pacea se așternuseră de mult peste codri, străjerul, stăpânit încă de o groază nelămurită, a îndrăznit să se desprindă de adăpostul său din copac și să se apropie pe vârfuri de căscioara înecată în smoala topită a nopții. A împins apoi ușa cu vârful unui jungher de care nu se despărțea niciodată și, la lumina abia cernută a stelelor, și-a cercetat plasele încâlcite pe jos, sfâșiate parcă de colți ascuțiți și puternici, deși odăița părea la fel de pustie ca și atunci când o părăsise ultima oară. Doar în colțul cel mai întunecos se deslușea, plutind la câteva palme de podea, o nălucă de fum - prea înaltă ca să fie un duh de animal și prea subțire ca să fie un suflet om. Atunci, vânătorul, care văzuse și pățise multe la viața lui, și-a luat inima-n dinți și, pipăind cu vârfurile degetelor făptura aceea de cenușă-închegată, a înțeles cu uimire că era o doar o blană de lup, pe care cineva o agățase-n perete de foarte curând, căci el, care își cerceta zilnic lațurile, n-o mai zărise niciodată pe-acolo. Iar mai târziu, când o desfăcuse sub lucoarea ninsă din Calea Robilor, pricepuse că avea înaintea ochilor o piele zveltă de lupoaică tânără, care mai păstra ceva din gingășiile vârstei, precum și mireasma aceea, abia deslușită, de flori de pădure și de ierburi amare.
Și, pricepând iute ce se petrecuse acolo, vânătorul s-a lăsat, în așteptare, pe-o manta veche, după ușă, știind că stăpâna acelui veșmânt fermecat se va întoarce înainte de răsăritul soarelui, ca să-l îmbrace în pripă și să se strecoare înapoi, în arcanele încă întunecoase ale pădurii. Numai că, prea ostenit de lungile ceasuri de veghe sau cuprins de vreo vrajă necunoscută, bătrânul s-a prăvălit încetul cu încetul pe-un umăr și s-a adâncit într-un somn fără vise, până când soarele s-a înălțat la o palmă pe cer. Iar atunci când l-au deșteptat glasurile gângurite ale unor porumbei sălbatici ce-și făcuseră cuibul în pod, a băgat de seamă, clipind ca o bufniță rătăcită, că pielea de lupoaică se făcuse deja nevăzută și că pe locul ei din perete se jucau răsucit doar fluturii străvezii ai zorilor. O înfrângere care, din neștirbită încredere-n sine, îl întristase la început, dar pe care o simțise mai târziu ca pe o iertăciune.
Cu toate acestea, ca un vajnic vânător ce se afla, hotărâse să-și înzecească osârdia, pentru ca, în noaptea care tocmai se așternea peste codri, mult mai devreme și mult mai adâncă decât oriunde altundeva pe pământ, să nu se mai lase în voia somnului, ca un prunc nevinovat. Așa că se apucase pe dată să curețe scorbura din arin în care își petrecuse ce dintâi noapte și, după ce înghesuise înlăuntru câțiva vălătuci de iarbă bine uscată, se ghemuise și el tot acolo, cu arcul pe genunchi și cu ochii ațintiți spre ușa șoldie a căscioarei din lemn.
Veghease așa, cine știe cât, dar spre dimineață, la cea din urmă vamă a somnului, sărise din nou în capul oaselor, căci de pretutindeni veneau, în valuri de vifor, chiote înfierbântate de ură și de răscoală, șuiete de hăitași înverșunați, tropote de cai în spume, schiaun de câini asmuțiți și plesnet îndesat de săgeți, în vreme ce zarea se cutremura stacojiu pe deasupra castelului împărătesc, în semn că focurile de strajă, făcliile, lumânările din biserici și toate opaițele din ungherele sărăciei fuseseră aprinse toate deodată. Apoi, gloata nevăzută se încâlcise o clipă printre crengile întrețesute de jur împrejur, când, peste bezna plină de zgomote și de amenințări furioase, se aprinsese, clipind ca un far îndepărtat-apropiat, astrul mincinos al aceleași corăbii amețitoare, care se mai rotise de câteva ori pe deasupra ținutului, pâlpâind cu dojană între apele unor nopți și mai triste.
Atunci, tot alaiul, în frunte cu împărăteasa și cu fiica ei, încremenise ca trăsnit, cu toți ochii căscați înspre cercul de foc înghețat care se răsucea și se mistuia în sine însuși, apropiindu-se și crescând fără-ncetare, ca și când ar fi vrut să-i apuce pe toți deodată în vârtejul său de lumini și de culori nepământene.
Sloboziți săgețile și aprindeți focurile de catran, striga împărăteasa desfăcându-și spre cer ghearele nevolnice de gânganie pe jumătate strivită. Dar nimeni n-o mai auzise, pesemne, căci toți, rând pe rând, se prăbușiseră deja în genunchi, ca să îngâne cântece de slavă și de iertare pentru Cel Înalt Prea Slăvit, care, iată, li se arăta, chiar acum, în toată Splendoarea și în toată Strălucirea Lui, blândă și cumplită totdeodată. Și stând toți cu toții îngheboșați sub povara păcatelor nemărturisite care abia acum, în salbe grele de plumb, se prăvăleau asupra lor din negurile uitării, n-au băgat de seamă cum Cetatea Zburătoare se coborâse răsucit peste râu, așezându-se ca un curcubeu mereu schimbător chiar pe hotarul dintre lumea cunoscută a oamenilor și tărâmul întunecat al fiarelor.
Și doar când o ușă de diamant s-a deschis în peretele învăpăiat al Zidirii Cerești și când un fluviu de strălucire dumnezeiască s-a revărsat peste capetele lor, abia atunci au cutezat, pentru-o clipită, să-și ridice pleoapele înspre minunea-minunilor și să primească învâlvorarea din cer ca pe o îndelung așteptată binecuvântare. Și-au putut să vadă cu ochii lor cum o scară de cristal învăpăiat s-a coborât până între ochii încrucișați de groază ai împărătesei și ai fiicei sale, care mai căuta orbește să se atârne de brațul voinicului de la Răsărit, ce-i fusese soț sau, mai degrabă, nesoț, o săptămână întreagă. Dar acesta se mistuise deja în bezna umbrită a arinilor care străjuiau râul.
Apoi, pâlpâind ca niște flăcări albastre pe scara de spuză, se iviseră două făpturi care nu păreau nici adevărate, dar nici întru-totul neadevărate și care, apropiindu-se, stârniseră un prelung ecou de uluire, fericire și groază.
Era Împărăteasa Dintâi, înveșmântată în voalul ei vioriu de la nuntă și încoronată cu perle ninse de străluminare, ca la prima sa înfățișarea dinaintea norodului, când, în sunet de clopote și de trâmbițe, se împlinise taina cea sfântă a cununiei. Cobora fluturând ușor în boarea zorilor, iar ochii săi de văpaie albastră erau mai reci decât două stele de gheață. Iar, la un pas înapoi, o urma, călcând pe două tălpi, dar adusă de spate ca un om ostenit, o lupoaică auriu-arămie, înstelată de sticlirea din jur și străfulgerată de o fioroasă încordare, care i se deslușea mustrător în priviri. Amândouă coborâseră treaptă cu treaptă, din ce în ce mai vii și mai adevărate, și se opriseră la un stânjen de împărăteasă și de fiica ei, căci cetele de oșteni și de slugi înarmate care le însoțiseră până acolo se tot rostogoliseră înapoi, ca să se prăvălească apoi pe genunchi și pe coate printre umbrele cele mai adânci ale copacilor.
Atunci, s-au ivit în cercul neverosimil de lumină polară, venind dinspre sălbăticie, Prințul de la Răsărit și lupoaica cea tânără, pe care zadarnic o pândise atâtea zile și noapți Simion, vânătorul. Călcau cu o încredere uimitoare - ea pe patru labe, ca o lupoaică de rând, iar el alături, ușor aplecat înspre creștetul ei, deasupra căruia își ținea ocrotitor palma dreaptă.
Vino, vino la pieptul meu, fiica mea, rătăcită-n pustie, i-a spus Împărăteasa din Stele lupoaicei din codru, iar aceasta a făcut câțiva pași înainte, fără de teamă, și, ridicându-se pe tălpile dinapoi, s-a aplecat la pieptul aceleia pe care o recunoscuse de la bun început drept adevărata sa mamă.
Iară noi ne vom întoarce încă o dată acasă, Lilika, fiica mea rătăcită-n blesteme, a scrâșnit Lupoaica din Cer și, fără să țină seama de jelaniile celor două iazme spurcate, s-a coborât ea însăși pe frunzișul veșted al poienii, ca să-i arunce pe umeri blana de lupoaică tânără, pe care, în trecere, o desprinsese cu ușurință vrăjitorească de pe umerii Siminei, rămasă astfel în prealuminată sa frumusețe de crin dumnezeiesc. Și atunci, cât ai clipi din ochi, Lilika s-a și scufundat în pielea aceea blestemată, care ei îi fusese hărăzită din naștere. Și, căzută în patru labe, și-a urmat noua stăpână, scâncind cu adâncă umilință, până în miezul învăpăiat al Carului de Foc, care s-a închis tremurător peste ele, ca o aripă de Fenix în flăcări.
Iar Împărăteasa Dintâi și fiica ei cea dreaptă, Simina, însoțite îndeaproape de Prințul din Răsărit, au trecut de-a dreptul prin trupul de ceață în risipire al celeilalte împărătese, care s-a spulberat deodată-n cenușă, întors astfel în bezna din care s-a întrupat, și s-au îndreptat fericiți spre castelul din jariștea zării. Apoi au înălțat frunțile, cu pioasă recunoștință, când roata aceea uriașă de foc s-a ridicat învârtindu-se deasupra copacilor, ca să se stingă încetul cu încetul în străfundurile văzduhului.

6
Și a fost bucurie mare în toată împărăția, și a fost nuntă mare și adevărată, care a durat o sută de zile. Și au fost clopote și surle, și tobe, și chiot când mirii au ieșit mână în mână din biserică, urmați de Împăratul cel reîntors printre oameni și de Împărăteasa lui cea adevărată, reîntoarsă din morți.
Și undeva, deasupra, în adâncurile senine ale cerului, s-a aprins o stea fără nume, pe care și voi ați văzut-o, desigur, surâzând printre nori, în serile acelea de dulce uitare de sine, când vi s-a părut, pentru o clipă, că sufletul vostru s-a întrupat într-o minunată și asemănătoare făptură, dar care n-a fost și nu va fi niciodată de pe lumea aceasta.










S F Â R Ș I T