AM SACRIFICAT o sumă imensă și-am scăzut cu câteva milioane venitul meu fix, dar una din fanteziile cele mai vechi din tinerețea mea a devenit o realitate. Orașul e pălmuit și natura răzbunată.
Mulți ani am trăit în camere oribile, în cartierele cele mai îngrămădite din orașele cele mai populate, mai pline de praf și mai zgomotoase din lume. Uram camerele casele, străzile, orașele, dar nu puteam face altceva decât să trăiesc în ele. Și-mi închipuiam că în urmă cu cincizeci sau o sută de ani, în locul acestor dezgustătoare drumuri înguste și lungi, al cazărmilor murdare și infecte, al labirintelor de asfalt și de noroi, erau livezi, în care florile înfloreau la soare, câmpii în care fructele se coceau, păsările cântau, iepurii alergau și în care vântul trecea liber; pământul proaspăt, udat de ape, cu iarbă mirositoare, sănătos, ospitalier pentru vagabonzi. Și visam că un om foarte puternic — un bogat sau un dictator — s-ar putea distra redând naturii măcar o bucată din aceste orașe dezgustătoare: că ar dărâma casele, ar desface caldarâmul de pe străzi și ar face să se întoarcă aerul curat acolo unde zac mlaștini, gropile înflorite acolo unde acum se scurg șanțurile, liniștea unde este zgomot și singurătatea acolo unde mii de oameni se îngrămădesc în morminte de cărămizi suprapuse.
Acest gând m-a condus, poate fără să-mi dau seama, când am cumpărat un lot de case în unul din cele mai populate cartierele din New York. În loc să-mi plasez banii ici și colo în metropolă, dădui ordin agenților mei să cumpere case numai în acel cartier. Cu timpul, aș fi putut să-l transform, ca să scot un venit triplu. Dar când mi-am dat seama că posedam două sau trei străzi întregi și, în afară de câteva grupuri de case izolate, cartierul întreg, îmi veni în minte, cu o putere stranie, amintirea și ispitele de odinioară.
Fantezia întrecu orice calcul: nu putui rezista. Încet, încet, reușii să cumpăr și casele care nu erau încă ale mele și mă găsii stăpân absolut pe douăzeci de acri din New York mai mult de optzeci de mii de metri pătrați. A fost nevoie de șase luni, până ce am alungat pe toți locuitorii și zece luni pentru a dărâma toate casele. Rămâneau, printre dărâmături, unele străzi publice, asupra cărora nu aveam aici un drept. A trebuit un an de intervenții și de stăruințe pe lângă municipalitatea și statul New York, spre a obține să-mi cedeze aceste străzi pentru uzul meu personal. Nemaifiind locuitori pe acolo, drumurile care duceau la casele dărâmate erau de acum înainte inutile. Dar, ca să înving ultimele rezistențe, trebui să las să se creadă că destinam întrebuințării publice parcul proiectat. Dar când totul fu în regulă, făcui după placul meu.
Cei douăzeci de acri de teren fură închiși cu un zid înalt, fără ferestre, zăbrele sau porți — intrarea rezervată mie este subterană — și un stat major de botaniști, de zoologi și de ingineri, după trei ani de muncă a săvârșit miracolul.
În locul cartierului infect, locuit de lucrători, de mici funcționari, de mici negustori, e acum un fel de pădure virgină, cu lacuri și codri, livezi și canale, în care păsările cântă, pomii înfloresc, în care abia se aude zgomotul îndepărtat și nelămurit al orașului infernal. O parte din teren este amenajată în grădină zoologică : leii și panterele rag acolo unde țipau copiii și trăncăneau menajerele, în partea destinată pădurii am pus să se aducă iepuri, veverițe și arici — și nimeni n-are dreptul să-i omoare. Plantele, aduse aici în stare adultă și apoi îngrijite după metodele cele mai sigure, sunt în plină vigoare și se înmulțesc în așa fel, încât creează poteci umbrite și labirinturi pitorești și ai iluzia că te afli departe, la o sută de mile de orașul cel mai populat din lume.
Nici o casă, în afară de unele pavilioane ascunse, pentru grădinari și păzitorii fiarelor. Cine trece pe dinafară nu vede nimic, nu se bucură de nimic; poate în timpul nopții se aud în străzile vecine răgetul unui tigru sau cântecul unei privighetori.
Eu singur profit de acest mic paradis terestru regăsit. Nu las pe nimeni să intre și nu invit pe nimeni. N-am cheltuit o mare parte din capitalurile mele ca să fiu admirat sau ca să aud complimente; am făcut aceasta numai ca să mulțumesc pe acel adolescent care, atâția ani a purtat propriul meu nume și a suferit de îngrămădeala puturoasă a orașelor și de atmosfera înăbușitoare, dar care în sfârșit, s-a răzbunat, redând luminii măcar o bucată din câmpiile pe care oamenii le-au ascuns sub vulgare cuburi celulare.
Pe străzile pe care odinioară treceau toți, nu trec decât eu acum; unde automobilele urlau mirosind urât, se plimbă acum urșii mei pașnici; unde se afla un bar, e o fântână cu apă limpede; unde afaceristul cu împrumuturile ședea la pândă, așteptându-și victimele, șacalul se întinde la soare.
În însăși inima unui oraș orgolios și colosal, mi-am plătit luxul adevărat și cel mai costisitor care exista pentru omul modern: izolarea și liniștea. Cei care trec și văd zidurile înalte și goale și nu știu ce se află înăuntru, exclamă: „Capriciu de nebun" !
Eu însă, dimpotrivă, am impresia că mi-am construit, în incinta unei vaste case de nebuni, o celulă mică, dar veselă, de înțelepciune.