*****

Mir-Una nu era sigură dacă mai trăiește sau și-a însoțit sora în Nemărginire. Îl văzuse pe pilot ridicându-se cu eforturi enorme și apoi luând-o în brațe. Știa că Rih era moartă și că vor muri și ei. Se lăsă moale în brațele sigure ale pilotului. Cu certitudine că el va ști ce să facă. Iar dacă vor muri..., gândul rămase neterminat pentru că pilotul se prăbuși inconștient peste ea. Era mai greu decât își închipuise. Reuși să-l dea jos de pe ea și se ridică lângă trupul inconștient.
- Pilotule? Ești bine?
N-o mai auzea. O stare letargică îi inghețase trupul.
- Vic-Tor!? Vic-Toooor!
Nimic.
Îi luă fața în palme și încercă să șteargă dârele de sânge dar îl mânji și mai tare. Începu să plângă. Disperare. Un cuvânt a cărui înțeles îi fusese cu desăvârșire necunoscut până în clipa fatală când Sibella i-a răpit tot ce avea mai scump. Părinții muriseră sub dărâmăturile șocului inițial. Nu reușise apoi să găsească printre supraviețuitori nici măcar un prieten. Belyall! Oare unde s-au dus atâtea suflete nevinovate?
Pilotul gemu ca prin vis și trupul până atunci încordat se destinse alunecând din brațele ei.
Nava pierdu din viteză și abandonă spectacolul dogoritor. Ca și cum ar fi fost condusă e cineva mări din nou viteza îndepărtându-se de noul soare. Apoi o văzu. Era o planetă mică negricioasă, cu doar câteva pete mai deschise la culoare.
Naveta SUB-03 acceleră apoi vertiginos spre noua planetă. Pe măsură ce se apropia, Mir-Una putea distinge tot mai multe repere ale întunecatei lumi spre care erau atrași. Un lanț muntos înconjura din toate părțile un ocean negru, spumos. Linia munților era aproape perfectă și separa cele două jumătăți ale planetei. Oceanul semăna cu o gaură neagră, și dădea impresia unei creșteri constante. De partea opusă totul era diferit. Putuse observa câteva lacuri albastre care îi strânseră inima, atât de bine semănau cu lacurile Sibellei, și ceea ce părea a fi o pădure nesfârșită care se lovea violent de baricada munților. Aruncă o privire plină de speranță pilotului apoi se opri pe trupul surorii ei. Înghiți câteva lacrimi și se îndepărtă de ecran. Scutură trupul adormit al lui Vic-Tor dar fără succes.
Cu cei doi la bord, ca singurii supraviețuitori ai unei întregi civilizații, naveta înconjură planeta. La un moment dat păru a se prăbuși în apele negre și zbuciumate ale imensului ocean dar, ridicată parcă de o mână nevăzută se înălță din nou. Intrarea în atmosferă se petrecu fără evenimente ceea ce era normal la o viteză atât de mică. Emoțiile Mir-Unei erau în continuă creștere până când simți solul ferm sub telescoapele navei. Erau pe sol și o liniște sumbră se strecură în Sala Control. Pilotul nu părea a mai fi în viață și o senzație cu totul nouă puse stăpânire pe ea. Frica.
Ca printr-o minune evitaseră ciocnirea cu apa neagră a oceanului semiplanetar și atinseseră aproape brutal solul sterp de la poalele munților. Erau între cele două lumi. Mir-Una putea auzi vântul atacând nava din toate direcțiile. Își șterse obrajii de lacrimi și se aruncă spre trupul nemișcat al pilotului. Ceva se schimbase – era la fel de inghețat ca orice piatră de mantero- dar expresia se modificase vizibil. Era crispat ca și cum ar fi fost supus unui chin infernal. Ooh, Belyall! Ajută-mă! Ajută-ne! Ajutoooor!
Dar nimeni nu sări să-i ajute. Pustiul pe care-l simțea strecurându-se înăuntru îi răpi toate puterile. Extenuată se întinse lângă pilot. Nu dormea, nu mai avea forță nici să leșine. Ah, ar fi fost atât de ușor să alunece în Nemărginire lângă bărbatul acela. Își aminti cât de mult le speriase în primele zile cu ochii aceia goli, argintii, metalici. Familia lor le ținuse departe de bărbații Surrei a Doua. Habar nu avusese cum arăta unul... Tot ce știa despre ei era că nu sunt decât niște sclavi, niște brațe de muncă spre folosul exclusiv al Surrei Întâi. Îl observase cu atenție în timp ce el opera la diferite aparate ale navetei. Îi urmărise plină de interes modul în care gândea și ajunsese capabilă de a recunoaște când pilotul reușea să descopere cauza unei stricăciuni sau când sprâncenele i se coborau încurcate atunci când ceva îl nemulțumea. Nu știa sigur ce era în mintea lui, pentru că aproape mereu era învăluit de o suferință a cărei cauză era un mister, dar ajunsese la concluzia că Surrele erau o prostie. Nu era nimic greșit la acest om. Nimic sălbatic... Acum datora viața ei și pe a surorii ei... Defapt, numai a ei. Durerea amintirii cristalului ce ieșise murdar de sânge din gâtul lui Rih-Una o făcu să deschidă din nou ochii. Trupul diform al fetei zăcea la câțiva metri de ei. Nu-l mai putea privi. Inima ei amenința să sară în pieptul surorii... Nu! Trebuia să iasă! Acum n-o mai putea ajuta cu nimic. Se ridică și după ce-și frământă degetele infrigurată descoperi resortul care acționa trapa de la etajul de jos. Îl apăsă cu ambele mâini ascultând încordată pufnetul de răspuns. Alergă spre scări dar se împiedică de mâna pilotului și aproape își rupse un picior izbindu-l de un panou electric. Ah! Nu putea pleca singură. Se întoarse și înșfăcând energic brațele bărbatului începu să-l tragă după ea spre scări. Un geamăt surd se născu în pieptul lui Vic-Tor în timp ce pilotul își refăcea conexiunile cu spațiul din jur.

Vic-Tor simți ca prin vis că cineva îl ține strâns și că picioarele i zgâriau de grilajele metalice. Încet, ca și cum ar reveni de departe –de foarte departe- deschise ochii. Imaginile din jurul lui nu aveau nici un sens. Era afară. Pe sol ferm! Auzea un piuit subțire undeva în spate și înțelese că naveta era undeva acolo. Cum aterizaseră? Unde?!
Apoi recunoscu malul.
Apele sumbre treziră din nou coșmarul și durerea. Își duse mâinile spre tâmple și privi în jur. Mir-Una era lângă înfricoșată dar nu-l privea pe el. Își întoarse atenția spre direcția aceea...
O siluetă înveșmântată în alb se apropia plutind spre ei! Durerea încetă la fel de brusc precum apăruse. O liniște ciudată puse stăpânire pe el și făcu un șovăitor pas înainte. Spre ea.
- Pilotule!
Exclamația păru doar o șoaptă. Vru să se întoarcă, să se afunde în ochii ei albaștri cu inel întunecat dar parcă nimic nu mai conta. Până și amintirea fetei din Surra Întâi era dizolvată de un acid ce-i otrăvea mintea. Tot ce simțea era un puternic parfum floral și o atracție irezistibilă spre ființa care încă se apropia. Simți brațul rece al Mir-Unei încercând să-l oprească. Dar era prea slabă. Cum ar fi putut să-l oprească pe el? Zâmbi năuc și păși din nou. Tânăra alergă după el și-l prinse hotărâtă de mână. Dacă ea dorea să vină, n-avea nimic împotrivă. Un sunet gros se născu în trupul ființei care părea a nu fi de acord cu această nouă situație. Apoi se întâlniră și totul se petrecu foarte repede. Auzi cuvintele cu mintea...
- Ești așteptat cu dor, călătorule! Omoară servitoarea și vino după mine!
Vocea vibra asurzitor în capul lui. Nu admitea replică sau nesupunere. Se întoarse spre tovarășa lui de drum privind-o străin. Mâinile i se îndreptară ca prin ceață spre gâtul plăpând al fetei. O atinse la început tandru apoi brutal. Ochii ei curați se înfipseră în privirea lui. Un moment care păru a dura o eternitate se scurse lent apoi el rupse strânsoarea. Prinse cu un gest simplu trupul amețit al Mir-Unei și o ridică în brațe. Urletul ființei îi explodă în cap provocându-i durerea atât de cunoscută.
- În lumea mea o să mi te supui!
- Ea nu moare azi, apucă să rostească apoi căzu în genunchi în fața siluetei albe. Durerea îl făcu să scape trupul fetei și să alunece fără putere pe mal. Acela era sfârșitul pentru ei. Pentru rasa lor stupidă și odinioară atât de vie. Deci era adevărat. O Profeție străveche, de pe vremea terreanilor, spunea că bărbații Surrei a Doua sunt dăruiți cu abilități neobișnuite. Își amintea că râsese plin de veselie când bătrânii îi povesteau cum unii dintre ei pot să vadă viitorul. Sau mai exact momentul în care vor muri. Doar atât. Darul lui Belyall nu era unul mare dar ei credeau că se întâmpla asta pentru ca ei să se poată feri de Nemărginire, să fie veșnic tineri și mai puternici decât orice..., așa spunea Profeția.
Spre surprinderea lui durerea încetă din nou. Deschise ochii și descoperi că erau singuri. Ființa dispăruse! Își șterse ochii verificând din nou... Erau doar ei. Ridică trupul firav și în timp ce fata își revenea mai scrută o dată malul sterp. Cu adevărat era o profeție mincinoasă!
Trecându-și un braț protector în jurul umerilor ei începură să meargă clătinat spre munte.
- Acolo..., spuse ea ridicând mâna spre vârful muntelui.
- Ce e acolo? Întrebă răgușit.
- Dincolo, e o lume nouă!
Fără a mai încerca să afle amănunte tăcu iuțind pasul. Susținea și greutatea fetei dar nu-i păsa. Trebuia să plece cât mai departe de oceanul acela atât de macabru. Malul acela nu era sigur pentru ei...

Poate dincolo de munte era întradevăr o lume nouă. Poate era una mai bună decât cea înghițită de soarele sistemului lor. Poate că acest soare nou va fi mai blând cu ei..., poate că viitorul abia începea și profeția care spunea că Sibella se formase de la o singură pereche avea un sâmbure de adevăr. Oricare ar fi viitorul acum erau doi pentru a-l înfrunta. O nouă speranță le inundă inimile și se priviră scurt, ca o înțelegere, înainte de a se pierde printre munții noii lumi.