Caut un dicționar, dau jos un rând întreg de cărți, un roman al lui Eliade îmi atrage atenția, „Doisprezece trandafiri”, când am citit cartea asta? o deschid, între file, o hârtie împăturită, scrisul Anei, l-aș recunoaște și după o mie de ani, o scrisoare datată 16 decembrie 1990, citesc și-ncep să-mi amintesc perioada aceea urâtă, de după 1989, în care visele noastre începuseră să moară, unul câte unul, în paranteza foarte mică dintre întoarcerea mea și plecarea ei, încă am mai avut ceva timp, nu prea mult, să batem străzile și piețele, am cumpărat într-o zi struguri din Amzei, i-am mâncat mergând agale pe Calea Victoriei, discutând, rememorând frumosul și urâtul.
„adevărate erau poate căutările noastre, idealismul ăla naiv, altfel nu știu dacă prin alte zone sociale se vedea așa de puternic caricatura umană multiplă, ca acolo, că prin fabrici si uzine oamenii erau mai ocupați, mai munciți, mai aveau un copil, o grijă.”
„da, era un zoo acolo la institut, de ce m-aș bucura că am stocat asemenea inepții în teribila mea memorie? tu și Dan îi ziceați "cloacă", țin minte cuvântul ăsta, îl repetați foarte des și-l împrumutasem și eu, ca de altfel tot felul de alte chestii care veneau de la voi, mai precis de la tine, pentru că Dan era umanizat în ochii mei prin tine, nu că nu i-aș fi observat calitățile, dar atunci când tu nu erai prezentă mă simțeam în fața lui cam cum m-am simțit la primele interviuri, adică terifiată!!! eram prea tânără sau mai bine zis "necoaptă" cum m-a numit el la sfârșitul timpurilor, îmi amintesc atâtea prostii ...și asta în special de când am început să-mi fac ordine prin "arhivă", unele sunt chiar gunoaie, încerc să le șterg din toate fișierele si dacă se poate fără nici un backup, dar tu Ana, te pregătești să pleci și-o să uiți, fără vreo șansă
de-aducere aminte.”

Intrăm amândouă într-o biserică …„aș dori să mă spovedesc…” femeia de la lumânări ne spune că părintele mai întârzie, apoi o întreabă sec, ați mâncat?
Tonul ei mă provoacă, câțiva struguri nu contează, poate doar la glicemie, cred că merită să te spovedești, vezi ce set de analize oferă, s-au privatizat, ce profesionistă este!”
Izbucnim în râs. Ne regăsim. Pe-o bancă, în Grădina Icoanei, rememorăm nebunia noastră existențialistă.
Silogismele iconoclaste ale lui Sartre... „nimic nu se întâmplă fără voia lui dumnezeu și dumnezeu este bunătatea însăși, deci, ceea ce se întâmplă este cel mai bine”...sofisme, de ce nu-și zboară creierii, disperare de cafenea”
„cred că sunt mai degrabă blazați, unde ți-e umorul,
lasă-te prinsă-n joc Daria, jocul ideilor, mie-mi place curentul existențialist, doar așa, ca și găselniță intelectuală, dar mesajul nu mi se pare mai presus de bășcălia lui Caragiale, din această dilemă nu se poate ieși! e revoltător să nu faci nimic pentru că oricum nu contează.”
„și-n jocul ideilor, care-i părerea ta?”
„dumnezeu nu este preexistent, l-am creat din nevoie, este basmul nostru, al adulților, la care nu vrem să renunțăm cu nici un chip, nu există, da știu, nu putem demonstra logic că dumnezeu nu există, după cum nu putem demonstra logic că el există, dar dincolo de logică, cum să ador o ființă supremă care-și rezervă dreptul să facă ce vrea și când vrea, o ființă capricioasă care mă chinuie cu un concept absurd despre bunătate?! am revenit la teoria lor, de fapt asta zic și existențialiștii.”
„și dacă totuși ar exista?”
„atunci, Sartre are dreptate, diavolul și bunul dumnezeu sunt unul și același”
„ceva ne scapă, nopțile noastre de insomnie, împărțim salamul cu Fetița și puii ei distrofici, suntem noi mai buni decât dumnezeu, dacă el ne-a creat?”
„n-ai auzit de genii concepute la beție? ți se pare că suntem buni? suntem la fel de inconsecvenți, la fel de arbitrari ca și el”
„prefer să cred că nu există, e mai ușor de suportat”
„sau poate că suferința are valențe neștiute de noi”
„nu-mi pasă, e prea urâtă”
Ana mă aruncă în lumea fantastică a ideilor necenzurate, descoperindu-mi ce și cum să citesc, dar tot ea mă și temperează în crizele și dezechilibrele mele. O admir pentru inepuizabila ei putere de revenire. Sunt uimită cum reușește să-și păstreze cheful de viață după ce-l citește ore-n șir pe Nietzsche. Poate că-i ocupă parțial mintea, dar nu și inima, continuă să-și dăruiască cu aceeași ușurință hainele, mâncarea, bijuteriile. De dragul cărților,
s-a împrietenit, un fel de-a spune, cu tipa care lucrează la xerox, o securistă gălăgioasă, mică și rotundă ca un balon.
„am visat-o pe Geicu...” îmi povestește râzând în hohote, îmi tot explica ceva și nu știu cum a-nceput să se micșoreze rapid, ca un personaj dintr-un desen animat, până s-a transformat într-o jucărie de cauciuc, cum sunt chestiile alea de le strângi în mână și țipă!!”

Citesc… hârtia îmi tremură în mână. Din nou e atât de mult de când n-am mai vorbit.
„Daria, am primit o felicitare și două fotografii, am primit în sfârșit o veste și un gând, și asta tocmai într-o perioadă în care mă gândeam intens la tine. Nici nu știu cât timp a trecut de când n-am mai vorbit, știu însă că îmi lipsești enorm, poate de-aia cuvintele tale mi s-au părut ușor cinice; nu spun că au fost ci doar așa le-am resimțit acum, când în jurul meu este un gol imens, cand toți prietenii sunt duși, când nu sper într-un Crăciun liniștit, când nu mai aștept nimic bun de la viitor.
Mi-e imposibil să scriu. Nu scriu nimănui. Nu mă simt în stare de comunicare. Pur și simplu nu știu ce să scriu.
N-am traversat niciodată o perioadă atât de nefastă, de distructivă, de inutilă. Așa cum nu se leagă scrisoarea asta, așa nu se leagă nimic în jurul meu, nimic în mintea mea. Îmi pregătisem o foaie dublă, dar mi-am dat seama după primele rânduri că e inutilă așa că am rupt-o.
MI-E DOR DE TINE, MI-E DOR DE TOT CE PRIMEAM ȘI PUTEAM SÃ DAU, MI-E DOR DE NOI AȘA CUM ERAM ATUNCI CÂND NE ERA „RÃU”. Nu scriu cu litere mari să umplu pagina, ci doar ca să înțelegi că sunt pe cale de dezintegrare, că nu mai găsesc resurse decât în trecut.
Nu vreau să te încarc cu răul din mine, dacă tu ai scăpat de asta, îți doresc să fii fericită.
Scrie-mi tu, te rog încearcă să mă înțelegi că nu tac din indiferență, cred că e ultimul lucru de care
m-ai putea suspecta. Bucură-te de lumea nouă,
bucură-te că trăiești.”
Dumnezeule, cât de năroadă eram, vorba preferată a Lianei, cât de naivă, îmi amintesc vag sarcasmul din felicitarea mea, încercam să-mi ascund nefericirea printre ironii,
mi-era rușine să recunosc că acolo, în lumea liberă, mă simțeam mai singură și mai disperată decât oricând.