Drumul galerelor romane spre coastele Britanniei nu a fost lipsit de peripeții. Pe una din ele, chiar pe cea la care trăgeau la rame vohienii, a izbucnit o epidemie. Poate condițiile de viață mizere din închisoarea romană, lipsa unei igiene personale, sau poate mâncarea niciodată suficientă, au făcut ca aproape de coastele Britanniei doi vâslași să aibă frisoane puternice, stări emetice convulsive. O spută roșiatică li se prelingea pe buzele vineții, și stări alternante de frig și fierbințeală le zguduiau trupurile slăbite. A doua zi, alți trei vâslași avură aceleași simptome. Comandantul galerei, tribunul Marcus Salvius, porunci de frica unei epidemii generale să fie aruncați peste bord. Vâslașii vohieni nu vor putea uita ușor brațele deznădăjduite ce fluturau peste coama valurilor, devenite mormânt etern pentru tovarășii lor. Din cauza împuținării brațelor la rame, corabia a rămas în urma celorlalte. În noaptea imediat următoare, a izbucnit o furtună devastatoare. Printre fulgerele ce topeau fața neagră a mării corăbierii au zărit vârfurile ascuțite ale unor stânci. Impactul cu ele a fost violent. Catargul principal s-a rupt în două cu un zgomot asurzitor, zdrobind sub el vâslași și soldați deopotrivă. Valuri mari loveau pereții galerei, ce trosneau, și se aplecau sub furtună ca niște trestii neputincioase. În acea clipă, Brag a lăsat vâsla și a ridicat ochii spre urgia ce se revărsa de sus. Ar fi vrut să se roage lui Belac, dar imaginea spulberată a statuii idolului lor rămasă acolo, pe Voh, îl urmărea mereu ca un semn de neputință al stirpei sale. Simții inelul lui Caleb că îi frigea palma, ca odinioară în drumul spre Oracolul din Dreid. Îi strigă înfricoșat numele, și apoi închise ochii. Un val înalt mătură puntea, și Brag simți cum hula mării îl trage alături de ceilalți spre adâncuri. Strânse inelul, deznădăjduit. Simțise de multe ori atingerea morții, parfumul ei otrăvit, care îi umpluse plămânii în expedițiile sângeroase ale poporului său. Dar reușise mereu să amâne sărutul ei. I se părea acum că o vede cum stă gheboșată la pupa ce se ridica amenințător pe coama valurilor, și hohotea triumfătoare. Impactul cu apa fu violent, și își pierdu pentru câteva secunde cunoștința. Simți aproape de umărul său, când își reveni, un corp tare ce plutea pe ape. Era un butoiaș cu vin din proviziile armatei. Se agăță ca de o ultimă speranță. Dădu din picioare, și înaintă spre întunericul ce se întindea în față, ca un teritoriu necunoscut. Când simți sub tălpi nisipul clisos, știu că furtuna își încetase forța ei nemaipomenită. Căzu cu fața pe țărm, și buzele lui vinete, înghețate, șoptiră stins: “Caleb...Caleb...!”.
Lumina zilei următoare i se strecură printre gene ca un fuior de mătase. Se ridică într-un cot și privi spre întinderea mării. Resturi ale galerei pluteau în derivă. Partea dinapoia ei era agățată de păienjenișul necruțător al stâncilor, ca și cum ar fi cerut îndurare cerului. Pe mal, mai departe de el, zări două trupuri. Privi iar cerul de un albastru straniu, și se târî în genunchi, examinând insula pe care destinul îl aruncase. Era bogată în vegetație ca Vohul lui drag, dar parcă neprimitoare și rece. Brag sărută inelul ce îi strălucea pe deget cu o evlavie ce nu-i mai umpluse pieptul decât pe vremuri, când începea ritualul de mulțumire adus lui Belac. Văzu unul din trupurile ce zăceau pe țărm, mișcându-se. Se apropie de el, târându-și piciorul drept, pe care îl simțea inert, dureros. Când ajunse lângă bărbat observă tunica militară romană. Îl întoarse cu fața în sus. Chiar atunci auzi un geamăt în partea dreaptă, și se târî spre acel bărbat. Spre marea lui bucurie era Rand care supraviețuise și el furtunii. Rand se ridică greu, și îl îmbrățișă pe Brag. Priviră amândoi spre romanul ce se ridicare în picioare, clătinându-se. Ochii lui Rand îl fulgerară crunt.
- Este un soldat roman, Brag! Trebuie ucis! spuse Rand, îndreptându-se împleticit spre roman.
- Rand...Rand...! Destinul a vrut să fim supraviețuitori acestei furtuni. De ce să întunecăm cu o nouă crimă salvarea noastră?
- N-am să pot uita nicicând, Brag, strigătele deznădăjduite ale vohienilor noștri aruncați peste bord! scrâșni cu mânie Rand, căutând cu ochii printre resturile aruncate de destin pe țărm o armă. Cum crezi că l-aș putea ierta?
- Poate ne-am fi îmbolnăvit cu toții, încercă să-l liniștească Brag. Deznodământul ar fi fost același... moartea...
- Da, moartea...dar am fi murit împreună! Cum împreună am suferit și sclavia, umilința! răspunse Rand, încleștându-și pumnii, și privind crunt spre cer.
- Poate aflăm de la el unde ne-a aruncat furtuna. Doi oameni, captivi pe o insulă pustie, nu pot face ceea ce ar putea trei...încercă Brag să potolească furtuna din glasul lui Rand.
Când romanul îi văzu pe cei doi sclavi îndreptându-se hotărâți spre el, îngenunche.
- Scoală-te! îi spuse Brag cu o voce blândă. Dacă zeul nostru, Belac, sau Jupiter al vostru, a vrut să fim salvați, trebuie să încercăm împreună să găsim calea de a părăsi această insulă. Bănuiești unde ne aflăm?
- Suntem pe insula Vectis, la vest de Portus Magnus, unde cred că de mult galerele noastre au debarcat.
- Să căutăm alți supraviețuitori, spuse Brag. Cum te numești?
Bărbatul îi privi întâi cu neîncredere, temându-se să-și dezvăluie adevărata identitate. Dar situația lui deloc privilegiată nu era una care să-l facă să-i mintă pe vohieni.
- Sunt tribunul Marcus Salvius! Fratele Pulcheriei Salvius...
Când văzu că vohienii nu par deloc impresionați de identitatea sa, Salvius hotărî să nu mai adauge nimic. Căutară în zadar și alte suflete în viață. Din păcate, erau singurii care supraviețuiseră furtunii. Spre norocul lor însă găsiră la prora galerei eșuată pe stânci încărcătura de alimente, rația de băutură, o parte din arsenalul de război. Deși în singurătatea insulei armele nu le-ar fi putut fi de vreun folos, se simțeau parcă mai siguri la adăpostul lor.
- Rațiile de alimente se vor termina într-o bună zi, spuse înțeleptul Brag. Băutura nu poate să ne țină loc de speranță. Cel mult de consolare palidă, trecătoare. Armele nu pot fi de folos când nu ai dușmani prin preajmă. Va trebui să găsim o cale de a construi o barcă cât de mică, pentru a ne putea îndrepta spre Portus Magnus. Dacă vom găsi pe epava de pe stânci și instrumente de orientare pe mare, vom putea ajunge în siguranță în port.
- Dacă ar fi după mine, îl fulgeră iar Rand cu privirea pe Salvius, aș rămâne până în clipa cea de pe urmă aici. Nu cred că aș mai putea suporta rușinea închisorii romane...
- Vreau să vă dezvălui ceva, murmură Salvius, la adăpostul faptului că fusese cruțat de cei doi barbari. Pulcheria Salvius, sora mea, este favorita Cezarului...
- Și crezi că asta ne încălzește cumva destinul, aici, pe această insulă pustie? îl apostrofă violent Rand.
- Aici, nu, ai dreptate. Dar dacă vom reuși să vedem iar țărm roman, soarta voastră nu va mai fi vitregă. Nu voi uita că mi-ați cruțat viața, și înțelepciunea voastră de acum va fi răsplătită cu eliberarea din sclavie. Eu și Pulcheria am fost orfani de mici, așa că, deși crescuți de un unchi din partea mamei, pentru noi familia nu a însemnat decât mângâierea unuia către celălalt. Eu, fiind mai mare, am apărat-o de răutatea lumii, și am îngrijit-o ca pe lumina ochilor. Când a devenit favorita destinului de la curte, mi-a dăruit această funcție înaltă și sigură, departe de comploturile mârșave ale vremii. Pulcheria nu-mi poate refuza nimic. Iar Cezarul, la rândul lui, nu-i poate refuza niciun capriciu. Ultima oară, i-a adus trandafiri sosiți tocmai de pe malurile Bosforului, protejați în cala galerei și stropiți zi și noapte ca să nu-și piardă din chipul catifelat și din izvorul cel frumos mirositor.
- Până să ne convingem de mărinimia Cezarului, de care mă îndoiesc, spuse Brag, va trebui să căutăm o cale de scăpare de pe insulă.
Chiar de a doua zi izbutiră să aducă la mal tot ceea ce găsiră de folos de pe epava eșuată. Hotărâră să exploreze insula pentru a găsi lemn bun pentru înjghebarea unei noi corăbii. Vohienii erau meșteri neîntrecuți în modelarea păsărilor de apă, și, când descoperiră un pâlc de stejari falnici, Brag și Rand îmbrățișară trunchiurile groase ca și cum ar fi întâlnit niște prieteni vechi și dragi. Începură construcția bărcii, și cu fiecare zi care trecea li se părea că munca lor se împlinea cu folos.
Într-o noapte, Brag avu acel vis ce va însemna pentru el începutul speranței de izbăvire a poporului său. Era singur pe insula pe care naufragiaseră. Cutreiera fără speranța de a mai descoperi răsuflare de semen. Dinspre mare începuse să bată un vând călduț, care treptat deveni fierbinte. Brag se apropie de mal, și își duse mâna streașină la ochi, să vadă de unde venea respirația dogoritoare a mării. Pe valurile clocotind se apropia de mal o balenă albastră, aruncând trombe uriașe de apă. Cu cât se apropia, Brag observă că balena purta ceva pe spinarea-i fosforescentă, acoperită de plancton marin. Era un bărbat. Abia când ajunse destul de aproape de mal, Brag recunoscu silueta firavă și fizionomia blândă a lui Caleb. Chitul se opri atât cât să nu eșueze pe malul stâncos. Atunci Caleb se ridică în picioare. Părea uriaș, umbrind cu trupul său insula. Brag căzu în genunchi, crezând că a sosit clipa de răzbunare a pescarului pentru sacrificiul nedrept de pe Voh. Pescarul îi vorbi însă cu blândețe:
- Mare Preot Brag, a sosit vremea să-ți scoți poporul de sub umilința romană!
Brag îndrăzni să ridice capul de la pământ, și încercă să-l întrebe ceva pe Caleb. Cuvintele lui stinse se prelingeau pe nisipul devenit o lavă albastră. Fiecare cuvânt se ascundea în căușul câte unei scoici, și se purta pe valuri crescând în intensitate, parcă ar fi înflorit într-un ecou năvalnic.
- Cum pot eu, un sclav fără apărare, pe o insulă pustie, să îmi scot poporul din sclavia veșnică?
- Caută de mâine pe insulă intrarea în lumea de dincolo...
- Dar bine, lumea de dincolo se află în adâncurile lui Belac...
- Îți spun și acum, așa cum v-am spus și pe vremuri, pe Voh. Nu există doar lumea lui Belac, ați simțit asta prin cătușe și umilință. Aici, pe insulă, va trebui să descoperi intrarea în lumea de jos. Ajuns acolo urmărește locul în care soarele își va uni lumina cu luna. Vei descoperi astfel salvarea poporului tău. Cere și ți se va da, caută și vei afla, bate și ți se va deschide! Sunt cuvintele Învățătorului, prin ele vei descoperi mântuirea neamului tău!
Brag se trezise când zorile se spălau cu spuma neprihănită a primelor valuri, și povestise tovarășilor săi acest vis ciudat. Rand nu crezu, râzând de fantasmagoriile prin care își plimbase somnul Brag, dar Salvius, după ce chibzui o vreme, le spuse.
- Insula Vectis nu este un loc pustiu și necunoscut lumii. Aici obișnuia Aonghus, primul dintre vestiții conducători celți, să se refugieze după ce purta lupte cu Imperiul. Legenda spune că urmărit de legiuni s-a refugiat aici. Sodații care au debarcat pe mal l-au văzut dispărând, însoțit de un soldat, sub o intrare de stâncă. Era rănit, rămas doar cu o mână de oameni care au rezistat eroic până la ultimul. Nimeni nu știe unde a dispărut atunci Aonghus...
- Poate că a dispărut în lumea de dincolo...murmură Brag, șovăitor.
- Poate. Se spune că aici și-ar dormi somnul de veci, dar cum trupul unui dușman al Imperiului, trecut probabil în neființă, deci inofensiv, nu mai însemna un pericol, nu se știe mai mult despre legendă...
- Poate că despre asta poate fi vorba...Mormântul lui Aonghus...Lumea de dincolo... Dar ce legătură poate avea el cu salvarea neamului meu? rosti Brag, privind întinderea ca un voal de mireasă solară a mării.