Chiar dacă luasei decizia de a mă părăsi, știam că, mai devreme sau mai târziu, te vei întoarce la mine. Așa făceai mereu, chiar dacă în ultima vreme luasei obiceiul de a-ți schimba numele, culoarea părului, uneori întreaga înfățișare, în încercarea disperată de a-mi înșela vigilența. Dar eu te recunoșteam de fiecare dată. Aceiași pași, aceleași cuvinte spuse atunci când deschideai ușa, cu aceeași intonație, cu aceeași gestică, același zâmbet ușor ironic, fără putință să te confund. Mă priveai uneori mirată parcă de familiaritatea comportamentului meu, mai ales atunci când mă simțeam prea obosit sau pur și simplu plictisit de jocurile tale absurde.
Nu am înțeles niciodată de ce, de exemplu, te ascundeai printre cumpărătorii hipermarketului din cartier, uneori chiar printre rafturile cu dulciuri, pretinzând că ești o ciocolată cu mentă sau un borcănel cu dulceață de trandafiri, îndemnăndu-mă să cumpăr compulsiv, așa cum am auzit că fac unele vedete hollywoodiene. Sau de ce, bunăoară, te prefăceai că te plimbi cu autobuzele de dimineață, când eu știam foarte bine că te lăsasem dormind în așternuturile calde și moi, unde te și regăseam de multe ori când mă întorceam seara târziu, reținut de vreu eveniment de ultimă oră sau de vreo ședință fără rost. Nu o dată mi s-a întâmplat să întârzii la redacție, urmărind-te pe traseele tale complicate pe care îți plăcea să te pierzi asemenea infractorilor văzuți de noi în filmele polițiste de sâmbătă noaptea. Era ca o plimbare lungă și complice de la un capăt la altul al orașului, pe care atunci părea că îl descoperim pentru prima dată. Nici până în ziua de azi nu am reușit să înțeleg cum ai putut să ajungi înaintea mea la servici, așteptându-mă cu cafeaua fierbinte, când știam foarte clar că te lăsasem la cinci cartiere de aici, de unde practic era imposibil să ajungi mai devreme de ora 10. Dar tu mă priveai ca și cum nimic nu s-ar fi întâmplat, informându-mă pe același ton profesional asupra evenimentelor petrecute în ultimele ore.
Te recunoașteam de fiecare dată, mai cu seamă că încercarea mea de a mă preface altfel trecuse adesea drept destul de hilară: „Sunt eu, Patrice, ce dracu’, nu mă mai recunoști?” Evident că te recunoașteam, numai că nu știam întotdeauna ce reacții să am în fața încercărilor tale disperate de a-mi înșela vigilența. Când, dimpotrivă, deveneam prea familiar, te arătai de-a dreptul intrigată: „Pardon, domnule. Ne cunoaștem de undeva?” și atunci treceam mai departe stânjenit, ghicind în urmă zâmbetul tău ușor ironic. Eram, în definitiv, două vedete hollywoodiene, aplaudate de fiecare dată când se întâmpla, ce-i drept, destul de rar, să fim recunoscuți, ba într-un hipermarket, ba într-un autobuz, ba în redacția vreunui ziar care ne rugase să-i acordăm un interviu, de fiecare dată încercând să ne ascundem cât mai bine identitatea în încercarea disperată de fi cât mai puțin deranjați, chiar și de noi înșine.
Devenisem din ce în ce mai pricepuți la astfel de jocuri. Aproape ajunsesem să anticipăm mutarea celuilat, schimbarea care avea să se producă, continuând să ne purtăm firesc și, în același timp, să ne arătăm surprinși. Așa cum ai făcut în acea noapte când, după o despărțire de o zi, ai intrat în dormitorul meu și, privindu-mă cu același zâmbet ironic, mi-ai zis: „Dar, Patrice, ție nu îți plăcea dulceața de trandafiri.”, iar eu, ca și când atunci te-aș fi văzut pentru prima oară, am răspuns: „E adevărat, dar nici ție nu îți plăcea ciocolata cu mentă.” „Nici acum nu îmi place”, mi-ai spus, închizând ușa. După care te-ai apropiat de mine și m-ai sărutat într-un fel straniu, așa cum nu o mai făcusei niciodată până atunci.