agonia
romana

v3
 

Agonia - Ateliere Artistice | Reguli | Mission Contact | Înscrie-te
poezii poezii poezii poezii poezii
poezii
armana Poezii, Poezie deutsch Poezii, Poezie english Poezii, Poezie espanol Poezii, Poezie francais Poezii, Poezie italiano Poezii, Poezie japanese Poezii, Poezie portugues Poezii, Poezie romana Poezii, Poezie russkaia Poezii, Poezie

Articol Comunităţi Concurs Eseu Multimedia Personale Poezie Presa Proză Citate Scenariu Special Tehnica Literara

Poezii Romnesti - Romanian Poetry

poezii


 
Texte de acelaşi autor


Traduceri ale acestui text
0

 Comentariile membrilor


print e-mail
Vizionări: 2251 .



Inelul pescarului - X I I I -
proză [ ]

- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - -
de [YLAN ]

2009-10-20  |     | 




Thorquinius nu părăsise aproape deloc puntea în expediția spre Britannia. Privea fascinat întinderile largi de apă ca niște dealuri ce se ridicau și coborau sub vaierul stins al vântului. Simțea undeva, înlăuntrul ființei sale, acea chemare pe care marea o transmite întotdeauna bărbaților puternici. Privind-o cum își întinde penajul violaceu al valurilor la asfințit, el retrăia în gând poveștile minunate ale lui Solan despre expedițiile unui alt neam, pe care nu-l cunoscuse, dar din care ar fi vrut să fi făcut parte. Nici chiar unchii săi nu reușiseră să-l desprindă de vraja pe care calmul înserării o împrăștia peste sufletul său. Nu voise în niciun chip să li se alăture în turnirurile bahice pe care ofițerii de rang înalt le considerau adevăratele botezuri ale plutirii pe mare. Asemenea lui, soldații împrăștiați pe punte, rămași fiecare cu gândul la cei de acasă, se lăsau în voia valurilor și a dorului, care te multe ori macină și cele mai puternice inimi. Această confruntare cu Rufus Magnificul își pusese pecetea pe fiecare dintre ei. Deși la adăpostul numărului impresionant de legiuni, gândul că acolo, pe acel țărm sălbatic, neguros, îi vor aștepta bărbați necruțători, ce luptau pentru nobila cauză a unei libertăți pierdute, se insinua pe sub pielea fiecărui ostaș ca o iederă otrăvitoare. Debarcarea legiunilor în Portus Magnus a scos la iveală însă că una dintre galere nu mai ajunsese la mal. Aulus Plautus avea de ce să-și facă griji, fiindcă pe ea se afla tribunul Salvius, fratele Pulcheriei Salvius, și nu ar fi vrut nicicum să stârnească mânia Cezarului. După două zile în care armata își ridicase corturile în așteptarea ultimei galere, Plautus, convins de naufragiul acesteia, trimisese deja iscoade pentru a afla locul în care Rufus îi aștepta pentru ciocnirea decisivă. Iscoadele aduseră un răspuns care inițial îl nemulțumi pe marele general. Rufus îi așezase trupele pe coama unuia dintre Dealurile lui Lug. Un spațiu strâmt, în care legiunile sale nu și-ar fi putut desfășura anvergura, un teren frământat, neprietenos armatelor regulate. Exista o legendă care spunea că Lug, zeul celt al soarelui și al luminii, se îndrăgostise de o pământeancă pe nume Evonne, renumită în neamul celților pentru strălucirea frumuseții sale. Dar pe fată o văzuse la scăldat sub cleștarul unui lac de munte și Belenus, zeul celt al focului și al vindecării. O luptă pe viață și pe moarte s-a încins între cei doi zei pentru a atrage farmecul fetei. Lug s-a dovedit mai puternic, și a aruncat din carul său rotitor de pe cer un meteorit peste rivalul său, care o căuta pe Evonne prin pădurile lui Cernunnos. Belenus a reușit să scape nevătămat, dar meteroritul căzut pe pământ a săpat o groapă uriașă, pe laturile căreia pământul s-a ridicat formând două dealuri, cunoscute de atunci ca Dealurile lui Lug. Mult mai târziu, Evonne și-a prins piciorul într-o cursă de lupi, la vânătoare, iar Belenus, gelos pe ascendentul lui Lug, și convins că zeul-soare va reuși să-i câștige mâna, nu a mai vindecat-o, fata murind în curând.
Cu o seară înainte de a ridica tabăra, și a începe mărșăluirea spre Dealurile lui Lug, Plautus își chemase comandanții în cortul său.
- Vreau să stabilim tactica acestei confruntări în care numărul nostru impresionant de ostași nu ne poate duce decât la victorie. Rufus a ales ingenios locul luptei, dar fără să știe că de data aceasta Imperiul a trimis de zece ori mai mulți soldați decât în incursiunile trecute. El voia să ne atragă în găleata ce se cască între cele două dealuri, și acolo să-și folosească pedestrimea ușoară împotriva cavaleriei noastre. Vreau ca legiunile călare Victis și Rimini, secondate de legiunile pedestre Sorento și Neapolis să mărșăluiască forțat până în spatele pădurilor ce înconjoară Dealurile lui Lug. Va trebui să ne strecurăm cu abilitate, în mare liniște, până în spatele oștii lui Rufus. Odată ajunși acolo, îi vom ataca cu catapultele, dublate de cavalerie, silindu-i să coboare în găleată. Victis și Rimini vor trimite asupra lor bilele cu foc și smoală, și barbarii nu vor mai putea decât să înainteze dincolo de coama dealului pe care știm de la iscoade că și-au stabilit deja trupele. Vor fi obligați, surprinși fiind de ploaia de foc, să intre în capcana noastră. Acolo îi vor întâmpina “țestoasele “ noastre. În același timp, Sorento și Neapolis vor ocupa pozițiile laterale ale dealurilor, așa încât menghina noastră să fie desăvârșită. Vreau ca disciplina să primeze, așa încât să avem cât mai puține pierderi.
Planul vestitului Plautus a fost unul ingenios. Cavaleria a lovit necruțător din spate, secondată de catapulte. Surprinși, barbarii au fost obligați să intre în căușul dealurilor. Acolo îi așteptau soldații romani, așezați în “țestoasă”. Primele rânduri stăteau cu scuturile în față, cot la cot, cei din spate urmându-i în șiruri cu scuturile ridicate deasupra capului celor din față. Grupul de romani care avansa era astfel protejat împotriva artileriei inamice. În același timp, Sorento și Neapolis, care au ocupat pozițiile laterale ale dealurilor, au închis ca într-un clește orice încercare de ieșire a barbarilor.
Thorquinius știa din povestirile altor veterani de război că barbarii erau bărbați puternici, bine antrenați, iar echipamentul lor de război era unul menit de a răspândi teama în dușman. Coifurile uriașe, ce se terminau cu coarne de taur, păsări de pradă, armurile lor, bine ascunse sub scurte din blană de animale sălbatice, săbiile uriașe, totul trebuia să fie un ascendent moral asupra inamicului.
Când văzu furnicarul barbar dislocându-se de pe coama dealului și coborând spre fundul găleții ce se căsca între piscuri, Thorquinius simții cum îl furnică șira spinării. Acolo, în casa tatălui său, sau în viața de la curtea Cezarului, nu știuse niciodată ce este aceea frica. Realiza acum acest sentiment, și, cu cât se străduia să își facă curaj, cu atât îl simțea mai puternic prin trepidația pământului ce începuse să geamă sub pasul apăsat al hoardelor barbare, întărită de strigătele lor de luptă nefiresc de animalice. Unchii săi, Gaius Sabinus și Octavianus Agrippa, îi urmăreau pe ascuns reacțiile și hotărâră, citind pe chipul lui frica, să-i stea cât mai aproape. Legiunile romane simțiră că avansarea barbară nu se datora numai unui entuziasm propriu acestui neam, ci și atacului prin surprindere al cavaleriei și catapultelor ce loviseră din spate oastea lui Rufus. Spiritul de castă al soldaților romani, încrederea oarbă în comandanții lor, și sentimentul că aparțin unui Imperiu care conduce lumea întreagă erau motivele pentru care Imperiul era victorios în cuceririle militare. Soldații erau apropiați unul de celălalt, fiecare gândindu-se la cel de lângă el ca la un frate. Fuga din luptă ar fi fost similară cu abandonarea familiei, un fapt imposibil de conceput.
Cu cât pedestrașii barbari, conduși de câte trei-patru călăreți înfricoșători prin statură și armele ce le fluturau în aerul deja încins, se apropiau, cu atât Thorquinius simțea că frica aceea de început îi alunecase de pe umeri în amestecul de iarbă, noroi, urme de om și cal, ca și cum o haină de prisos ar fi fost aruncată în uitare. Contactul cu primul barbar fu pentru băiat violent, dar fiind călare reuși să pareze lovitura acestuia cu scutul rotund din bronz, aruncându-și apoi sulița scurtă în pieptul barbarului. Prima izbândă îi încălzi sângele pentru o clipă viperin. Scoase cu dreapta glaudiusul, sabia scurtă, și reuși să mai lovească un barbar, peste care trecu cu pasul speriat al calului, trupul horcăind cumplit sub zvârcolirea dură a copitelor. Se gândi mândru pentru o clipă la Solan, apoi la tovarășii lui, care refuzaseră să îl însoțească în expediție, dar neatenția asta era să-l coste. Primi o lovitură scurtă, dar puternică în pulpa piciorului drept. Armura protectoare de la genunchi devie arma barbarului, lovitura nefiindu-i fatală. Doar una menită să-l facă să simtă durerea lamei ce croise drum sângelui trandafiriu. Se sperie, și încercă să-și strunească dintr-odată toate simțurile, aflate acum în alertă, la pândă. Un alt barbar cu un coif terminat cu un uliu cu ciocul larg deschis îl atacă din lateral. Pară cu scutul, și apoi struni din dârlogi calul, care înțelese comanda stăpânului său, cabrându-se și întorcându-se scurt. Moment folosit de Thorquinius pentru a străpunge cu sabia spatele descoperit al barbarului. Auzi deodată un răcnet nefiresc, animalic. Se întoarse, și mai văzu doar statura impresionată a unui barbar prăvălindu-se peste crupa calului său. Bărbatul cu o forță ieșită din comun apucase harnașamentul murgului său, și practic doborâse calul, care în cădere necheză înfiorător. Thorquinius luase lecții de echitație militară de la maestrul celebru pe atunci Lepidus, așa încât știu cum să scoată piciorul din scări pentru ca să nu rămână prins sub trupul greu al calului. Uriașul își înfipsese spada enormă în pântecul animalului care agoniza teribil. De sub mustața ca două fuioare de cânepă răvășite scoase un strigăt cumplit, care-l sperie pe băiat. Thorquinius se ridică cu greutate de la pământ. Coiful îi zburase în pulberea însetată de sânge, și realiză că nu avea decât sabia cu două tăișuri, scutul din bronz rămânând și el prins sub calul muribund. Lorica segmentată, armura tradițională romană, i se desprinsese la piept, atârnând într-o parte ca urmare a impactului cu solul. Uriașul îl privea cu niște ochi inumani, iar bufnița înfoiată de pe coif îl hipnotizase cu strălucirea ei pe Thorquinius. Barbarul îl atacă cu o lovitură frontală. Forța ei îl îngenunche aproape pe băiat, care pară cu greutate. În aceeași clipă piciorul uriașului îi lovi sabia scurtă, care zbură la câțiva metri. Thorquinius se afla descoperit și neajutorat în fața morții. Uriașul ridică sabia deasupra capului, rotind-o de câteva ori în aer. Atunci băiatul își aduse aminte de Solan și de sfatul ei. Urlă neputincios, poate la fel de animalic ca și barbarul din fața sa: “Belac...Belac...nu mă lăsa!”.
În aceeași clipă, la nici doi metri de el, Rufus Magnificul își croise drum printre trupurile romane călare pe calul său alb cu irizări roșiatice pe coamă. Auzise strigătul băiatului, și nu știa cine poate pronunța numele lui Belac pe un astfel de câmp de luptă. Îl văzu întâi pe tânăr, care strigă încă o dată din străfundurile ființei sale paralizate numele zeului său. Apoi pe uriașul Kearny pregătindu-se să dea lovitura de moarte trupului îngenuncheat. Rufus își smulse toporișca cu două muchii de la brâu, și o azvârli cu putere. Coiful de bronz de pe capul lui Kearny zbură în bucăți, și ascuțișul de moarte se înfipse în țeasta barbarului. Kearny își privi comandantul, ura lui din trecut pentru acesta plutind sub un val de nedumerire, și se prăbuși în genunchi. Mai încercă în cădere să-l lovească cu sabia pe Thorquinius, dar Rufus din goana calului îi reteză capul. Magnificul întoarse calul în spume, descălecă, și se aplecă spre Thorquinius, ajutându-l să se ridice.
- Cine ești tu, cel ce ai chemat în ajutor pe Belac?
- Sunt Thorquinius, fiul senatorului Grachus și al...
Dar tânărul nu mai apucă să rostească numele lui Solan. Ochii lui îngroziți priviră cu spaimă peste umărul lui Rufus. Nu apucă decât să strige: “Nu, Sabinus, nu! Barbarul ăsta mi-a salvat viața!”.
Dar Gaius Sabinus, care îl văzuse pe barbar aplecat peste el, convins că acesta voia să-i ucidă nepotul, își aruncase deja vestita pillium, lancea de doi metri, care șuieră năpraznic, și se înfipse în ceafa lui Rufus. Acesta primi lovitura, căzând în genunchi. Ochii lui verzi, senini, se tulburară ca o mare cuprinsă de flăcările amurgului. Urmă apoi lovitura de sabie a lui Octavianus Agrippa, care de pe cal îl lovi pe Rufus, desprinzându-i pieptarul de zale. Thorquinius îl prinse în brațe pe barbar, și acesta îl privi în clarul ochilor, tresărind. Gândul lui, întretăiat de fiorul dulce al morții, alunecă peste întinsele ape din ochii tânărului din fața sa. “Unde am mai văzut ochii ăștia de mare neîmblânzită?”, murmură Rufus în vohiana lui dragă.
Și amintirile îl bântuiră fulgurant, ca niște luminițe ce se intersectau meteroric prin fața chipului său cuprins de paloarea morții. Își aminti de noaptea întoarcerii de pe Strod, atunci când copila aceea, Solan, călcând cutumele neamului lor, îi ieșise în întâmpinare pe plaja fierbinte. Când el o sărutase apăsat, ca o pecete lăsată pentru eternitate, răsfrângându-și chipul în ochii ei de mare sub furtună. Revăzu apoi dansul și cântecele din noaptea sfântă când se unise cu ea sub baldachinul de coral, ridicat lângă statuia lui Belac. Unde fugiseră acele clipe? De ce acum îl dureau, ca și cum mii de ace incandescente îi urcau din tălpi spre colivia strâmtă a sufletului? Simți cum pământul cotropit de copite de cai și iarbă pârjolită a câmpului de luptă îi primește fratern trupul ce se prăbușise agonizând. Întrezări prin cumpăna ochilor aplecată acum spre apele grele ale morții cum un roman, nu tânărul pe care-l salvase, se apleacă peste el. Îi simți mâna grea ca o stâncă cum îi desface pieptarul zdrelit al cămășii de oțel, care nu reușise să-i protejeze ființa. Romanul îi smulse cu ură amuleta din jasp cu vulturul imperial, pe care Solan i-o trimisese împreună cu biletul izbăvitor de libertate din temnița romană. Rufus vru să se împotrivească, dar nu mai apucă decât să rostească stins, ca un vaier al sufletului său albastru, care-l părăsi, suind spre cerul purpuriu de atâta sânge și jertfă umană ce împodobea câmpul de luptă ca un car mortuar: “Solan...Solan...!”.
Pe culmea dealului din fața sa apăru deodată corabia lui Belac. “Ce să caute o corabie menită să înfrunte zbuciumul mării aici, pe pământul reavăn, gemând de durere și neputință?”, gândi el. Dar când privi în jur văzu că între cele două Dealuri ale lui Lug din sângele scurs din trupurile hăcuite de moarte se înălțase un lac pe care corabia strămoșilor săi plutea mândră. Când ajunse lângă el, văzu pe punte chipuri dragi, silite de vreme să zacă sub lințoiul uitării, dar care acum reveneau ca o prea-frumoasă amintire a veșniciei poporului său. Dror și Nort, înlănțuiți, cu pântecele străpunse de pumnalul morții, ca atunci în arena de gladiatori. Rasp, fratele său mai mic, spânzurat de o bârnă groasă în fața palatului din Strod, când fugise singur de pe Voh într-o barcă, încercând să o fure de acolo pe frumoasa Riisa. Gudrund, iubita lui mamă, și părintele său drag, Gord, cu brațul tăiat în asaltul de pe insula Croft. Erau toți acolo, așteptând parcă să îl vadă alături de ei pe acea punte salvatoare. Rufus Magnificul, Rift de altădată, întinse mâna ca într-un gest de izbăvire ultimă, și strămoșii îl traseră pe corabia lui Belac, unde ardeau nestinse de veacuri focurile neîmblânzite ale neamului de viteji de pe Voh.

.  | index








 
shim Casa Literaturii, poeziei şi culturii. Scrie şi savurează articole, eseuri, proză, poezie clasică şi concursuri. shim
shim
poezii  Căutare  Agonia - Ateliere Artistice  

Reproducerea oricăror materiale din site fără permisiunea noastră este strict interzisă.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net

E-mail | Politică de publicare şi confidenţialitate

Top Site-uri Cultura - Join the Cultural Topsites!