agonia
romana

v3
 

Agonia - Ateliere Artistice | Reguli | Mission Contact | Înscrie-te
poezii poezii poezii poezii poezii
poezii
armana Poezii, Poezie deutsch Poezii, Poezie english Poezii, Poezie espanol Poezii, Poezie francais Poezii, Poezie italiano Poezii, Poezie japanese Poezii, Poezie portugues Poezii, Poezie romana Poezii, Poezie russkaia Poezii, Poezie

Articol Comunităţi Concurs Eseu Multimedia Personale Poezie Presa Proză Citate Scenariu Special Tehnica Literara

Poezii Romnesti - Romanian Poetry

poezii


 
Texte de acelaşi autor


Traduceri ale acestui text
0

 Comentariile membrilor


print e-mail
Vizionări: 1268 .



Poem în proză roză 2
proză [ ]

- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - -
de [valid ]

2009-10-30  |     | 



Ce credeți că am aflat eu despre el? Mai mult decât nimic, era și nu era, avea o față care nu era față, un cârpător, sau cum să-i spun, ceva nedefinit, poate că doar eu nu-l percepeam ca pe o ființă. În rest, coroana despre care vorbea foarte mult, un cerc de fum sau de abur, nu știu, ochii erau ceva nedeslușit, el zicea că vede tot.

-Ce vezi, netrebnicule? L-am întrebat crezând că-și face veacul pe lângă mine- nici un răspuns. Am intrat într-un magazin de jucării de unde am luat un fel de pușcă din plastic să o duc la un nepot, cadou. Ce ziceți?

-Stai, stai că trag! Ei drace! Într-o secundă am fost legat fedeleș și aruncat într-o cameră cu multe gratii. Am adormit instantaneu. Când m-am trezit cineva mă trăgea de guler și gesticula. Trebuia că se referea la mine dar nu pricepeam, eu eram pe marginea unui bloc, îmi era frică să nu cad, cu senzația de amețeală în gol. Ei trăgeau de mine, iar gândul meu – aiurea – vorbea cu niște fete tinere ce vroiau să-i ofere bijuteriile lor senzuale – bețivanule, drogatule, răsunau în față vorbele unei femei blonde, trecută cu mult de prima tinerețe. Atunci a apărut ca printr-o minune, am început să vorbesc fără să-mi dau seama de ce, de băut n-am băut niciodată prea mult, droguri – nici nu știam cum arată, ești norocos – doar atât am auzit în spatele meu – da, eu norocosul.

Toma, așa mă numeam, Toma, iar el să-i zicem avocatul – un geam spart, pușcăriile de pe V. Alecsandri deranjate, de ce toate pușcăriile sunt puse pe V. Alecsandri? Pușca de plastic au crezut că e una reală – terorist? Ei drace. Zăpăceală mare, atunci i-am văzut ochii, doi tăciuni aprinși, a întors repede capul simțind cum privire lui ucide.

- Ei drace, am repetat, numai să-l răscolesc.

- Taci Toma, taci! Cum vrei să te apăr? Eu sunt avocatul.

La masa cea mare erau tot neamuri de-ale lui, procurori, judecători, grefieri și cum dracu să mai împarți dreptate când toți aveau un singur stăpân – stăpânul suprem.

Zicea unul, filozof, eh, că de când te naști, trăiești cu senzația morții în cap, prostie, când a fost mic cred că era vreun pișecios, sau de la bătut de părinți la cea mai mică notă

- filozofule! Eu, când am dat jos prima lucrare de măsele și am constatat cu uimire că-mi trebuie placă – am zis – gata, sunt aproape de infinit…și râdeam ca prostul, filozoful.

Când nu citești ca ei, ești de speța doi, ridicați-vă mase! Fiți ca ei, să nu le mai vedem nasurile ce nu pot să miroase decât parfumuri fine – bășini – apocaliptici și cu ochii dați pe spate, unde ești tu Maia? Segregația – numai Dumnezeu – păcătoși și cuminți, reflectați!

- Taci! Cum vrei să te apăr?

Cum credeți că m-a apărat el? M-a pus să îmbrac un tricou pe care scria cu litere mari, roșii, nevinovat și a început să strige în gura mare” e sânge, e sânge” – pe dracu- era carioca. Se pare că figura lui a prins, de, își știa neamurile, ei au făcut un semn că-s liber, ceilalți râdeau în hohote…circ!

Deși plecasem de mult de lângă Ana, sau mai bine zis ea de lângă mine, plecare ireversibilă, nu am reușit să mă regăsesc în cel care trădase, mi se părea a fi ceva normal,
ceva de care fiecare avea nevoie, masca, iar când zâmbeam parcă scrâșneau măselele în gură, lumea o vedeam cu alți ochi, inegali și nedrepți, viața – o glumă de neluat în seamă.

Am intrat în casă și am vrut să mă culc, mobila trosnea de parcă cineva dădea cu ea de pământ. Semne, doamne, semne, atât doar semne.

A doua zi m-am sculat mai obosit decât mă culcasem, un pic răcit, toate oglinzile erau acoperite cu cearceafuri, nu știu de ce. Am plecat să mă întâlnesc cu el, pe la ora 9, așa stabilisem, în fața lui Agop, vestita cafenea, când treceai pe stradă mirosurile de cafea bună parcă te invitau să intri, acolo se întâlneau golanii stilați, pokeriștii de soi, gagicari simpatici, pe care nici o fată nu putea să-i refuze, studenți și studente, profesori și profesoare, pușcăriași îmbrăcați la patru ace, era o lume pestriță, cu toți atrași de mirosul îmbătător de cafea. Bătrânul Agop îi cunoștea pe toți. Mai erau trei cafenele vestite, “la varice”, acolo se întâlneau boschetarii și lumea lor, “ la Tosca” cafeneaua lăutarilor, acolo se tocmeau nunți, boteze și alte evenimente și în final cafeneaua de pe Unirii, “la Bebe”, acolo era tonomatul, cafea proastă dar muzică pe cinste. Aș fi vrut să mă întâlnesc cu el la Bebe dar nu suporta muzica, avea urechile precum elefantul, de fapt nu avea decât o ureche uriașă, sau poate numai eu îl vedeam așa, plus de asta el vrusese acolo, la Agop.

- Aici se fac cele mai mari trazacții, îmi spuse el. Am stat la o masă unde mai era unul, îi ziceam noi “nea Marin care bea vin”- îi dăduse un pumn la altul, pe scările universității, de-i scosese un ochi. Cum ne-a văzut a plecat ușor, tiptil cu coada între picioare, dar se pare că lăsase în dreptul maestrului o hârtie de o sută, că l-am auzit mormăind printre dinți - și crede că s-a achitat? Atunci mi-am dat seama că eu n-o să mă achit toată viața de el, vândusem epiderma pe foame, eliberasem identități, tăiasem copacul din care se mai putea face ultima vioară și mai mult decât atât, mă îndoisem de simetria umană, recte el. Am dat să mă ridic să plec, să plec – a simțit, m-a prins de mână cu o forță nebănuită.

- Nu vezi coroana? Avea dreptate – tot fumul din interior se adunase deasupra capului său ca un colac mare de se dă peste groapă, la morți. Atunci toată lumea aceea pestriță de care v-am povestit, s-a sculat în picioare și a început să aplaude.

- Ei, drace, eu Toma, eu necunoscutul! Și iar am văzut privirea aceea ucigătoare și cred că au văzut-o toți că au amuțit pe loc, numai eu, rebelul, m-am ridicat frumos de la masă cu gândul că trebuie neapărat să-l întâlnesc pe terenul meu.

- Mai du-te la dracu! I-am spus în ușă și am plecat dar când am trecut dincolo parcă am auzit un murmur în spate – inconștientuleee!

Rănit în propriul orgoliu, am plecat să mă întâlnesc cu vechii mei prieteni care erau prezenți la Bebe. Paloma blanca, te făcea să uiți de toate, alături Valerică, nebunul, vânzătorul de cărți, își îndesa pipa mare, uriasă, de lut cu chiștoace de prin scrumiere. Uimiți, patru arabi, la o masă mai încolo:

- Hei, nu e grea pipa la tine ? Cred că l-au întrebat la mișto, sau poate că nu, dar el bineânțeles că le-a răspuns în șaradele lui care ne uimeau pe toți că te mirai de unde le scoate.

- Băi, fraierilor, la noi în România, luxul cere și sacrificiu, a fost o rumoare generală și arabii au plecat cu coada între picioare. Pe undeva ne părea rău că plecaseră, de la ei mai cumpăram câte un pachet de Kent, când aveam bani, Fane deja cumpărase unul și era pe masă, deci numai prietenii aveau voie să ia de acolo o țigare. Eu fumam veșnicele țigări chinezești, puternice dar parfumate, drept pentru care nu m-am abținut la a savura un Kent. Coana Măria, veșnica femeie de serviciu, mama noastră a tuturor, trecu să ne schimbe scrumierele.

- Băieții mamei, astăzi să nu vă bateți, că iar trebuie să dau cu subsemnatul la miliție, și nu mai știu, mamă, ce să mint. De fapt vorbele astea le auzeam zilnic dar cine le mai lua în seamă. Când era vorba de bătaie, exista un cod al onoarei, cei doi mergeau pe gang și se băteau până cădea unul, nu cuțit, nu box, lanț sau alte ustensile, iar respectul pentru învingător era pe viață. Așa se făcea că gașca noastră era cea mai respectată din bar. La discoteci nu ne întrecea nimeni, Fane zis Tinichea, cel mai mare mâncător de prăjituri, Nelu zis blondul, cel mai mare dansator, eu – poetul, recunoșteam orice poezie care o recitau organizatorii în club și mai era unul căruia nu vreau să-i spun numele căci nu mai este printre noi dar avea un metru jumătate în spate care se lega la jocul cu frânghia și dădea cu cinci inși de pământ. Era frumos, cu toate că la Europa Liberă spuneau că nu suntem liberi, noi aveam libertatea noastră.

- Libertate, ha, ha, ha…De unde a apărut, nu știu.

- Lasă-mă, astăzi sunt liber.

- Dar mâine, Toma, mâine.

- Mâine facă-se voia lui Dumnezeu.

- Taci, Toma, taci. Am crezut că îl prind cu asta, era ca și cum aș fi vrut să pun căpăstru la vânt, lunecos, iar eu prea singur.



Urmează…

.  | index








 
shim Casa Literaturii, poeziei şi culturii. Scrie şi savurează articole, eseuri, proză, poezie clasică şi concursuri. shim
shim
poezii  Căutare  Agonia - Ateliere Artistice  

Reproducerea oricăror materiale din site fără permisiunea noastră este strict interzisă.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net

E-mail | Politică de publicare şi confidenţialitate

Top Site-uri Cultura - Join the Cultural Topsites!