Muntenii nu-și mai încăpeau în piele de bucurie. În doar o jumătate de an mica lor așezare turistică se transformase într-un orășel în plină expansiune. Totul se datora lui Horațiu Clezan, omul de afaceri care văzuse un viitor strălucitor pentru acel munte enigmatic. Peste noapte se amenajară trasee montane pentru alpiniști, zeci de cabane dotate cu tot confortul posibil și imposibil. Familia Clezan nu știa cum să facă lucrurile pe jumătate. Pentru ca totul să funcționeze se începuse cu infrastructura, așa că, în doar câteva luni, apărură șosele asfaltate impecabil până în inima muntelui, trotuare scoase parcă din reviste și magazine la tot pasul. Cireașa de pe tort era marele hotel a cărui festivitate de inaugurare se apropia cu repeziciune. Dintr-o dată Straga era localitatea cu cel mai ridicat nivel economic al țării. Nimeni nu știa cât de mult investise omul de afaceri sau care era motivul pentru care alesese o localitate atât de obscură. Dar, cu certitudine, el devenise idolul străgenilor. Era întâmpinat cu urale, cu pălării ridicate pline de respect, cu zâmbetele nevinovate ale copiilor ce-i admirau mașinile. Cu toate astea, menținea o atitudine politicoasă și singuratică. Nu fusese văzut niciodată vorbind cu altcineva în afară de primar și nu venise niciodată acolo cu altcineva – decât în rarele ocazii când era însoțit de fiica lui. Marciana Clezan era chiar mai retrasă decât tatăl ei. Nimeni nu reușise să o privească măcar la față. Era o nălucă pe bancheta din spate a unei mașini, un chip palid ca ceara și veșnic îndreptat înainte. Se spunea că era o fată foarte frumoasă, că studiase pictura la Paris, că se iubise cu actori și cu actrițe. Cu fiecare zi în care misterul creat în jurul tinerei se menținea, zvonurile se intensificau. Apoi o altă știre zguduise Straga: soția lui Horațiu Clezan murise. Un accident teribil o răpise pe doamna Gabriela la vârsta de 39 de ani. Nimeni nu știa cum, detaliile fuseseră ascunse cu grijă.
O vreme nimeni nu-l mai văzu nici pe patron străbătând micul orășel, nici pe fiica lui. Dar, cu inaugurarea hotelului la doar câteva zile distanță, sosirea lui era iminentă. Acestea erau motivele șoaptelor. Mici grupuri de tineri adunate în centru dezbăteau problema pe toate fețele. Un singur aspect le scăpa tuturor: nimeni nu-i spunea patronului ce să facă. Prin urmare, atunci când primarul îngrijorat sunase acasă la familia Clezan, primise cel mai ciudat răspuns cu putință: “deschiderea hotelului se va amâna până la noi ordine”. Vocea era trasă, obosită și primarul nu putu decât să-și ceară scuze și să se roage pentru revenirea cât mai rapidă a patronului.
Străgenii aveau toate motivele să fie mândrii. Și erau. În șase luni populația fostei comune se mărise cu treizeci de procente. Locurile de muncă erau peste tot și turiștii curgeau din toate părțile. Dar, aglomerația era preconizată peste câteva săpămâni, de sărbători...