agonia romana v3 |
Agonia - Ateliere Artistice | Reguli | Mission | Contact | Înscrie-te | ||||
Articol Comunităţi Concurs Eseu Multimedia Personale Poezie Presa Proză Citate Scenariu Special Tehnica Literara | ||||||
|
||||||
agonia Texte Recomandate
■ am învățat să supraviețuiesc și așa
Romanian Spell-Checker Contact |
- - -
- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - 2009-11-04 | |
1.
Dios mi, mai sunt 5 zile mari și late pînă la festival! Dacă scap și acum fără să fac un infarct și fără să miros florile la rădăcină, aprind două lumînări cît bulanele Carmencitei de groase, una pentru Omague și alta pentru nuestra Madre de Guadelupe, mă pocăiesc, nu mai mănînc usturoi, nu mai beau vinerea și mă culc doar cu nevastă-mea, chiar dacă o să facă încă un copil! Da, amigos îs în budă, carnavalul bate la ușă și io n-am ce să arunc în arenă! Manu, draga de ea, a făcut o entorsă jucînd tenis cu un gringo milionario, cine dracu' a pus-o, că habar nu are de care capăt se apucă racheta, Estella a fugit cu bărbierul din Triana, iar gemenele Rosario îs răcite, le curg mucii la unison, nu pot da din fund nici cît o muscă încleiată într-un Tampax folosit. Mai rămîne Carmencita, cu numărul de anul trecut și la nevoie Sammy, pot să-i pun o fustiță din rafie și un sutien umplut de vată și să-l vînd drept zeiță incașă, dar și așa, tot showul e anemic, transparent ca și contul meu din bancă. N-am încotro, fug la tipografie, trag o sută de afișe color,le lipesc pe toți stîlpii din Sao Andre, mă afund într-un bar din Carapicuiba și aștept. Casting de rahat! Timp de 2 ore vizionez o duzină de pipițe siliconate, cu buci de mucava, un transexual autentic, o babă oxigenată cu pieile atîrnînd, am niște draci cît Matto Grosso, beau încă o cafea, tensiunea îmi crește cu 100 pe minut, sunt încărcat în sinapse pînă la refuz, un reactor nuclear îmi mocnește în coșul pieptului și tocmai cînd dau să plec, o mulatră năltuță cu părul lînos, tuns cu foarfecele de croitorie, într-o rochiță jegoasă de stambă roșie cu floricele bleu, mă apucă de mîneca sacoului: "Por favor senor, icea-i școala de samba Carlos Morales?" O măsor repede din ochi: e slabă ca o mîță jigărită, are picioare strîmbe de rahitism,se uită sașie ca o capră spre căpița de fîn, e departe de ceea ce s-ar numi marfă prima întîia, dar..amigos are o pereche de țîțe colosale, doi Corcovado gemeni irump spre mine, bombați, sferici, naturali, protuberanțele perfecte, nesiliconate pe care le visează orice impresar.Îmi înghit saliva amară și mă răstesc: " Cum te cheamă micuțo?" " Ambrosia" se smiorcăie ea și se uită în jos, sfioasă ca un transexual la primul lui bal. Iau repede metrul de croitorie și i-l înfășor în jurul bustului. Amețesc: 128 de centimetri în cap! Nici Caligula în visele lui cele mai dezmățate n-a pipăit așa ceva! Fac iute un plan, o trimit la un salon de cosmetică, masaj, depilare,împachetări cu pireu de avocado,deparazitare, mă rog, tot tacîmul și după aia împreună cu Tino zis Gucci-Bucci îi proiectăm un costum pe măsură:o centură de opale industriale verzi cu briz-brizuri doar cît să acopere fundul și o brasieră la fel din giuvaeruri false, căptușită temeinic cu o plasă metalică fină, să nu-i explodeze micuței lăptăria în timp ce se fîțîie pe sub nasul spectatorilor! E gata de carnaval ca o bucată de cașcaval în cursa de șoareci, ne urcăm în avion și direcția Japan! Aaaa, nu v-am zis?E vorba de Festivalul florilor de cireș de la Kobe! Sayonara, arrigato, banzai 'tu-vă-n plămîni de gălbejiți perverși! 2. După ce m-am văzut cu toate boarfele-n cala avionului, m-a apucat bîțîiala.Ca orice ins cu tălpile bine lipite de pămînt, am rău de înălțime, da' ce era să fac, arta cere sacrificii, nu puteam să înot pînă în Japonia! Nici restu' trupei nu stătea mai bine, toți erau palizi și cu stomacu-n amigdale, numa drăguța de Ambrosia, care în viața ei nu văzuse nici ce culoare au buzile din trenul de navetiști Belem-Chapadinha, se bucura ca și un copil. Eu care zburasem cu tot felul de rable cu aripi, am dat pe gît trei țoiuri de rom și am apucat strîns șiragul sfințit cu iconițele Santei Madre de Fatima, Coimbra e Guadelupe și m-am lipit cu disperare de scaun.Am aterizat nevătămați, după ceva vreme, pe-un bac metalic sau un soi de pod între două insule, o nebunie întreagă, treceau feriboturi pe dedesubt, avioane pe deasupra, mai-mai să se pupe-n bot, de te mirai cum dracu' mai rezistă toată hardughia aia cu atîta tehnică pe ea. La vamă ne-au scotocit și în gaura curului, numai Ambrosita scăpă, da' se adunase în jurul ei toată suflarea purtătoare de cojones din aeroport, se înghesuiau să se holbeze la ea turiștii, bîzîiau blițurile ca la Rio, mă gîndeam că e prea tîrziu, dar ar fi trebuit să-i pun o platoșă de castitate peste biberoane, ca să nu o mai pipăie niponașii. La hotel altă dandana, ne-au culcat pe podele, așa e moda la ei, m-am sucit toată noaptea, fără să-nchid un ochi, pe o rogojină tare din paie , în timp ce pișicherul de Sammy sforăia fericit, în brațele gonflabilei sale cu trei ventile, de care nu se despărțea niciodată. A meritat însă toți banii, pentru că la festival i-am dat gata ! Da să vă povestesc pe îndelete. Întîi au defilat niște sfrijiți în țoale de mătase cu poalele pînă-n pămînt, încinși cu niște săbii mai mari ca ei. După aia, au venit niște păpușele, împopoțonate cu peruci negre, văruite pe față, "găișe"-sau "guișe" le zice, care lălăiau cu voci pițigăiate o aiureală și presărau petale de flori pe jos. Nevolnică nație, nici tu fundație, nici balcoane, parcă erau făcute din bețe de bambus! Cînd a venit rîndul nostru, mă jur pe ce vreți voi că, am auzit zgomote seci de fălci lovindu-se de caldarîm. A intrat în arenă o namilă de inorog pe roți , înalt de doișpe metri, tras de o duzină de sclavi mulatri cu fustițe verzi și pene de papagal în chică, care purta în spinare o trupă de lăutari ce zdrăngăneau cu foc din chitări și suflau din trîmbițe de te asurzeau. Cocoțate pe arătarea aceea din polistiren, mucava și gips, Manu și Carmelita se fandoseau în ritm de samba, Sammy în costum de copeira vînjos bătea într-o tobă cît el de mare și călare pe corn, într-o fustiță de opale, care de-abia îi acoperea poponeața, cu lăptăria etalată într-o brasieră în același stil, acadeaua de pe tort, frișca din capuccino, măslina din martini, spaima sutienelor, paradisul sugacilor, mecca perverșilor, magnifica, incomparabila, mirobolanta Ambrosia cu pieptul înainte ca o etravă de corabie.În marea de blițuri am văzut tipi care-și culegeau ochii de pe jos, iar vreo treizeci de samurîioși și-au scos mațele de plăcere. Ce mai, parada noastră a fost un triumf și după ce ambulanțele i-au adunat pe toți tipii care delirau în praf, am fost poftiți, eu și cu toată trupa, la un banchet în stil jap tradițional. O grețoșenie! Ne-au dat să halim caracatițe încă vii, gogoloaie de orez cu pește crud, mațe de balenă congelate, iar poșirca aia a lor de sanki, nici vin nici rachiu, nu era bună nici de spălat bichineii curvelor din Copacabana! În timp ce haleam noi vietățile alea ce foșgăiau prin blid, a venit o piticanie în costum negru, care mi-a zis că tată-su Minimato și mai nu știu cum, vrea să mă vadă.I-am spus să plimbe panda, da' tipu a insistat, arătîndu-mi în loc de carte de vizită o pușcoace bună de găurit caimani în Pantanal, așa că i-am făcut pe plac. M-a împins într-o cutiuță pe roți cu motor, de-a lor și m-a dus în curtea lu' moșulică, mai exact un maidan cu pietroaie aranjate artistic și colibe din bambus cu pereți de hîrtie. Minimato, ăsta arăta de parcă tocmai îl scoseseră din sicriu! Avea maxim 1, 20 metri cu totul și părea mai bătrîn ca Fujiyama, steiul lor sacru. Stătea ghemuit pe un podium de scîndură și cînd am ajuns în fața lui părea că picotește. Toți gagii care erau în încăpere așteptau respectuoși, cu capu-n pămînt, ca moșulică să se trezească. Păreau trași la xerox toți: ochi în dungi, mutră gălbejită, costume de cioclu, cravate asortate, și ceea ce m-a mirat cel mai mult, erau plini de tatuaje îndigo și n-aveau cîte-un deget de la mîna stîngă! 3. În sfîrșit, momîia a deschis ferestrele, avea niște ochi de țestoasă păstrată-n formol, și a mormăit ceva.În minutul următor, doi haidamaci în halate albe, scurtuțe de li se vedeau de sub ele garaibacele păroase, au venit fuguța cu un hîrdău uriaș de lemn. Au turnat în el cîteva cofe de apă clocotită, apoi l-au ajutat pe bătrînel să-și scoată țoalele și să intre în cadă. Uimitor moșulică ăsta! Toată pielea lui zbîrcită era acoperită de tatuaje: dragoni cu aripi, șerpi încolăciți pe cîte-o spadă, rotocoale de stele, ochi de tigru beliți fioros, vulturi cu săgeți în cioc, toată bîzdîcăraia ce se poate picta cu ac și cerneală pe epiderma unui individ. Chiar și pe bucile scofîlcite avea două tablouri d'astea, cu animale fantastice.Cred că lucraseră pe el vreo douăzeci de ani ca să-l împopoțoneze în halu' ăla! În timp ce eu admiram decorațiunile lui exterioare, cele două slugi mi-au dat și mie jos țoalele și, luîndu-mă de subsuori, m-au vîrît în cadă. M-a pufnit rîsul: e tare Minimato ăsta, dacă-și închipuie că o să-i dau un interviu în scăldătoare.Ideea de a face baie în compania unei mumii tatuate e ultima pe lista mea de fantezii erotice! Moșulică începu să-și facă vînt cu un evantai, aidoma tîrfelor din Sao Andreas cînd stau la uliță în așteptarea clienților și-mi zîmbi cu toate gingile lui știrbe. Tipul care mă tîrîse acolo, Kenzo pe numele lui de botez, se apropie ca să tălmăcească: "Minimato-san face mare onoare la tine!" Halal onoare m-am gîndit, să mă lase să-i miros bătăturile antediluviene, dar am zis: "Dacă așa-i obiceiu' pîn' Giapan, sunt onorat de onoarea lui!" Minimato bîțîi din tărtăcuță, rînjind în continuare ca un cretin, iar Kenzo traduse: "Oyabun este onorat de onoarea că primești onoare de la el!" Dacă o ținem tot așa, pînă înainte de Potop, tata Noe ăsta gălbejit o să înceapă să se descompună, mai bine mă car de aici! În sfîrșit după vreo jumătate de ceas, slugile ne-au scos din apă, ne-au șters, ne-au uns cu unsori parfumate, ne-au dat niște halate cu poalele pînă-n pămînt și niște cleoampe de saboți făcuți din două scîndurele. Două fetițe în țoale de mătase au adus saki, poșirca aia de orez cu gust de scrobeală. Am dat pe gît cîteva ceșcuțe pînă am amețit , nu că mișmașul ăla ar fi avut prea mult alcool în el, da' la fiecare țoi ne închinam unu' la altu' ca niște hopa-mitică. Eram curios de ce mai era în program, nu de alta dar începeam să mă plictisesc de comedia lor. Moșu' bătu într-un gong aurit și imediat, intră ca la ordin, o namilă de niponez, tatuat și ăsta pînă la pleoape, care se ploconi înaintea mea și-mi înmînă o legăturică de mătase albă destul de grea. La îndemnul lui Kenzo am desfăcut-o și cînd am văzut ce e în ea mi se aprinse becul de avarii. Înăuntru erau două bare babane de aur, cred că trăgeau cam zece kile pe orice cîntar! " Senpai vrea să accepți onoarea ca tu kobun la el!" La dracu' dacă ramolitu' vrea să mă cumpere, aș vrea să știu motivul: " Kobun, m-am bîlbîit, adică...?" " Kobun, fiu, la el! Minimato-san oyabun-tată la tine, tu kobun la el!" Eram cam bătrîn să fiu adoptat, treaba nu puțea prea îmbietor și mă-ntrebam dacă nu cumva boșorogu' n-o fi iubitor de băieței, dar se pare că nu aveam încotro. O altă zdrăngăneală din gong și haidamacul de servici aduse o tavă cu un castron și niște gogoloaie de orez. Minimato își băgă mîinile în ulcică și mă stropi din plin cu zeama aia, care jur, mirosea exact ca și apa în care ne scăldasem mai înainte. După aia rupse în două o turtă, molfăi jumate, iar cealaltă mi-o vîrî mie în gură. " Acum tu kobun la Minimato-san" zise Kenzo, care nu se dezlipea de urechea mea stîngă. Mă gîdila un rîs sănătos, undeva între stomac și ceru' gurii, da' m-am stăpînit, făcînd pe emoționatul: " Spune-i lu' taica Mini...mă simt copleșit de onoare!" După ce Minimato auzi că-s de acord să mă-nfieze, răspunsul lui mă băgă în ceață: " Acum tu fiu la el, face onoarea să primească cadou de la tine!" Nu știu ce plocon puteam să-i dau proaspătului meu babac, dar Kenzo mă lămuri: " Oyabun zice că acceptă cu mult onoare, gheișa frumos de la tine!" Ahaaa..în sfîrșit m-am lămurit: fosilei îi picase cu tronc Ambrosita, pe cînd vizionase parada noastră! Nu, că nu-s nici io așa tîmpit cum cred ei, parcă nu-mi pica bine să le-o vînd pe micuță ca pe-o legătură de ceapă, mai ales că-n ultima vreme mă atașasem de ea, iar ideea că voi fi lipsit de plăcerea de a-i admira biberoanele mă enerva! 4. Îmi venea să-mi mușc pumnii de furie, demonul trufiei mă pedepsea pentru că pusesem piciorul pe arhipeleagul ăstora și mă fîțiisem, fălos nevoie-mare cu dansatoarele mele, prin țara fețelor gălbejite de la Soare-Răsare ! Kenzo, care se pare că era mîna dreaptă fără degetul mic al boșorogului, mă luă binișor și însoțit de două gorile palide, cu breton de copil handicapat, mă urcă într-o harabăraie pe roți și o luarăm spre hotelul unde era campată toată trupa. Pe drum am încercat să pun la punct tot felul de tertipuri ca să-l păcălesc pe libidinosul de Minimato, da’ nu-mi venea nicio idee mai de doamne-ajută. Mă sîcîia ca un buboi în cur și gîndul că nu știam cum să-i explic Ambrositei că trebuie să-și schimbe domiciliul. Cînd am ajuns în camera ei, fătuca tocmai proba o minune de brasieră, făcută special pentru pepenii ei. A doua zi trebuia să participe la un spectacol cu temă istorică și îi făcusem un costum de amazoană adecvat : sandale cu toc cui de 13cm, o fustiță din zale, un ține-țîțe din plasă de oțel și un coif înalt din plastic poleit, ornat cu pene de struț veritabile. Mă costase cît trei zile de beție în Copacabana, dar merita, pentru că arăta magnific înțolită așa, ca o amazoancă de mare clasă. Biata de ea, habar n-avea că nu se va mai fîțîi costumată astfel pe vreo scenă, ci numai în fața ochilor băloși ai unui moșulică decrepit, destul de bătrîn ca să-i fie străbunic. Cînd m-a văzut, mi-a sărit în gît de bucurie, gata-gata să mă sufoce cu podoabele ei mamare magnifice. Apoi, văzînd că fac o față tristă, de parcă-mi piedusem nevasta și copiii la ruletă, a înțeles. Era ea toantă ca o păstaie de fasole, dar avea intuiție feminină, iar eu am trîntit-o fără să răsuflu : « Uite Ambrosita, viața are mereu surprize pentru tine…de mîine vei locui la babacu’ Minimato, un domn foarte distins de altfel și putred de bogat, din moment ce te-a cumpărat de la mine cu zece kile de aur ! » Pe-onoarea mea de impresar dacă a vărsat vreo lacrimă. Și-a împins doar, plină de arțag, plămînii ei formidabili înainte și-a zis : « Bine…să mergem ! » Eu în schimb, aluat de bărbat sensibil m-am dus în prima cîrciumă și le-am topit rezervele de alcool. După ce l-am adus la disperare pe barman, m-am întors pe trei cărări la hotel, decis să contramandez restul spectacolelor și iau primul avion spre țară. Oricum fără vedeta ei, trupa era un zero în țoale de samba ! Cînd m-am trezit, cu un cap mai umflat decît Amazonul în sezonul ploios, mi-am schimbat însă planurile. Mă căznea o durere în tîmple mai mare decît Matto-Grosso, dar între raliurile pe care le făcea greața prin cotloanele minții mele, îmi venise ideea să o răpesc pe Ambrosita de la actualul ei protector. N-aveam ce face cu drugii ăia de aur, dacă ea nu avea să fie lîngă mine, mai bine să-i folosesc pentru a năimi niște haidamaci care să caftească gașca lui Minimato și s-o fure pe gagicuță. Deși fusesem mort de beat aseară, îmi aminteam în mod inexplicabil, că un pipernicit cu față de maimuță îmi dăduse o carte de vizită prin care se lăuda că e mardeiaș iscusit. Am găsit-o undeva în buzunarul din spate al nădragilor : sensei Yoji Sembazuru, “Dragonul roșu” pază, protecție și însoțire de valori sau de persoane. Am pus laba pe telefon și l-am sunat pe Yojito ăsta, care se lăuda că Bruce Lee îi fusese ucenic. Mare figură sensei, kungfei, cofei, bulei sau cum și-o mai fi zicînd. Ne-am întîlnit în barul în care îmi astîmpărasem setea aseară. E ceva mai înalt decît un copil de 10 ani și are cea mai schimonosită moacă pe care am văzut-o vreodată la un om .E mai urît chiar și decît măștile de lemn cu care sperie șamanii copiii ca să-i înțărce ! Nimic nu era la locul lui în bostanul lui Yojito : un ochi e mai sus decît celălalt, pe jumătate închis și fără o sprînceană, gura e mai strîmbă decît o potecă care șerpuiește printre palmieri, bărbia în loc să o cîrmească în jos, ca la orice om, o ia în sus și spre stînga, iar pomeții sunt atît de arați de cicatrice și umflături că seamănă mai degrabă cu o anvelopă de camion decît cu o meclă de ființă cuvîntătoare. S-a hlizit la mine și s-a ploconit după obiceiul lor. Cînd l-am întrebat dacă e puternic a început să chicotească, avea un rîs care te băga în sperieți, parcă trăgea cu șmirgel pe un geam înghețat. A luat trei nuci de cocos dintr-un coș, le-a aliniat pe tejgheaua barului, la distanță de trei palme una de alta și-apoi fără prea mult avînt sau vreo scremătură, le găuri pe rind, pocnindu-le cu degetul arătător. Uimitor ! Am cercetat nucile, nu era butaforie, tipul ar fi făcut avere într-un circ ! Vă dați seama că nu-mi încăpeam în piele de bucurie: dacă tipul putea găuri chestiile alea cu un singur deget, era în stare fără doar și poate să spargă țestele yakuzanilor lui moș Minimato. I-am spus repede despre ce este vorba, el s-a scărpinat în creștet cu degetul care perforase nucile și-a zis "ok". I-am dat un drug de aur drept avans, celălalt urma să-l primească atunci cînd eu îmi voi relaxa ceafa pe țîțoaiele de vis ale meninei mele. Cînd l-am descusut dacă are vreun plan, a zis enigmatic doar atît: "embuș"! 5. Stăteam toată ziua în camera de hotel așteptînd vești de la Yojito. De cînd plecase cu bucățoiul de metal galben în traistă, mă sunase doar o singură dată ca să-mi spună că oyabunu' de Minimato se instalase cu bucățica mea pieptoasă într-un soi de mănăstire zen, la dracu-n praznic, în vîrful unui stei izolat, departe de lume. Senseiul le luase urma, dar locul era atît de bine păzit și plin de capcane, încît trebuia aruncat tot muntele în aer ca să ajungă la ei. Nu știam ce să mai cred, poate nasolul de detectiv cu centură neagră mă trăsese în piept și eu stăteam acolo ca un fraier plîngîndu-mi de milă.Tocmai mă pregăteam să-mi fac bagajele cînd de la recepție mă anunțară că sunt căutat de poliție.Drace, doar încurcături cu sticleții galbeni îmi lipseau ca distracția să fie completă. Am coborît îmbufnat, decis să nu recunosc nimic și să-l iau pe "nu" în brațe orice m-ar întreba! Într-un fotoliu pe care-l umplea la refuz, mă aștepta cel mai gras gălbejit pe care-l văzusem vreodată. Sacoul de stofă ieftină, neagră, ar fi fost suficient de larg să țină loc de cort la o petrecere cu 200 de cheflii. Burta i se revărsa în falduri ample, acoperindu-i genunchii, iar tărtăcuța groasă părea un dovleac, din aceia uriași, pe care-i scobesc copiii de sărbătoarea tuturor sfinților. Cînd mă văzu clipi inteligent din ochișorii înfundați în untură și se recomandă într-o engleză destul de coerentă: " Bondakuro.Jamitsu Bondakuro. Comisar rangul II la prefectura Kobe!" "Carlos Morales, impresar, promotor de țîțe, liber profesionist" i-am zis eu cam satistit, muntelui de osînză umblător. " Morales-san, trebuie să vă întreb direct: aveți vreo conexiune cu Yakuza, gruparea Kokuryu-kai?" L-am lămurit în două vorbe ce pățisem după ce mă-mbăiasem cu Minimato,, și tipul, zău că începea să-mi fie simpatic, scoase din buzunar o hîrtiuță ș-mi zise: "Am informații că oyabun-ul Minimato a decedat acum 12 ore!" Bravo, m-am gîndit eu, deci Yojito nu spărgea doar nuci de cocos, îl găsise pe moșulică și-l expediase la morgă! Bucuros, îmi venea să-l pup pe grăsun pe tărtăcuța lui umflată, l-am întrebat: "Da' fata, Ambrosia, unde e?" "Care fată"? -făcu el pe prostul. "Una mulatră, micuță, da' cu un bust impresionant!" "Nu știu nimic de vreo fată! În pavilionul în care stătea Minimato am găsit doar cadavrul decapitat al unui așa-zis detectiv particular, unul Yoji Sembazuru!" Îl credeam, ce interes avea să mă mintă, mai ales că-și notă semnalmentele muzei mele într-un carnețel și promise că va alerta toți purtătorii de chipiu din ograda sa. Eu am făcut chiar mai mult; am vorbit cu un aiurit cu freză de samurai, specialist în electronică și panouri publicitare și-n două zile mutrița Ambrositei zîmbea fotogenică pe toate fațadele zgîrie-norilor din Tokio pînă-n Nagoya, cu lubenițele reproduse la detaliu, în mărime supradimensionată. Cu toate acestea, în zilele ce urmară, nu primeam decît telefoane care o cereau pe gagică în căsătorie, sau propuneri fantasmagorice de la toți obsedații. Poliția nu găsi nici o urmă, dar în rîndul japilor care vizionau pozele acelea gigantice, începu să se înregistreze un număr record de sinucideri, mai ales adolescenți coșuroși, dar și sobri tați de familie. Ziarele citau chiar părerile unor psihologi, care își dădeau cu presupusul că, dacă nu se iau măsuri se va isca o isterie națională, vorbind de sindromul Ambrosia-kujou, o manie care afectează sufletele nealăptate în pruncie. Tocmai mă gîndeam să ofer o recompensă de 50 de milioane de yeni(cam atît valora la bursă, drugul de aur ce-mi rămăsese) cînd am primit un telefon, hai că n-o să ghiciți de la cine, ei da de la pehlivanul ăla cu 9 degete, slujbașul lui Minimato, Kenzo. Îmi cerea să ne întîlnim la aeroport, pentru că avea un cadou pentru mine. Mă săturasem de cadourile cretinilor ălora tatuați, dar m-am dus, ce era să fac! În cel mai rău caz avea să mi-o livreze pe cea mai dorită muiere din Japonia într-un sac de plastic negru cu fermoar! Ei bine am avut noroc, Kenzo mi-a adus-o în mărime naturală, cu biberoanele nevătămate. Cînd m-a văzut a făcut nițel pe îmbufnata: " Carlos, chiar vroiai să mă lași pe coclaurile astea, să mănînc toată viața orez cu pești vii și să dansez pentru piticanii ramolite"? L-am întrebat pe Kenzo cum murise patronul lui. A zîmbit visător, cu o expresie nătîngă pe moacă: " Ca un adevărat luptător, o moarte ce și-o dorește orice bărbat !" Am vrut să-i dau drept răsplată pentru că fusese parolist bucățoiul de aur înapoi, dar m-a refuzat. Cică nu știu ce cod de bușiți în cap, îi interzicea să ia înapoi un cadou. Pe Ambrosia mi-o dădea înapoi pe gratis , fiindcă după același cărțoi, o gheișă se înapoiează la primul ei stăpîn, dacă cel pe care-l servește, a mierlit-o! Am ajuns teferi acasă. Aurul mi-l confiscaseră vameșii, n-aveam acte pe el, dar și așa, vă rog să mă credeți că eram fericit că scăpasem basma curată din toată încurcătura. Ambrosia n-a vrut să-mi spună ce pățise moș Minimato, decît după ce am amenințat-o că nu-i mai cumpăr nici un sutien. De fapt, dacă mă gîndesc bine, nici nu e o moarte așa nasoală: strangulat cu o brasieră metalică, sufocat de cea mai barosană pereche de țîțe naturale din lume! |
index
|
||||||||
Casa Literaturii, poeziei şi culturii. Scrie şi savurează articole, eseuri, proză, poezie clasică şi concursuri. | |||||||||
Reproducerea oricăror materiale din site fără permisiunea noastră este strict interzisă.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net
E-mail | Politică de publicare şi confidenţialitate