agonia
romana

v3
 

Agonia - Ateliere Artistice | Reguli | Mission Contact | Înscrie-te
poezii poezii poezii poezii poezii
poezii
armana Poezii, Poezie deutsch Poezii, Poezie english Poezii, Poezie espanol Poezii, Poezie francais Poezii, Poezie italiano Poezii, Poezie japanese Poezii, Poezie portugues Poezii, Poezie romana Poezii, Poezie russkaia Poezii, Poezie

Articol Comunităţi Concurs Eseu Multimedia Personale Poezie Presa Proză Citate Scenariu Special Tehnica Literara

Poezii Romnesti - Romanian Poetry

poezii


 
Texte de acelaşi autor


Traduceri ale acestui text
0

 Comentariile membrilor


print e-mail
Vizionări: 2218 .



Inelul pescarului - XVI -
proză [ ]

- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - -
de [YLAN ]

2009-11-15  |     | 



Victoria armatei lui Plautus nu a adus și bucuria în Cetatea Eternă. Focurile de artificii, dansurile, muzica, costumele multicolore, atât de așteptatele serbări romane, organizate mereu în cinstea învingătorilor, s-au disipat sub tristețea ce se putea citi zi și noapte pe chipul frumoasei Pulcheria Salvius. Vestea că fratele ei a pierit în condiții necunoscute a transformat-o dintr-o floare de grădină, parfumată și tainică, într-un fir de păpădie sub vântul nemilos al deznădejdii. Nici chiar Cezarul nu a reușit să o scoată din această stare în care se scufunda pe zi ce trece tot mai mult, ceea ce umbrea cu palide frunze laurii victoriei repurtate de legiuni în Britannia. Trecuseră aproape șase luni, și speranța de a-l mai putea strânge în brațe pe fratele ei o părăsise definitiv pe Pulcheria. Când un curier sosit de la Neapolis a adus vestea că o barcă cu pânze a acostat pe țărmurile lui Pontus Magnificus, având pe punte pe tribunul Salvius și alți doi sclavi, palatul Cezarului a devenit un stup harnic și plin de viață. Curierul mai vestea că tribunul, grație funcției sale militare și trecerii în fața Cezarului, reușise să se îmbarce în Pontus Magnificus pe o navă comercială. Așa că la palat au început pregătirile pentru vestitele serbări ținute cu mare fast. Pulcheria voia să meargă personal la Neapolis, și să-și întâmpine fratele cu o gardă de onoare. Cezar, care ar fi fost în stare să mute și locul lunii de pe cer, numai să mai vadă zâmbetul înflorind pe chipul Pulcheriei, nu-i putea refuza această dorință. Gurile rele cârteau însă pe sub porticurile cetății, cum că Salvius nu ar fi demn de onoruri militare, atâta vreme cât nici nu a apucat să ridice sabia în luptă, și nici să respire odată cu moartea pe același câmp de bătălie. Dar dorințele frumoasei Pulcheria fuseseră întotdeauna pentru Cezar obligații vitale, puse mai presus decât toată larma și cârcoteala plebei din cetate.
La sosirea în portul Neapolis a vasului “SanPaolo”, tribunul a fost întâmpinat de o gardă de onoare, condusă de centurionul Arcadius Valens. În ținută de gală, Valens purta cuirasă de piele, cnemide ornamentate, confecționate din metal, menite să-i protejeze gamba, gladius, sabia tradițională, și pugius, pumnalul scurt. Teaca din bronz era ornată cu motive decorative gravate. Semnul caracteristic al centurionilor, bastonul confecționat dintr-un butuc de viță, pe care îl purta în mâna dreaptă, era cel cu care își împărțea autoritatea în fața unei eventuale insubordonări a oamenilor săi. Garda era formată din veterani, cu merite speciale în luptă. Erau acoperiți pe creștet cu o piele de cap de urs, ale cărui labe se legau pe piept. Purtau o cuirasă de piele tare, tunică, având la brâu spatha, sabia lungă, și clunaculum, pumnalul cu lamă îngustă și scurtă, având mânerul alungit, placat cu os. Când Salvius a pus piciorul pe uscat, zeci de săgeți purtând în vârf bentițe multicolore au sfâșiat albastrul neclintit al cerului. Un nor de flori parfumate și lacrimile nevinovate ale Pulcheriei, care simțea că s-a născut a doua oară, l-au acoperit pe Salvius de emoție.
Ajunși sub zidurile Romei, Brag și Rand au simțit din nou fiorii neîncrederii vohiene ce stătea ascunsă ca o ceață grea, irespirabilă, pe sufletele lor. Mai ales când au trecut alături de Salvius pe lângă zidurile închisorii, și din spatele ferestrelor zidite la nivelul pavimentului au zărit chipurile stoarse de efort, nefericite, fără speranță în privire, ale celor ce hrăneau cu respirația lor bolnavă celulele sordide. Primirea fastuoasă de la palat le-a mai liniștit însă vohienilor cugetele încărcate de perspectiva lanțurilor și a ramelor galerelor, pe care le visau în fiecare seară. Salvius le spusese încă de la sosirea la Roma:
- Eu voi fi cel care va vorbi în fața Cezarului. Să nu îndrăzniți să-l supărați prin cine știe ce gest sau cuvânt nesăbuit! Libertatea voastră nu mai stă acum în bogățiile de pe Victis, ci în elocința și bunăvoința mea.
Rand privise cu subînțeles la Brag, gândul nerostit învârtindu-se în pieptul Marelui Preot ca o săgeată cu vârful încins pe jăratic: “Þi-am spus eu, Brag, odată ajunși aici, bogățiile sunt deja un drept dinainte câștigat și meritat de acest roman, iar noi suntem iar la cheremul soartei!”. Brag îl strânsese puternic de braț pentru a înfrâna pornirile năvalnice ale vohianului, și îi șoptise: “Fii pe pace, nu am văzut împărat sau femeie frumoasă care să nu se plece în fața sclipirii aurului! Și fără noi aurul nu va ajunge niciodată pe dalele de marmură ale palatului”.
Când intrară în sala mare a palatului, Pulcheria, parcă plutind, îi ieși în cale fratelui ei, plecându-și duios capul pe umărul tribunului. Era îmbrăcată într-o rochie purpurie cu broderii de aur. Cezar, într-un veșmânt ca ruginiul frunzelor de iederă mângâiate de atingerea toamnei, păși cu grandoare pe treptele ce coborau în spirală spre centrul sălii pavată cu marmură albă.
- Marcus, prietene! îi spuse el jovial, strângându-l în brațe pe tribun, credeam că nu ne vom mai privi în ochi vreodată!
- Ave Cezar! rosti cu glas puternic tribunul, plecându-și ochii căprui în oglinda de lapte a pardoselii. Nici eu nu credeam că ne vom mai vedea vreodată, după ce m-a privit în ochi moartea în timpul furtunii năprasnice. Dar zeii au vrut să mai trăiesc. Pentru stăpânul meu, pentru Roma și pentru draga mea soră!
Cezar făcu un semn scurt către Anthemius, omul său de încredere, cel ce veghea somnul, hrana și băutura măritului împărat. Acesta luă de pe o tăviță de aur o coroană. Era așa-numita “corona ovalis”, împletită din frunze de mirt, ce se oferea drept recompensă militară celor ce se evidențiaseră pe câmpul de luptă. Era un dar al Cezarului menit să-l apropie și mai mult de Pulcheria, căreia îi străluceau ochii de fericire.
- Urbis et Orbi! Vom celebra sosirea ta așa cum se cuvine, spuse înflăcărat Cezar, de care Pulcheria se apropiase planturos, și îi luase mâna dreaptă în căușul palmelor ei parfumate. Vei fi cel care va deschide serbările în cinstea zeiței Cybele. Trei zile și trei nopți vom sărbători întoarcerea ta, prieten drag!
Privind peste umărul tribunului, Cezar îi zări abia atunci pe cei doi vohieni. Apele din ochii săi se învolburară. Așa cum vine de la munte un izvor încărcat de aluviuni grele, stătute, glasul lui tună mânios:
- Oamenii aceștia cine sunt? întrebă el autoritar, întorcându-se spre Anthemius.
- Sunt supraviețuitori ai furtunii de pe mare, ca și mine, se grăbi să adauge Salvius, sesizând tulburarea din glasul Cezarului.
- Atunci de ce nu sunt acolo unde le este locul? Printre sclavi...!
- Pontifex Maximus! continuă Salvius, hotărât să spargă digul de mânie ridicat în privirea Cezarului. Ei m-au salvat de la înec. Puteau să mă ucidă acolo, în pustietatea insulei Victis...Mai ales că eu eram roman...și ei sclavi...
- Cum să îndrăznească un sclav să ridice brațul la un cetățean al Romei celei puternice?
- Stăpâne, continuă Salvius, printre stânci golașe și pe o mare învolburată demnitatea și gradele de mărire nu își au locul! În fața soartei potrivnice toți suntem egali...
- Bine, bine, acum sunt prea fericit, văzând cum înfloresc iar razele soarelui pe chipul Pulcheriei, încât nu am să-i pedepsesc pe acești sclavi, care au avut îndrăzneala să mi se înfățișeze...
- Acești doi sclavi au descoperit pe insula Victis, locul catastrofei galerei noastre, o comoară...! rosti Salvius, accentuând fiecare cuvânt, cântărindu-l în balanța avidității, pe ale cărei talere fiecare suveran își pleacă inima atât de lesne.
- O comoară!? rostiră într-un glas, și cu aceeași lumină în priviri, Cezarul și Pulcheria.
- Da, comoara din mormântul vestitului conducător celt Aonghus.
- Și de ce nu v-ați înfățișat cu ea înaintea mea? Doar știți bine că tot ceea ce mișcă și respiră pe acest pământ cucerit de mine îmi aparține...
- Fiindcă nu este vorba de o comoară umilă, ci, după cum mi-au povestit vohienii, de bogății care necesită nu doar o mică barcă, ca aceea pe care ne-am salvat noi, ci o corabie sigură, protejată de o cohortă armată. Eu nu am văzut-o, doar acești vohieni s-au apropiat de ea, dar au întâmpinat piedici naturale în cale. Este nevoie de brațe multe pentru a o scoate la suprafață. V-am adus însă câte un mic dar. Acest sceptru pentru tine, imperator al lumii, și această diademă pentru iubita mea soră.
Nero înșfăcă sceptrul pe care-l ridică grandios în aer, iar Pulcheria, ajutată de fratele ei, își așeză pe cap diadema de nestemate. Strălucirea aurului răspândi în salon zeci de raze luminoase.
- Vreau să organizezi chiar de mâine o expediție spre Victis! Tu o vei conduce, Salvius!
- Nu, nu! strigă cu emoție în glas Pulcheria. Nu-l mai las în voia soartei și a valurilor, acum după ce l-am văzut lângă mine. Ai destui oameni de încredere care să meargă pe Victis!
- Prea bine, îl voi trimite pe Lucius Verus, însoțit de acești vohieni, și de tot ceea ce este necesar pentru a aduce în siguranță comoara la picioarele tale, Pulcheria!
- Mărite Cezar, îndrăzni Salvius, privind adânc în ochii sorei sale, ca pentru a-l susține în ceea ce va spune în continuare. Am promis acestor oameni libertatea în schimbul vieții mele. În schimbul acestei minunate clipe, când pot să îngenunchez în fața cuceritorului lumii, și pot să-mi îmbrățișez sora. Dar îți mai cer în numele lor un lucru: libertatea semenilor lor. În schimbul acelei comori...
- Ce nevoie aș avea să le ofer libertatea, când pot lua și singur aceste bogății...? rosti trufaș Cezarul, aruncând spre vohieni o privire grea.
- Mormântul are câteva taine. Numai ei le știu...
- Îi pot forța să ni le divulge! ridică Cezarul tonul.
- Cezar, dacă poporul nostru nu va primi însemnele libertății, viața noastră nu mai valorează nimic! spuse Brag, înaintând curajos.
Salvius îl privi mustrător, căci cunoștea stările de mânie fără margini ale Cezarului, care deja făcuse un pas amenințător spre Brag. Marele Preot însă nici măcar nu-și plecase privirea în pământ, așa cum cerea protocolul curții. În acea clipă, Pulcheria, văzând spaima de pe chipul fratelui său, căruia coroana ovală îi căzuse într-o parte, îl ajunse pe Cezar, și îl strânse de mână, apropiind-o apoi de inima ei.
- Te rog, să nu stricăm bucuria neasemuită pricinuită de revederea fratelui meu! Inima mea, care zi și noapte bate numai pentru tine, mărite Cezar, și-a oprit rotirea la aflarea veștii că Salvius a pierit pe mare. Uite, vezi, simți? Ea bate din nou. Este la fel de vie ca și atunci când ți s-a supus iubitoare. Tu vei fi mai bogat, eu voi avea giuvaeruri alese, ce mai contează pentru Imperiu libertatea câtorva sclavi?
- Și cum vrei tu să acord libertatea poporului tău? întrebă Cezar, privind sfidător la bărbatul demn din fața lui. Cele mai multe dintre femeile voastre sunt acum la adăpostul mângâierilor patricienilor mei. Trăiesc în opulență și printre parfumuri orientale. Copiii voștri, crescuți și educați în casele și armata romană, nu vor mai lăsa gloria și traiul din Roma pentru o insulă pustiită și rece.
- Cezar! interveni Salvius. Poți da un edict prin care toți cei de pe Voh, cei care vor să se mai reîntoarcă acasă, o pot face. Pot pleca pe o galeră romană...Dacă vor mai dori aceasta...Dar numai după ce acești sclavi ne vor conduce spre comoara lui Aonghus...
- Bine, fie...spuse Cezar plictisit, mângâiat de Pulcheria care reușise să stingă focul ce putea izbucni oricând.
- Acest om, spuse Salvius, arătând spre Brag, a fost Mare Preot pe Voh. El mai are o dorință...Să poată vorbi cu Solan...
- Soția senatorului Grachus? întrebă Cezarul.
- Da.
- Solan...Solan...! rosti Cezarul cu melancolie, privind pe fereastra prin care parfumul nestins al trandafirilor urca prin aburul ușor al serii. Am cunoscut-o în câteva rânduri...Interesantă femeie...de o frumusețe sălbatică...Ori de câte ori am întâlnit-o, era ca și cum aș fi admirat un diamant. Din orice parte aș fi privit-o, găseam altă și altă strălucire, așa cum piatra prețioasă își dezvăluie caratele după lumină.
În aceeași clipă, Pulcheria începu să bată nervoasă din picior, retrăgându-și mâna de pe umărul Cezarului. Acesta își dădu seama că uitase cu totul de prezența ei, și, mai ales, de gelozia ei proverbială. Se apropie, îi luă mâna, și i-o sărută de nenumărate ori, cu trupul spășit, ca la o spovedanie sfântă, ca și cum ar fi cerșit îndurare. Brag privi scena, și se întrebă, fără să găsească vreun răspuns, de ce întotdeauna chipul unei femei poate distruge regate, poate dezbina popoare, poate îngenunchea, ca acum, chiar pe stăpânul lumii, măritul Cezar, cel care cucerise prin faima și numele său întreg pământul.
- Salvius, de mâine în trei zile vreau ca acești sclavi să plutească spre Victis! Și ai grije ca până atunci acest sclav să ajungă la casa tribunului Grachus! spuse Cezarul, expediindu-i cu o mișcare scurtă de mână, și părăsind sala, ținând-o de talia zveltă pe frumoasa Pulcheria.
Sceptrul și diadema de nestemate străluceau în umbra tainică a înserării, semn că aurul poate oricând să-și croiască ușor drum până spre tronul ultim al universului.

.  | index








 
shim Casa Literaturii, poeziei şi culturii. Scrie şi savurează articole, eseuri, proză, poezie clasică şi concursuri. shim
shim
poezii  Căutare  Agonia - Ateliere Artistice  

Reproducerea oricăror materiale din site fără permisiunea noastră este strict interzisă.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net

E-mail | Politică de publicare şi confidenţialitate

Top Site-uri Cultura - Join the Cultural Topsites!