Uuuuuuf!
Ce lungă toamnă am avut în anul ăsta!
Nu zic eu că nu a fost frumoasă și că nu mi-a plăcut. Dar nici nu pot uita câtă ceață și răceală am suportat în această dimineață pe tot drumul până la școală. Am tremurat la fel ca iarna, chiar dacă am fost bine îmbrăcat.
Da, la fel ca iarna, să nu vă mirați. Asta am spus și o repet. Dar, să nu uitați că iarna e normal să fie frig și atunci parcă nu ne pare rău că ne mai îngheață și nasul. Ei, toate-s trecătoare! Mai e puțin până la vacanță și e vorba de vacanța de iarnă, atenție!
Știți de ce mă bucur eu că se apropie cu pași repezi?
Pentru că sper să fie cu zăpadă. O zăpadă bogată care să umple străzile și coperișurile caselor. O zăpadă care să acopere dealurile cu un strat gros pe care săniile să năvălească în mare viteză. O zăpadă care să scoată toți copiii la săniuș. Voi nu vă doriți la fel?!
Să nu-mi spuneți că nu vă place. Nu vă cred!
Uite, îmi aduc aminte de o zi de săniuș din iarna trecută. Era frig, nimic de zis, dar copii hăuleau pe dealul de la marginea orașului. Se auzeau strigătele lor de bucurie până jos la mănăstire. Toată lumea parcă era a noastră. A celor mai mici, dar și a celor mari. Fără să adun cei câțiva părinți în ale căror priviri se citea de departe bucuria și grija pentru odraslele ce se avântau curajos pe lunecuș.
Eu aveam o sanie nouă și trebuia să mă vadă toți prietenii cât de bine o strunesc. Eram mândru, nevoie mare, că știu să cârmesc chiar și în mare viteză. Îmi luam avânt puternic, alergând vreo zece pași, după care mă aruncam pe sanie, cu picioarele mult desfăcute și cu mâinile încleștate de lemnul ce se curba către în față. Păi, nu știți? Cu vârful bocancului, dacă îl târam pe pârtie, schimbam direcția atât cât doream. Și pârtia era destul de șerpuitoare până departe, unde se termina valea...
Ghinionul meu a fost că am mers pe pârtia unde se dădeau cu sania băieți mai mari. Erau elevi de liceu și nu ne băgau pe noi în seamă. Nici nu ne lăsau acolo. Unde mai pui că erau cu multe colege de ale lor ori cu prietene ce aplaudau și țipau la orice reușită a băieților. Tocmai de aia, am vrut să le arăt că și eu pot să fac ca ei.
Adică ce?
Să sar peste digul înălțat de ei. Era un dig mare de peste un metru, cred, făcut din zăpadă bătătorită bine cu picioarele. Te înălțai cu sania în viteză pe el și aterizai dincolo la câțiva pași buni. Ca motocicletele la motocros, dacă ați avut ocazia să vedeți. După care, continuai drumul, dacă păstrai echilibrul în zbor și nu te răsturnai cu sania.
Nu de echilibru îmi era mie teamă. Nu știam câtă pârtie este dincolo de dig. Și îmi era frică să nu ajung în canalul de lângă mănăstire la viteza cu care mă dădeam eu cu săniuța mea. Parcă zbura, draga de ea!
Mi-am luat avânt când cei mari nu erau atenți și gata! Zburam cu ochii ațintiți la dig și mă gândeam cam câți pași voi pluti prin aer până dincolo. Atâta doar că, aproape de el, nu mi-am amintit ce manevră să fac. Auzisem eu ceva cum să strâng sania și să fac un salt cu ea cu tot dar, fără repetiție, nu știi nimic niciodată. Și am făcut și saltul acela.
Doar eu! Că sania a rămas înfiptă în parapetul de zăpadă...
Eram dincolo, la vreo șase pași, cu ochii închiși. În urechi, niciun sunet. Doar un vuiet continuu. Îmi era teamă să mă mișc. Nu eram sigur dacă sunt întreg. De fapt, ca să o spun pe cea dreaptă, îmi era frică și rușine. Rușine mare, de să mor, nu alta. Și am stat așa, până am simțit că sunt lins pe față. M-am speriat. Am deschis cu greu ochii și am văzut un câine care mă lingea cuminte și parcă scheuna încet. Cred că-i era și lui milă de mine...
Era cu copiii sus pe deal. Așa știam. Acum era cu mine. Părea că-mi poartă de grijă și a venit să mă ajute. Nu a mai avut timp, pentru că au ajuns și copiii cei mari. M-au ridicat încet, în tăcere, privindu-mă întrebător și m-au pipăit peste tot. Când am stat singur pe picioare și am vrut să fug, m-au fluierat și au râs toți de mine. Recunosc, mai mult m-a durut să aud chicotelile fetelor ce se apropiaseră și mă priveau cu o ironie care mă tăia până la oase.
Eh, credeți-mă, nu am uitat rușinea asta de atunci și până azi...
Anul ăsta mă antrenez undeva fără să vadă ei și apoi voi veni să-i întrec. Să sar mai mult decât ei peste dig. Să vină iarna mai repede și cu zăpadă multă, că le arăt eu cât de bun sunt!
Că, deh! Din experiență și necazuri învață omul...