Pe vremea cînd se petrece această povestire, cartierul Butte-aux-Cailles, nu era decît o mahala din cel de-al XIII lea arondisment, un fel de sat în coroana metropolei. Pe locul unde se va înălța Place Paul Verlain, era un maidan, în jurul căruia se întindeau cochete locuințe burgheze în stil alsacian, înconjurate de verdeață, dar și cocioabe amărîte în care viețuiau zidari italieni, rămași pe locul vechilor cariere de calcar. Strada Daviel era o fundătură în Butte, cu doar cîteva barăci de scînduri văruite, închiriate de artiști drept ateliere.
Într-una din aceste maghernițe își ducea traiul , pictorul Jean Dugodin. O saltea de paie, întinsă de-a dreptul pe podeaua de scînduri negeluite, o masă șchioapă de-un picior, două scaune desperecheate și un șevalet vechi constituiau întregul mobilier al acestui interior boem.
Dugodin dobîndise o oarecare faimă în cartier, prin desenarea de ilustrații deocheate, pe care le crea cu detașarea unui libertin, deși în realitate era un cast preocupat de arta sa. Clienții săi uzuali erau „peștii” și adolescenții cu obrazul spuzit de acnee, dar și cîte un libidinos celibatar decrepit. Mai tîrziu, trecu la pictura serioasă, se avîntă în zugrăvirea unor ample compoziții istorice, pline de realism și exaltare, dar acest gen de artă nu avea prea mare căutare pe tarabele negustorilor de frumos din La Butte.
Din vînzarea pornografiei de-abia trăia de azi pe mîine, o jimblă veche și o jumătate de molan acru, constituiau prînzul său obișnuit, bani pentru pînze, culori și peneluri nu-i mai rămîneau. În ciuda lipsurilor continua să picteze, căci nu talentul îi lipsea, cît mijloacele materiale pentru operele sale inspirate. Penelul său viguros și exact avea însă nevoie de culoare ca să se manifeste, așa cum plantele au nevoie de apă și soare ca să crească.
Într-o zi, citind într-o foaie de gazetă adusă de vînt la ușa sa o istorioară despre Rembrandt, aidoma lui de strîmtorat în tinerețe, care neavînd la îndemînă cerneală roșie, se împunsese în braț ca să-și termine peisajul schițat în peniță, îi veni o idee îndrăzneață. Deși nu precupețea niciun efort pentru arta sa, nu împingea sacrificiul pînă acolo încît să-și verse sîngele, și așa cam subțiat de malnutriție, așa că se gîndi să folosească excrementele proprii în loc de culori.
Dezgustător de liberă e imaginația unui creator! Dugodin își începu opera fecalieră, observă că rahatul uman poate avea diferite nuanțe, de la brunul profund, pînă la galbenul diareic, trecînd prin toata gama de nuanțe calde, așa că se așternu pe treabă. Începu să-și colecteze dejecțiile în diferite recipiente, observîndu-le nuanța, textura și puterea de colorare, iar pentru a le face mai păstoase le amesteca cu un clei de oase și grăsime înainte de a le așterne pe pînză. Își supraveghea scaunele zilnice, cu profesionalismul unui proctolog și meticulozitatea unui chimist, ba împinse experimentul său copro-coloristic pînă într-acolo încît înghițea cerneluri și diverse materii pentru a-și face fecalele mai pigmentate.
Vă dați seama că în atelierul său mirosea ca într-o privată bulevardieră, într-o după-amiază caniculară de iulie!
În pofida zicerii înțelepte a lui Abu ibn Sinna, care constata că omul e singurul animal care nu produce nimic folositor, decît scîrnă și sudoare, Dugodin începu să producă culoare.
Odată cu obținerea primelor culori din fecale, începură să sosească și primele sale succese. De unde să bănuiască burghezii care-i cumpărau peisajele rurale sau scenele de gen, că lumina aurie care scălda tablourile provenea dintr-o diaree dispeptică, iar tenta grea, brună a pămîntului își avea originea într-o constipație cronică.
Dincolo de versantul estic al colinei La Butte, în prejma bisericii Sfînta Ana, se întindeau proprietățile Goussenberg. Sosit din Galiția natală în urmă cu un deceniu, Leon Bercovici își datora averea conservelor din pâté de foie-gras. În vechile cariere de calcar abandonate, se adunase apa de ploaie și odată cu trecerea anilor se formaseră iazuri întinse, acoperite de lintiță și mătasea-broaștei. Ajutat de experiența sa de haham și de priceperea consoartei sale în creșterea orătăniilor iubitoare de apă, noul venit în Orașul Luminilor, puse pe picioare o înfloritoare afacere și în curînd, faima pateurilor și hașeurilor sale din măruntaie de gîscă, fabricate de fapt din făină de oase, gelatină și zgîrciuri de gîscan, depăși granițele celui de-al XIII lea arondisment. Aproape că nu exista gospodină în Pantin, care să nu pună pe masă la cină, unul din produsele sale!
Deîndată ce atinse prosperitatea, hahamul Bercovici trecu la catolicism și-și luă numele de Goussenberg. Ca orice proaspăt îmbogățit era suficient de snob și încerca să-și epateze noii coreligionari , colecționînd obiecte de artă și făcînd pe Mecena. Într-o zi, văzu în vitrina unui misit de artă, una din operele lui Dugodin și impresionat de tușa îndrăzneață și de coloritul baroc al tabloului se interesă de artistul cvasicunoscut.
Pe scurt, se întîlni într-o braserie cu Dugodin și-i comandă o amplă compoziție biblică pe tema Fugii din Egipt. Cunoașteți motivul: pe fundalul tern al deșertului egiptean, nația aleasă se apropie bulucindu-se de țărmurile spumegînde ale Mării Roșii, care se despică sub toiagul lui Moise și trece uscată ca o brioșă veche din galantarul unui brutar păgubos, pe celălalt mal; în urma lor se avîntă mînioasă, dar fără folos, cavaleria faraonului.
Din avansul primit, pictorul luă un ospăț copios la un bistro popular din La Butte, căci tocmai trecea printr-o perioadă de post forțat și producția de pigmenți stagna, iar apoi se puse conștincios pe treabă. Întinse pe șevalet o pînză ieftină, materialul folosit îndeobște la învelirea saltelelor, schiță în cărbune contururile și își dezlănțui întreaga paletă pestinențial-coloristică!
Tabloul reuși de minune! Inspirat de perspectiva mai multor prînzuri copioase, artistul așternuse pe pînză toata gama coloristică a țucalului său: cafeniu dens, maro intens, căcăniu cald de de Sienna, ocru cufurit și garanța mocnindă a scremetelor, ba chiar și tonuri nemaivăzute la el: violet putred de la o supă de sfeclă , purpuriu intens, dureroasă mărturie a unei fisuri anale, ba chiar și verde incert de la un sufleu de spanac insuficient digerat.
Dugodin își isprăvi repede opera și îndată ce vopselele se uscară, luă pînza multicoloră sub braț și se îndreptă spre reședința lui Goussenberg. Se nimeri să fie într-o sîmbătă de ianuarie , un geruleț nemilos se instalase din zori, iar vîntul sufla pe La Butte, nemilos ca și crivățul de pe malurile Berezinei.
Fabricantul de pateuri se pregătea să serbeze Sabatul, ca orice proaspăt convertit oportunist era duplicitar, catolic în afaceri și israelit în familie, așa că îl expedie repede pe pictor după ce-i plăti suma convenită dinainte și agață „Fuga din Egipt” deasupra șemineului.
Bună afacere! La acest preț nu ar fi putut achiziționa, la Goupil de pildă, nici măcar o natură moartă de dimensiuni modeste, iar el îl avea pe Moise, în carne și oase, aproape în mărime naturală. Își frecă fericit mîinile, care rămaseră în ciuda prosperității, tot mari, hîde și roșii, de haham și se grăbi spre bucătărie să-și împărtășească bucuria cu consoarta sa, care supraveghea prepararea știucii umplute cu stafide.
Madam Goussenberg, pînă nu demult își zicea simplu Rifka, curioasă ca toate femeile, lăsă baltă preocupările gastronomice și intră în salon să admire tabloul.
„Oi, oi, oiii, Itzak... strigă ea, Moise al tău s-a căcat și-a fugit!”
Din motive lesne de imaginat, întîmplarea făcu înconjurul întregii metropole, vînzarea pateurilor Goussenberg intră în declin, iar Dugodin se alese cu un renume bine meritat printre colegii de breaslă și cu o poreclă impunătoare:
„ Merde-Toile”!