agonia romana v3 |
Agonia - Ateliere Artistice | Reguli | Mission | Contact | Înscrie-te | ||||
Articol Comunităţi Concurs Eseu Multimedia Personale Poezie Presa Proză Citate Scenariu Special Tehnica Literara | ||||||
|
||||||
agonia Texte Recomandate
■ am învățat să supraviețuiesc și așa
Romanian Spell-Checker Contact |
- - -
- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - 2009-12-09 | | Căuta o undă de mișcare în gara singuratică; era în așteptarea unui dezastru revăzut în nopți de insomnie; dorea să simtă o boare din parfumul unei iubiri pierdute; își limita neîngăduita durere la o paloare a nepătrunsului său suflet; gusta din amintirea unor peregrinări clandestine în lumi secrete văzute alb-negru; construia noi labirinturi pentru o poveste despre al cărei creator nu știa dacă mai trăiește; credea că a dezlegat misterul unei crime comisă, aparent, fără motiv; își afirma nevinovăția pentru victimele unei neînțelegeri și cugeta la necesitatea întoarcerii la o sală de așteptare de unde, de fiecare dată pornise într-o direcție... Pierdut în gânduri, nu observase apropierea vânzătorului de ziare cu pantaloni dungați, ghete prăfuite și manșetele cămășii în carouri alb-verzi suflecate mai sus de coate, în căutarea unui posibil client pentru teancul gros așezat cu prestanță pe brațul subțire. Se apropiase de el ca de o țintă sigură și strigă titlurile zilei în gura mare, însoțindu-și cuvintele printr-o legănare continuă a corpului învățată de la aurolacii din tramvaie. Ceru un foc, apoi o țigară și, fără să mai fixeze mina nelămurită a lui Druțu care nu înțelegea de ce este mai important focul decât țigara, se depărtă scârbit, adresându-se unui bătrân cu pălărie neagră și mâini negricioase, pătate, sprijinite de măciulia metalică a bastonului din lemn de corn. Cât bătrânul se scotocea nervos prin buzunare în căutarea banilor, își schimbă teancul de pe o mână pe cealaltă, legănându-și fără măsură corpul firav. Simți un parfum de magnolii. Nu era sigur dacă femeia cu gulerul ieftin de dantelă era cea care îl emana trecând grațioasă prin fața lui sau era o simplă amintire a unui parc presărat cu statui înfățișând, prea rece, timpurile apuse din orașul unde, acum cinci ani, colindase ultima oară străzile inundate în timpul ploilor numărând casele urâte. Puntea spre acel parfum îmbietor, amestecându-i patimile și obsesiile pentru speranțe deșarte, se lărgea doar prin imaginea tulburătoare a Măndiței, ireală și deformată, aproape hâdă, îmbrăcând învelișul spaimei, o suflare a delirului într-o grădină a somnului dulce apoi, limpezindu-se îmbietor, aceiași miasmă respingătoare a unui trup în descompunere, căzând în ceața vie a uitării. O revăzu la locul lor de întâlnire, pe drumul pietruit, mărginit de mormane de gunoi și bălți verzui, forfotind de mormoloci, o amintire chinuitoare izgonită de venirea trenului. Îl zări, în sfârșit, pe Jintaru purtând un pachețel învelit într-o hârtie de culoarea miezului de mandarină într-o mână și o valiză grea în cealaltă. Regăsi în înfățișarea lui gustul amar al cumplitei revelații; îi măsură cu atenție mustața îngrijită, urmări șuvițele părului negru, ondulat artificial la spate și încercările de eschivare a unor ochi teribil de mici și vinovați. Ca răspuns la ironiile nevinovate ale lui Druțu, răsfrângea puțin buza de jos și își adâncea contrastul dintre pomeții proeminenți și fața slabă, întotdeauna proaspăt rasă cu briciul. Îmbrăcat în costum negru, bine croit nu putea însă să ascundă defectul coloanei cunoscut doar de prieteni. Privindu-și mai întâi ceasul vechi, salută dezvelindu-și dinții și gingiile. Vorbea într-un mod supărător și diferit, gesticulând sau împreunându-și mâinile, trăgând forțat capul în spate, gata oricând să izbucnească într-un râs nervos. Uneori, își îndoia obosit genunchii, revenind într-un surâs larg și vinovat, accentuat de mustața îngrijită. La mâna stângă, totdeauna purta un inel cu piatra străvezie, tăiată în diagonală de un dublu șanț. Agitat fiind, avea obiceiul să și-l schimbe de pe un deget pe altul sau chiar dintr-o mână în cealaltă. Se însera când, se anunță ora de plecare și direcția trenului. În compartiment, locul lui Druțu era la fereastră. La smucitura de plecare a trenului își cufundă imediat privirea în întunericul tot mai pronunțat, evitând să fie atras într-o discuție periculoasă, mai cu seamă de Jintaru. Înaintea sa începură a defila lumini intermitente, pâlcuri de salcâmi, case întunecate, câte o haltă sau râuri de câmpie curgând leneș sub poduri, amintindu-i de alte călătorii în care înregistrase contururile unor lanuri mustind prin macii însângerați sau prin culoarea de moarte a neghinei. Trecutul îi plutea peste oceanul verde, necopt de grâne. Cobora și tresărea în acea atracție forțată, alergând după coada de cometă a unor vremuri rămase încă vii în mintea sa. Îl îmbiau zâmbetul ei de tăcere, scrumul unor sentimente învăluite în vâlvătaia uitării, totul într-o culoare nouă, melanj de durere și speranță, recunoscut în luminișul clipei de vis a răgazului cerșit cerurilor nevăzute. |
index
|
||||||||
Casa Literaturii, poeziei şi culturii. Scrie şi savurează articole, eseuri, proză, poezie clasică şi concursuri. | |||||||||
Reproducerea oricăror materiale din site fără permisiunea noastră este strict interzisă.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net
E-mail | Politică de publicare şi confidenţialitate