Amintiri din armata populară

Armată populară, armată din popor, cântau soldații pe strada din centrul Capitalei, pe când eu aveam doar zece ani. După alți cincisprezece, aveam și eu să mărșăluiesc la Iași, unde am fost repartizat ca soldat „terist” (TR –termen redus), cântând – Patrie liberă, noi ți-am jurat să te-apărăm cu brațul înarmat ... Partid iubit, partid biruitor, ești conștiința-ntregului popor, sub steagul tău, noi am jurat să te-apărăm( ciudat, atunci nu am înțeles că armata era subordonată Partidului)... Trei culori ( când nu era încă imn național)... Și unu-i Decebal.cel harnic,iar celălalt Traian cel drept ( de ce unul, harnic, altul , drept și nu invers?), Deșteaptă-te , române ( nici acesta nu era imn național, iar textul cu totul anacronic, somn de moarte, barbarii de tirani, cu totul greu de înțeles, mă rog, să mă ierte Andrei Mureșanu). Marșul avea loc fie pe stradă, unde sergentul mergea alături și striga la cei care mimau cântarea, fie în curte, în drum spre popotă, fie în drum spre baia regimentului, cu prosoapele și săpunul în mână., izmenele le țineam , cele de schimb, în buzunar. Când am sosit, seara,din București, la poarta regimentului, comandantul de gardă l-a chemat pe un sergent să-mi ia valiza, ceea ce m-a făcut să mă simt stânjenit. Sergentul credea că am venit să mă facă ofițer. Aveam diplomă de inginer, dar sărisem doi ani peste convocări, din motive personale. După două zile, când a văzut că nici vorbă nu era de a fi eu ofițer, m-a mutat cu patul lângă ușa de la intrare, astfel că timp de șase luni am știut ce înseamnă să-ți dea cineva cu ușa în cap. Asta , în special noaptea, când băieții, eram circa cincizeci într-o cameră mare, cu paturi suprapuse, alergau la WC. A merge la WC, noaptea era o mare aventură, totul în jur era umed, puteai să cazi în orice moment în ceva moale., mirosul era fie de clor, fie de amoniac, după cum se respecta programul de dezinfecție. Nu m-am îmbolnăvit, iar despre hârtie de toaletă nici pomeneală, de bază era ziarul „Scânteia” care se citea obligatoriu la ora de educație politică. Unii țineau slănină în geamantanele de lemn, sub pat, astfel că în cameră stăruia permanent un miros de transpirație amestecat cu miros de afumătură, de se ținea plutonierul major de nas, iar ofițerii nici nu intrau. Mâncarea nu era rea, fasolea la cazan cu bucăți de cârnat erau un deliciu pe care nici azi, la nici un restaurant nu l-am regăsit.Nu mai spun că de sărbători ofciciale, plus cele de ordin intern, aniversări, se bea o jumătate de cană de votcă de cea mai proastă calitate, industrială.Plutonierul, un băiat de la țară, sărac lipit, după figură, nu avea bani să-și cumpere abonament la popotă și mânca pe ascuns, în clasa de studiu, unde, un soldat îi aduce cu gamela cele două feluri de mâncare. Omul era atât de flămând că-l trimitea de vreo trei ori, probabil că era singura masă pe ziua respectivă. Noi râdeam de el, iar el se răzbuna și ne ținea în picioare în orele libere de dupăamiază, citindu-ne regulamentul sau ziarul. Cred că făcea reciclarea propriilor cunoștințe , pentru că silabisea îngrozitor, iar noi îl corectam în cor. Omul era extrem de supărat, dar , de pildă cu mine se purta frumos, pentru că seara, după ora stingerii, venea să-i fac șecțiile de matematică, urma clasa a opta și trebuia să termine liceul, altfel risca să fie dat afară. Nu era un flăcău prea frumos, avea dinți de cal și ochi de bou, cum se spune, dar nu era om rău și îl văd și acum , în fașa ochilor, regret că am râs și eu , uneori de el. Hazul cel mare a fost când, nu se știe din ce cauză a fost „băgat la bulău”, adică la carcera pentru subofițeri, se uita pe ferestruică și parcă cerșea mila noastră. Dar primea numai priviri disprețuitoare, iar unul mai îndrăzneț i.a promis o fetiță din oraș. Obsesia sexuală era prezentă între soldați și fiecare povestea luni, ce succese avusese duminică, la învoire. Majoritatea veneau beți, unul dintre ei a avut proasta inspirație să se oprească în fața ofițerului de serviciu și să-i scuipe pe cizmă. A fost judecat după câteva zile și a primit doi ani de batalion disciplinar, undeva , în Ardeal. Sergenții, în mare parte se purtau îngrozitor cu soldații, în special cu cei pe care îi cunoșteau de acasă, unii fiind consăteni. Dacă cineva afirmă că omul poate fi brută , în anumite condiții, eu confirm, deși era timp de pace. „Culcat”, „Drepți”, erau două comenzi pe care un sergent le putea da unui soldat de o sută, de două sute de ori, apoi, „târâș, înainte” , „aviație inamică”, astfel că omulș, chiar dacă pe jos era noroi, trebuia să meargă precum broasca până la cantină, unde se încvolona frumos și intra în sala de mese. Cineva o să spună că eu calomniez armata populară, nu cred, se spune că în mai toate armatele din lume se petreceau și se mai petrec asemenea fapte. L-am întrebat pe un so,kdat de ce se supune și el mi-a explicat, „Păi ce vreți, să mă pună schimbul doi, de noapte?”, adică de la ora unu la trei. A încercat un sergent, chiar cel care îmi cărase prima zi valiza, să facă și cu mine exerciții de acest gen, l-am refuzat și i-am promis că voi raporta la comandant. S-a potolit, deși celorlalți le spunea că așa se călesc soldațiiși că el a trecut prin aceleași experiențe, cu un an înainte. Era înb anul de grație, 1968. Instructorul politic, un căpitan nu prea prost, ne ținea prelegeri despre necesitatea culturii, a pregătirii multiple, dând exemplu armata israeliană. „ Bă, voi știți de ce au câștigat evreii războiul cu arabii? Vă spun eu, aveau carte , bă, ăștia știau ce are fiecare avion în el, fiecare mitralieră, cum merge aparatura de transmisie, bă! Ia zi tu, bă, cum e cu radioul, de ce merge radioul?”. Tăcere. „Sunt unde , bă, undele intră și ies, nu le vezi, cu undele astea poți distruge o unitate militară, un oraș”. Mai mult ne-a impresionat o demonstrație pe un câmp, unde s-a simulat o explozie nucleară cu explozibil chimic. A fost extraordinar și am avut chiar senzația unui atac atomic.Tabăra de munte a fost pe undeva , în apropierea unei mănăstiri vestite. S-a hotărât vizitarea acesteia, deși nu intra în programul de educație politică, dar plăcerea a fost decompensată printr-un marș forțat, adică 12km. trebuia străbătuți în jumătate de oră, ceea ce era practic imposibil. M-am oprit la un sfert de drum și am refuzat să merg mai departe. Un sergent a rămas cu mine, a fumat, a tăcut , apoi mi-a propus să alergăm împreună. Am spus că nu cred că există un ordin, totul este invenția lui și a celuilalt sergent. Eram chiar sigur de asta, pentru că , în tabără nu era nici un ofițer, fuseseră toți convocați nu știu unde. Ne-am întors în tabără, iar eu i-am povestit, pe drum, un roman citit recent. Omul a fost mulțumit și de atunci mă saluta discret, zâmbind. Nu știu ce îi plăcuse din comportamentul meu.Cele mai tensionate zile au fost după invazia sovietică în Cehoslovacia. După discursul lui Ceaușescu la balconul CC-ului din București, toată armata era în pregătire, așa cred. Cel puțin , la noi, ofițerii alergau care încotro, la comandament, la magazie, soldații tăceau mâlc. Eram de gardă, cu un maior, care mi-a spus ... „Fratele meu, am c .... t-o împrtăștiat,ăștia ne fac zob”. Am înțeles că este vorba de trupele masate la Prut, trupe sovietice. Nu eram convins, dar unii auzeau deja tancurile rusești intrând în Iași. Erau, de fapt tancuri românești mergând spre Prut. Atmosfera era încinsă. Dar afirmația maiorului mi s-a părut de bun simț și totodată defetistă. Omul era bun de trimis la tribunalul militar. Toți spuneau că teriștii , cum erau eu și mai erau vreo doi , vor rămâne până în decembrie. Mă apucase deznădejdea, apoi, brusc totul s-a liniștit, la sfârșitul lui august ni s-a dat drumul acasă, iar eu , de bucurie mi-am pierdut pantalonii de civil. Am plecat di unitate cu niște pantaloni maro, găsiți pe undeva, care erau mai mari cu câteva numere. Așa am ajuns la București, unde am și început serviciul. Aici era altă agitație, toată lumea trebuia să aibă uniformă de la gărzile patriotice și să învețe să tragă cu pușcoace cehești din 1937. Am tras cu una la poligon, m-a durut mâna o săptămână. Nu se compara cu dragul de Kalașnikov , din armată. În caz că venea dușmanul, trebuia să fugim
într-un șanț, la șosea, unde era un noroi până la genunchi și să ochim.
Încotro? Ceaușescu credea că sovieticii vor veni să-l dea jos , cu forța. Nu au venit. A căzut după 21 de ani, trădat de ai săi, aș spune de noi toți , care nu-l iubeam, nu-l respectam, dar îl suportam.

Boris Marian