Patru ani la Moscova

Sosirea mea la Moscova, ca student, a coincis cu scoaterea lui Stalin, adică a mumiei lui Stalin din Mauzoleu și înmormântarea sa în spatele Mauzoleului. Unii au scris că el a fos depus sub formă de cenușă, într-o urnă, în zidul Krmlinului. Nu este așa, mormântul său este alături de cel alui Voroșilov, Jdanov, ș.a. în spatele marelui Lenin.
Normal el nu trebuia să aibă nici un mormânt, pentru moartea de zeci de milioane de oameni de toate categoriile sociale, profesionale. Dar în 1961 mai gândeam destul de frumos despre bietul Koba, cum îi spuneau prietenii, unii împușcați din ordinul său. Koba a fost un haiduc gruzin și lui Stalin îi plăcea să fie considerat haiduc. Sufletul său era de tâlhar și, în tinerețe,, a jefuit trenuri, transporturi cu bani pentru a-i da partidului bolșevic. Era un bolșevic mai fanatic decât Lenin și semăna , la concepții mult, cu intelectualul Troțki, pe care îl invidia și îl ura.Dar să ne întoarcem în Piața Roșie. O mulțime de foști combatanți, unii mirosind a vodcă, era frig, venise iarna, vorbeau cu voce tare că Hrușciov l-a aruncat pe Stalin din Mauzoleu și va plăti pentru asta, ceea ce s-a și întâmplat. În octombrie 1964, la un an de la asasinarea lui Kennedy, Hrușciov a fost asasinat politic, a fost chemat la Kremlin i s-a citit un rechizitoriu și a fost poftit să plece unde vrea. Unde vrea, vorba vine, în urma lui era o echipă de filatori și paznici. Pe Hrușciov l-am văzut o singură dată, nu mi-a făcut o impresie deosebită, era foarte robust, plin de el. Nu mi-a plăcut nici scena pe care a făcut-o la expoziția pictorilor de la Manej ( fosta clădire pentru caii împăratului). A strigat la artiștii înmărmuriți de frică, pe Ernest Neizvestnyi l-a acuzat că a expus un corp de WC. Tot Neizvestnyi, refugiat în SUA, avea să-i facă după moarte un bust minunat , la cimitirul Novodevici, unde se află o veche mănăstire și sunt îngropați cei din eșalonul doi al puterii, primului eșalon fiindu-i rezervat zidul Kremlinului. Zidul Kremlinului este plin de foști secretari din diverse partide comuniste, unii uciși chiar la Moscova, militari, uciși tot de Stalin, înalți funcționari. Despre Kirov nu știu nimic, doar că era gata să-i ia locul, prin vot democratic lui Stalin, dar votul a fost falsificat, iar Kirov a murit de mâna „dușmanului”. Stalin aproape că plângea ( de bucurie?). ... Primele țigări fumate la Moscova erau BELOMORKANAL, amintind de lagărul unde au fost forțați zeci de mii de deținuți politici să construiască, în condiții inumane acel proslăvit canal dintre Marea Albă și Leningrad. Canalul a avut,totuși ,
un rol strategic important în al doilea război mondial. Þigările erau proate, papiroase de fapt, așa că am trecut la țigări bulgărești, ȘIPKA, era pasul muntos unde au luptat partizanii bulgari împotriva nemților, dar , acolo au trecut și trupele rusești în 1877, alergând după otomani sau invers. Cu studenții bulgari am avut contact, erau veseli și puțin neserioși, carte puțină, fete multe. Cei mai slabi erau studenții arabi, nota trei era de trecere și aproape toți aveau nota trei. Aveau între ei un kurd din Irak, omul părea coborât din munți, înalt, solid și puțin școlit. Foarte serios, nu era prieten cu arabii. În schimb , la arabi, toți erau „dorogoi” ( dragă), semănau cu gruzinii la comportament, între ei era și un armean, un student strălucit, care a rămas în URSS, prin căsătorie. Ungurii erau mai diferențiați. Eu am stat cu unul care se declara participant la revoluția din 1956, de fapt el spunea că a fost elev în școala militară și că trebuia să tragă în manifestanți. Spunea că nu a tras. Extrem de harnici, chinezii, mâncau puțin, cedaseră o jumătate de bursă ca să mărească numărul de studenți. Am avut un coleg moscovit, care m-a introdus în minunata moștenire muzicală, clasică – Ceaikovski, Borodin, Rahmaninov, ș.a. Mi-a lăsat cadou, la plecare, pick-up-ul ( se numea „Kazan”, unde se fabrica, era capitala republicii tătare), multe plăci. Prima fată care mi-a trezit o admirație totală a fost o coreeancă, un bibelou de fată, dar era măritată cu un rus. Era fiica unui combatant din Coreea, se pare, un general. Apoi, mi-a plăcut o rusoaică solidă, cu ochi de culoarea cerului, puțin holbați, buze pline, voce adâncă, îi spuneam contesa, ceea ce o enerva, nu ne-am înțeles, cred că se temea de complicații cu „străinii”. De altfel, cred că unele camere din cămin erau ascultate, odată am spus cu voce tare că l-am văzut din apropiere pe Hrușciov, era puțin după asasinarea lui Kennedy, am adăugat că puteam să trag în el, colegii au îngălbenit și au ieșit din cameră. De atunci n-au mai vorbit cu mine, de parcă eram un potențial asasin. Dar cu KGB-ul am avut un contact interesant. In vara lui 1963 m-am hotărât cu un amic din Ungaria să facem împreună o excursie în Caucaz, am ales un traseu și ne-am dus să obținem aprobare la OVIR ( oficiul de înregistrare a vizelor pentru străini). Ajunși în orașul Ordjonikidze ( numele unui prieten al lui Stalin, „sinucis” de băieții tătucului), astăzi Vladikavkaz ( vechea denumire), capitala Osetiei de Nord. Ne-am cazat la hotelul orașului, frumos așezat, cu fața la munți. Recepționera ne-a întrebat unde mergem mai departe, i-am spus , ca niște fraieri, uitând că localitatea nu era trecută în aprobarea primită de la OVIR. Dimineața ne-am urcat într-un autobuz, ne-a dus până în inima munților, unde ne-a lăsat, de acolo circulau numai localnici, pe măgăruși. Am găsit un localnic care a sporovăit tot drumul, într-o rusească aproximativă, iar măgărușul său ne căra rucsacele. Ne-am oprit într-o tabără de tineri, era seara, am adormit imediat. Dimineața , a venit comandantul taberei, un civil, care ne-a rugat să nu plecăm nicăieri că trebuie să vină cineva să ne legitimeze. Am înțeles abia atunci că am greșit. Mi-am adus aminte că în Caucaz sunt baze, exploatări miniere, nu se știe ce scot de sub pământ. Nu a trecut mult timp, am primit un ceai , salam, pâine, am mâncat cu poftă, a apărut un Jeep, desigur rusesc, ne-a luat cu el, ne conducea un tip bărbos, civil , semăna cu Fidel Castro, cred că îl imita ( l-am văzut pe Fidel la Moscova, circulând în mașină deschisă, cu Hrușciov, era o frumusețe de bărbat, iar , alături de bondocul Nikita, era în avantaj total). Omul care ne însoțea era pus, cred, să ne amețească vorbind fără pauză. În Caucaz , oamenii sunt vorbăreți, probabil că nu se văd prea des între ei. O singură dată am văzut niște copii , în niște văgăuni, numite locuințe, pentru ei și pentru animale de casă, copiii nu scoteau un cuvânt de parcă erau consemnați. Cred că nu știau rusește, erau îmbrăcați în niște zdrențe, muștele acoperindu-i, harnice, de sus până jos. Peste tot mirosea a baligă. Am ajuns cu jeepul la sediu, o clădire cu un etaj. Am fost introduși într-o cameră cu portretul lui Dzerjinski, un tip în cizme, haine militare, fără epoleți ne-a primit zîmbind, ne-a oferit țigări, ca în filme, ne-a pus să stăm jos,ne-a interogat cu blândețe și în amănunt, de la naștere până la zi, tot ce am făcut, nu a notat nimic, probabil că se înregistra totul, apoi ne-a spus – „Băieți, vă întoarceți la Ordjonikidze, luați autobuzul la Tbilisi, de unde ați venit, apoi la Suhumi și acasă, conform itinerarului aprobat, aici nu aveți ce căuta, mașina mea vă duce la Ordjonikidze, și fără întrebări. Dacă mai veniți pe aici, nu mai aveți de a face cu mine și nu vă sfătuiesc” Eram fericiți că am scăpat și că nu ne-a bruscat nimeni. Acesta era KGB-ul local. Recepționera de la hotelul din Ordjonikidze ne turnase, altfel mergeam pe jos prin munții de o frumusețe sălbatică. Dar pe muntele Kazbek apucasem să urcăm în teniși. Ne însoțise un călugăr rătăcitor, mai erau în Rusia asemenea specimene. Omul părea puțin nebun, se ruga tot timpul și ne vorbea într-o limbă bisericească. Kazbek are peste 5500 de metri, noi am ajuns doar la 4000, mai departe era doar gheață. In anul cinci de facultate am făcut practica în preajma munților Urali, într-un oraș cu nume straniu, Sterlitamak, în republica Bașkiria, dar despre sărăcia lucie de acolo, altă dată.

Boris Marian