....." Am coborât în locuința morților" iar și iar, până să zărească, roșietică, construită în cărămidă smălțuită, casa în care să bea ceai, numai abur, cu puțin zahăr sau o cafea neagră. Jintaru tăcea. Îi văzuse încordarea întipărită pe chip, când Înlănțuitul terminase cu altă formulă prin care părea să spună mai mult decât amestecul a tot felul de băuturi.
Cârciuma era ca un capăt de grajd, câinii răi, vânzătorul numărând covrigi sau bani, lanțul, ploaia rece, patronul servind doar pe cei de la măsuța din mijloc, podul, fumul, petrecerea deșartă, un pitic închipuind nebunul din jocul de șah; totul era cât se poate de real și, întotdeauna, trebuia să urmeze drumul greu de întoarcere.
Ajungeau aproape la miezul nopții, după ceasuri lungi de cutreierări prin mahalale desfundate, la plăcuța de tablă atârnată de o streașină, la teiul tânăr și la grajdul plin cu oameni. Pe plăcuță, Jintaru o știa prea bine, se putea citi: „La doi nuci”. Pe singura fereastră prin care răzbătea lumina tulbure era zugrăvit, călare pe un butoi, un bețiv cu o sticlă imensă în mână , fără etichetă și aproape goală, din care pierdea câțiva stropi ca zeama de vișină.
Din baraca de scândură pitită într-un colț al curții, o tuse gravă stârni câinii vecinilor.
În interior, era agitație mare în jurul celor cinci mese de fier acoperite cu mușama de bucătărie. Consumatorii prost îmbrăcați, ghemuiți pe butuci scunzi, se înecau în fum de țigară și în mirosul băuturilor ieftine. Mergeau la tejghea să ceară încă un rând, aruncau banii mototoliți pe suprafața de tablă zincată și aprindeau câte o țigară. Cu paharul de băutură într-o mână și cu restul în cealaltă, cu țigara înmuiată în salivă și lipită de buze, continuau să povestească ascultătorilor mohorâți de la masă. Vânzătorul mototolea aceiași bani în buzunarul mare al șorțului albastru, încheind îndemânatic nasturele alb cu o singură mână și asigurându-l cu un ac. Fumul, în nori neguroși, urca în pod printr-o spărtură rotundă făcută în tavan. Câteva sticle și două șiraguri de covrigi erau expuse în rafturile prăfuite și ornate cu hârtie veche de ziar.
O sobă mică de teracotă verde, fără strop de foc în ea, devenise un perpetuu punct de sprijin pentru clienții care nu aveau masă și masca o ușiță pe care apărea și dispărea mereu un om scund și slab, cu pantaloni cenușii, cămașă albă și cravata roșie cu vârful înfipt sub cureaua îngustă: patronul. Periodic, își rotea privirea asupra consumatorilor, oprindu-se critic asupra îndeletnicirilor mărunte ale vânzătorului.
- Să ne trăiești, patroane! ridică unul paharul.
Toți priviră iscoditori la patronul care, puțin jenat, frecă folosind piciorul parcă pentru a zdrobi ceva pe jos, cu mâinile la spate și pieptul puțin bombat. Se îndreptă cu pași mărunți spre ușă, pocnindu-și pe rând degetele și, întors în fața vânzătorului, se aplecă peste tejghea să-i șoptească un secret.
Sticlele erau destupate demult; gustaseră, dar berea era amară. Druțu cercetă fiecare colțișor și măsură urmele lăsate de pantofii murdari de noroi în mâzga cleioasă.
Urmări fețele alungite. Buzele umezite în băutură izvorau cuvinte seci, ochii catifelați și vorba răstită; totul era îmbibat în lunga așteptare în care și el, își scălda gândurile. Unghiurile ascuțite ale ochilor ei nu-și găseau locul lângă agerimea tăioasă, mascată de sprâncenele stufoase de aici.
După socoteala lui Druțu- privea la noul venit cu mâna stângă adusă sub bărbiecum zgâria cu unghia eticheta sticlei– omul acesta, chiar cu cizmele înalte și cu noroi proaspăt pe ele, părea o persoană importantă. Un murmur lung, din întreaga sală îi salutase sosirea. Patronul alergă înaintea lui, îi scutură zdravăn mâna, păstrând-o cu deosebită prețuire între mâinile sale mici și noduroase, până ce, vânzătorul așeză lângă tejghea o măsuță mică și un scaun tapițat. Întinse pe masă o față brodată. Noul venit își aprinse o țigară, urmărindu-i răbdător mișcările dezordonate până ce așeză pe albul de olandă frapiera cu sticla de vin.

Scuturând des scrumul jos, cercetă atent eticheta și aprobă mulțumit într-un zâmbet sec. Scutură iarăși scrumul și o desfundă singur, folosind profesionist tirbușonul cu mișcări invidiate de vânzător și admirate deschis de patron. Ceilalți priviră pe furiș cum slobozi într-un pahar albăstrui cu picior licoarea și degustă cu o plăcere fățișă. Patronul îi întinse un șirag de covrigi. Încercă să desfacă zadarnic cu dinții și cu unghiile. Într-un târziu, renunță înjurându-l scurt și fără ură pe vânzător,
cerându-i totodată briceagul.
Noul venit prinse a molfăi covrigii tari, zdrobiți în pumn, udându-i des cu înghițituri mici de vin.
Încetă să mai fie o atracție pentru privirile celorlalți. Doar patronul îl sâcâia, iar el se mulțumea să dea molfăitor din cap la orice întrebare și la toate micile atenții. Căută oftând și rotindu-și privirea în juru-i, înghiți prelung ridicând paharul să-l golească. Apariția Înlănțuitului îi stârni interesul. Urmări cum vânzătorul întinse pe jos bucata de linoleum, forțându-l pe omul acela grav, cu privirea străină, să se tolănească. Patronul îi explică ceva în șoaptă. Brusc, înlănțuitul prinse a vorbi de jos, domol la început, ridicând, pe măsură ce se înfierbânta, vocea-i de clopot.
- Odată, un tânăr student mi-a cerut să spun ceva fără noimă … ceva din transa nebuniei, cerea el.
Avea de gând să scrie un poem despre nebunie care să cuprindă doar cuvinte folosite de mine. Nu pot ști, dacă tot credeți asta, ce diagnostic mi-ar da un psihiatru, nu știu de ce mă aflu aici, unde ca pretutindeni, simt că semenii mei mă urăsc. În afara orelor de beție, sunt neînsemnat pentru fiecare dintre voi. E o plăcere să fiu bufon! O pot spune pentru câțiva bănuți sau nici atât. Sunt în stare să cobor și mai mult în ochii celorlalți și nu pentru a trăi, nimeni nu se poate agăța de o așa viață ticăloasă. Am spus cândva, în mulțime că sunt cu adevărat nebun, dar nu contează; n-o să par niciodată în ochii celor ca voi, cei care mă priviți acum cu ochi de câini, sănătos la minte, dar sătul de viață. Ochii voștri fierbinți, făcliile voastre mă ard, dar sunt încă hrana mea, doar sunt și eu ca voi, asta până când …
Învăluit într-o manta de militar cu doi butoni auriți, o căciulă din blană de ied jerpelită; încălțat cu–n singur bocanc, piciorul desculț învelit în pâsla rece a noroiului și pantalonii vineții suflecați până deasupra, amintește acum de lutul amestecat cu paie la care am muncit când cu ridicarea locului ăstuia ... Patronul îmi dădea câte un clondir de țuică parfumată și mâncare caldă, iar eu spuneam:
”Dumnezeu să-ți dea noroc, patroane!”
"Să dea, răspundea el și să dea mai repede”.
… Îl răzuiam de crucile de fier cu gândul la ploaia deasă, la ploaia măruntă, la foamea ce asprea frigul.
Trebuia să strig și …
Am strigat cât puteam de tare. Nimeni nu se nimerea pe-aproape, doar câinii răspundeau cu scheunat sălbatic, ascuns. Pesemne se adăpostiseră sub streașina porții sau îmi luaseră urma și ajunseseră la clopotniță. Foamea dădea ghes, strigai și primii același răspuns amenințător. Căutai și găsii câteva capete de lumânări; era tot ce puteam înghiți în noaptea aceea. Vântul vuia strașnic; o bucată de tablă zăngănea înfiorător undeva, pe acoperișul unei case. Părea să guste din umezeala în care se zvârcolea în care se zvârcolea și să întrebe:
„ Până când ?… Până când ?”
Noroiul devenea obositor; salcâmii pocneau pierduți în ploaie, ascunzând vederii casele de dincolo de gard.
Fundul cimitirului, presărat de cruci noi și morminte proaspete, părea mai liniștit, ca și cum cei cu mâinile pe piept acceptaseră deja odihna veșnică. La un cavou pitit sub crengile încărcate de flori înmiresmate ale unui tei uriaș, bătui cu pumnii înghețați în ușile de fier. Nu deschidea nimeni miraculos să mă invite la un foc pocnind în scântei vesele, la bucate și la băutură. Nu, nu era nimeni. Privii înapoi sub amenințarea întunericului și a ploii ucigătoare. Limbile de lumini erau tot nevăzute pe după pomii plini; crucile prinseră a mișca; clopotnița se prăvălea în urletul prelung al clopotelor vechi, iar poarta se închise stăpână, da, stăpână lăsând câinii nevăzuți …

Bâjbâiam prin iarba înghețată, prin troscotul învelit de glodul cu gust de sare. Găsii o piatră, un colț dintr-o cruce care să spargă lacătul. Îmi zdrelii degetele; sângele cald șiroia pe mâna murdară fără durere, amestecat cu rugina lacătului…
Înlănțuirea aceea de cuvinte și amintirea diverselor amănunte impresionaseră pe cei din cârciumă. La gestul care dădea senzația de frig, Druțu privi afară. Era frig și ploua; întunericul părea de nepătruns, câinii vecinilor lătrau neîntrerupt, dar cimitirul nu se deschidea imaginației sale. Patronul se sprijinise de tejghea încrucișându-și brațele. Alături, vânzătorul număra un teanc de bancnote. Cel de la măsuța cu față brodată ceru o sticlă de vin. Restul pufăiau ascultând cum înlănțuitul își scarpină, cu lanțul clipocind aspru, piciorul desculț și murdar.
Scoase din buzunar o fărâmă de covrig ,mușcă și abandonă restul pe jos, lângă ulcica goală.
- După uși erau trepte, cinci trepte abrupte pe care mă prăvălii până jos. Icnii și ridicându-mă greu, frământat de durere, regăsii noaptea. Lipseau focul, băutura și bucatele.
Mă năpădi amintirea unei lunci pustii cu atmosfera ei grea de ceață, cu bălțile înghețate și vite mugind răsunător, flămânde.
Copii neastâmpărați săreau pârâuașul limpede ce rupea șerpuind din drumul prin valea gălbuie și mohorâtă. O casă se ivea printre crengi golașe de răchită și lângă ea rațele gălăgioase se pierdeau în verdeața mlaștinii. Fântâni mici, învăluite în aburi și ghizduri dărăpănate, alimentau treuca zgomotoasă unde o femeie cu mâinile roșii de frig bătea cu maiul în rufele spumegând. Trebuia să urce la deal greoi, cu pas legănat până la marginea satului primitor purtând pe umăr cobilița cu rufe din care șiroia apa leșioasă.
Regăsii cărarea roșcată, mâncată pe margini de lutăriile galbenului ce zace în fiecare din prispele și pereții oricărei case din sat; păduricea cu salcâmii bătrâni înăbușea casa veche cu tufele ei de nalbe și de soc, înmugurind verde otrăvitor și mușchii dând nuanța opalului acoperișului de șindrilă putredă.
Tot acolo, zace părul uscat, înconjurat de stâlpii amețitori, ocolit de cărăruia ascunsă sub frunzele tuberculoase ale toamnei, cu umbra frântă de valuri prăvălindu-se într-o continuă mișcare pe iazul din vale, cu malurile pustii și papura foșnitoare la orice pală de vânt și alintându-se lângă același pârâu ascuns într-o albie adâncă, leneș ca un șarpe rece în splendoarea dimineții, curgând fără șopot, tot mut în mâlul cenușiu și nisipos .
Aici, mă întindeam de durere pe jos, în întuneric, ascultând cum plouă și amintindu-mi de aceiași câini, trecând acum în mersul lor șovăielnic, cercetând, fără
să-mi găsească urma, pe lângă clopotniță.
Trebuie să cobor în singurătatea întunericului, în mormântul tăcerii, pipăind pereții alunecoși. Foamea îmi devora stomacul îndemnându-mă să mestec orice pentru a-i înfunda gâtlejul. Nu găseam nimic. Doar pământul adunat pe tălpi, moale și grețos. Căutam să uit de ea în alte amintiri străine și nimic altceva nu revenea să mă bucure decât valea sfidătoare într-un amurg de toamnă timpurie.
Sângele șiroia cald și sărat, amestecându-se cu noroiul de pe haine. Gustasem și din picăturile prelingându-se sporadic pe pereți. Aduceau furnicături de gheață, dar îmi îmblânzeau cerul gurii cu parfumul sângelui meu. În locul foamei se perfiră în mine amorțeala plăcută a inconștienței, nimerind în locul său umed, la nuca deschisă a proprietarului. Îngenuncheat, îmi dezgolii creștetul și ascultai.
Nu, zgomotul acela tăios ca un diamant venea din alt colț. Aș fi vrut să iasă din colțul său să vorbim ca să ne treacă noaptea.
-Nici gând, răspundea el gândului meu la fel de tăios, nu stau la taclale cu bețivii, cu pușlamalele; doar ea poate să-mi țină de urât.
Atunci, trebuie să fi întrebat în gând, cine o fi ea?
-Ea... cea cu cizmulițe roșii. O să vină, mi-a promis că o să vină! se exalta conștient că dezamăgirea se instalase deja în sufletul său.
Trist, biată viermărie, doar oasele cu măduvă uscată și dinții ce-au mai rămas la dumneata. Aș vrea să cred că din pieptul dumneata răsar anemone, că din craniul dumneata poate ieși ceva folositor!
Cuvintele lui persistau ca un ecou în naivitatea mea ispitită să exalte la orice parfum nou și înțepător.
Pesemne că aveam vedenii. Nu pot să descriu acum înfățișarea aceea însoțită de o aromeală înșelătoare. Nu pot spune dacă l-am văzut cu adevărat sau era numai compoziția unor frânturi din aceleași amintiri sau a unor impresii vagi cărora, până în acea clipă, le-am dat alt sens. Ce am văzut sau am gândit în acele clipe de groază am uitat, simplu, gândesc eu acum, aflând în acea înfățișare însăși uitarea.
Îndepărtând numeroasele adăugiri care au făcut dintr-un chip trasat precis o simplă umbră, pot menționa drept sigură acea mlădiță de spânz prinsă la corsajul rochiei de mireasă, trăsături asemănătoare celor de câine și chiar, surprinzător, cizmulițele roșii pomenite de biata viermărie.
Pot să mint adăugând țuțuri grei, desprinși de tavan, dulci și purtați pe post de cercei.
Aromeala îmi înlănțuia simțurile; uitam de chipul de otravă pe care somnul îl apropia de venele mele deschise, de rana murdară arzându-mi mâna fără durere. Mârâitul ei îmi era străin.
Eram sigur că nu mă vedea, altfel nu mi-aș fi imaginat că este o simplă sperietoare, menită să-mi străjuiască somnul. Mă lăsam surprins de dulceața unor situații cu tentă erotică, de ochii ei neștiutori la întrebările gândului meu, de fiorul flăcării ce-mi dezmorțea mâna.
M-a părăsit imediat ce m-am lăsat cucerit de somnul persuasiv ca un asediator. Ea se apropia de el, aproape levitând și s-au aflat muți în visul pierzaniei mele...
… În ungherul meu părăsit, mestecam ghemuit un capăt de lumânare. Eram cât se poate de mulțumit, deși era ultimul și avea gust de feștilă arsă. Îi auzeam iar răsuflarea. Înghiții sec ascultându-i apropierea cu vuietul greoi și pocniturile biciului de crivăț. Furnicăturile fricii îmi chinuiau trupul chircit.
Nu reușeam să-mi găsesc glasul, s-o pot întreba: ești sau nu cea care vine pentru prima și ultima oară? Adormii iar simțindu-i în preajmă răsuflarea cu aburii mâncărurilor calde de la un praznic bogat: plăcinte, sarmale, orez și cozonac. Eram flămând până și în somn și nu-mi păsa dacă poartă sau nu cizmulițe roșii, nici dacă are, într-adevăr, trăsături romboidale…
Mormântul era tot mai umed și friguros. Pipăiam pereții și, în locul tencuielii umede, găsii un șir de imagini mișcătoare. Simțeam trecerea în lumina orbitoare a arșițelor din umbra putreziciunii, multe din ființele și locurile visurilor de odinioară: câinele florean și lățos dădea târcoale trupului meu firav de copil, lingându-mi tălpile goale cât eu așteptam nerăbdător sunetul clopoțelului anunțând masa; o femeie înaltă îmi scrijelea cu-n cuțit ruginit urechea stângă; copiii se ascundeau de mine, înfricoșați că mâncam pește crud și rupeam simplu gâtul păsărilor. În mâna mea, victimele se zbăteau sub aripa de uliu a morții, sângele se scurgea ca mustul dintr-un strugure copt.
într-un pocal din corn de berbec ținut de o mână albă de chirurg. Mustul sau sângele din pocal era fără gust. Sorbeam și eu ca toți copiii murdari și flămânzi care mă urau o biată poșircă dintr-o mână albă, sfântă.
Într-un târziu, mă trezii zăpăcit de glasul mulțimii ce năvălise în mormânt după mine, înghiontindu-mă și târâindu-mă până la ieșire din cimitir. Îmi amintesc și acum de foamea din acea noapte și o simt asemenea unui vierme galben pus de multă vreme într-un vas cu formol.