Kirwa, așa cum i se spunea pe la 1368 – se pare că satul ar fi mai vechi, datând cam din aceeași perioadă cu comuna, 1299 - care e menționată în documente ca fiind oppidum, târg de importanță locală - a fost un sat întins și populat, având peste 1600 de locuitori în ultimul veac. După anii ’70, numărul populației a început să scadă dramatic, fie din cauza migrației în căutarea unui loc de muncă, fie în căutarea unui acces mai facil la educație sau a altor condiții mai bune. Astăzi, în sat, mai trăiesc, în jur de 150 de persoane, majoritatea trecute de prima tinerețe. Ulițele se află și ele în paragină, cu toate eforturile lăudabile ale primarului. Cândva a fost un sat liniștit, azi e măcinat de conflicte religioase, între ortodocșii majoritari și catolicii de rit grec. Bunăoară, în fața bisericii ortodoxe, în curtea Augustei, cum mai ținem noi minte, câteva familii au înălțat o capelă catolică, înfrățită cu Roma.

Biserica ortodoxă e veche, fiind construită, se pare, în 1900, presupunând că pe amplasamentul unei foste biserici mult mai vechi, din piatră. Poartă hramul Sfântului Mare Mucenic Dimitrie, pe care viața mi l-a hărăzit și mie patron spiritual. În pronaos, se mai găsesc și astăzi zugrăvite, alături de chipurile episcopilor ortodocși de Oradea, Vasile Coman și Ioan Mihălțan, caractere chirilice care expun, pe scurt, istoria bisericii. Impresionează interiorul de navă, cu pictura în stil bizantin, realizată iscusit de renumitul pictor bucureștean, Gh. Busuioc.

Satul e așezat între un mănunchi de dealuri cândva pleșuve, azi împădurite la loc. Măgura Chilioarei se întinde în curbură măreață, mușcând din Dealul Viilor până spre Valea Santăului. Aceasta face loc, cu plecăciune, Coastei Popii, la poalele căreia, într-adevăr, zace casa parohială, construită prin anii ’80, din truda localnicilor și a parohului de-atunci și de-acum, Ioan Ciorlăuș. Aceste dealuri și coaste, vara pline de verdeață, iarna părând temple sfinte de gheață și zăpadă, înfloresc cornii gălbiori, în mai. Odinioară erau numai culmi prăfuite de tuf vulcanic, ocrotind cu iscusință mănunchiuri de verdeață crudă, pe care le pășteau turmele de oi slăbite de arșiță și foame.

În vale, șerpuiește un pârâu care vine parcă din eternitate. Își are tainele lui și numai el știe pe unde suge izvoarele dulci, care umezesc versanții. Curge până spre mijlocul satului, unde întovărășește albia râului Maja, cotind în jos, către Satu-Mare. Nicicând ulițele satului n-au fost prietenoase. Bătătorite de urmele dese de vite și strâmbate de roțile tractoarelor înfundate în noroaie tomnatice, fac cruci dese, alcătuind intersecții dintre cele mai bizare. În jos, duc spre centrul satului și pe calea cimitirului. În sus, urcă gârbovite coamele de deal spre Măgureni și, mai sus, la cimitirul evreiesc. Cimitirul, un loc pustiu, unde odihnesc nu mai mult de 50 de morminte, cu pietrele roase de ploi și vânt, este așezat în gura drumului ce taie pe scurtătură accesul spre comună. Din dreptul casei popii, șerpuiește un drum îngust, ducând către Dealul Viilor. Nu departe, în stânga, rămâne moara, mai mult în paragină, uscată de vânturile reci. De când o știu, părea un loc părăsit. Numai mirosul tare de pogăci proaspete și spumă de ulei reușeau să te convingă că încă e în viață. La moară, găseai întotdeauna un bade vivace, sprijinindu-și trupul greoi în două cârje croite, pesemne, de el însuși. Era un fel de administrator, de aceea se învârtea de zor prin mulțime, punând la treabă pe toată lumea și vărsându-și nervii pe copiii care-l încurcau prin simpla prezență.

Mai încolo, într-o mică depresiune, doarme pitită o fântână cu apă limpede și rece ca gheața. Șade în vale, săpată în burta uriașă a dealului, care-și desenează ample forme de viață. Îndrăzneață, o cărăruie întortocheată taie sprintenă spre deal. Îți trebuie efort considerabil să o poți sui. Iar când ajungi în vârf, ți se pare că stai pe o scară ce stă să se prăbușească.

Cărarea își pierde urmele în capătul grădinii noastre. Aici, s-a născut, în ultimii ani, o mică pădure de salcâmi, înțesată de crengi, iar pe alocuri, în luminișuri, găsești câte un vișin sălbatic. Din dealul acesta al Măgurenilor, se vede întreg satul, priveliștea semănând cu un buchet întors de flori dezordonate.