agonia
romana

v3
 

Agonia - Ateliere Artistice | Reguli | Mission Contact | Înscrie-te
poezii poezii poezii poezii poezii
poezii
armana Poezii, Poezie deutsch Poezii, Poezie english Poezii, Poezie espanol Poezii, Poezie francais Poezii, Poezie italiano Poezii, Poezie japanese Poezii, Poezie portugues Poezii, Poezie romana Poezii, Poezie russkaia Poezii, Poezie

Articol Comunităţi Concurs Eseu Multimedia Personale Poezie Presa Proză Citate Scenariu Special Tehnica Literara

Poezii Romnesti - Romanian Poetry

poezii


 
Texte de acelaşi autor


Traduceri ale acestui text
0

 Comentariile membrilor


print e-mail
Vizionări: 1835 .



Orașul cu mansardă
proză [ ]
sfîrșit

- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - -
de [emmagreceanu ]

2009-12-26  |     | 



Dimineață, fără să deschid ochii, cu pătura trasă pînă deasupra nasului ascultam zgomotele temporal casnice din încăpere. Sunase alarma telefonului iar el a sărit de parcă-l surprinsese cineva.
Poate realitatea doar...
Apoi dușul, apa trasă la wc, fîsîitul șpray-ului, mirosul lui, foșnet de haine, fermoare, bricheta și imediat pofta de a-mi aprinde și eu o țigară, toate acele percepțiile în principal auditive, mi-au adus în memorie un fragment din ”Dragostea în vremea holerei”, cînd doctorul deși conștient că face atîta zgomot încît cu siguranță oricine aflat în preajma lui s-ar fi trezit, dintr-un egoism greu de înțeles sau din acel răsfăț al concepției de soț, continua să producă rumoare. Știa că soția lui se trezea la cel mai mic sunet și era grozav de iritată din cauza fițelor lui.
Ea, cu pledul tras peste față, le asculta în fiecare dimineață fără să protesteze totuși, ca-ntr-un acord tacit între două părți ce trebuiau să reziste împreună pînă la capăt.
Nu era chiar similară situația, nici vremurile nu mai erau aceleași poate acea soție a acelui doctor nici nu a existat vreodată decît în închipuirea scriitorului, cert era doar că trebuia să mă ridic și o dezamăgire amăruie dacă îmi pot permite să gîndesc așa despre ea, mă blocase. Nu mă trezisem îmbrățișată, sărutată, nu mirosea a cafea, în cameră era rece iar cînd m-am întors totuși, convinsă că o să mă întîmpine soarele, strecurîndu-se la fel cu o zi în urmă, creînd acel con de lumină și am văzut doar o ceață lăptoasă dincolo, dezamăgirea mea a prins proporții.
Ca o consecință inevitabilă, aș putea spune, a acelor împrejurări, a fost faptul că zîmbetul pe care i l-am dăruit nu avea nici el pic de strălucire, era șters, așa cum se ștersese noaptea precedentă.
Oprit brusc în mijlocul încăperii, acoperind cu trupul lui înalt geamul ce dădea spre acele străduțe boeme dar străine acum, mi-a întors zîmbetul. Al lui era însă degajat sincer. Și nu m-am simțit mai sigură decît fusesem ieri, noi doi deși păream să fim atît de compatibili în multe dintre preocupări eram totuși atît de diferiți...
Nici să îi vorbesc despre această constatare nu mi se părea potrivit, era ca și cum recunoșteam că eram atît de vulnerabilă, de ce trebuia să-mi ascund acel sentiment, ar fi trebuit să-l fi chemat, să-l întreb pe un ton ușor afectuos” de ce iubire atîta grabă, ar mai fi timp, nu mi se pare potrivit, atît a fost?”...
Sau să-l aprob în cele ce le spunea cîndva despre dragoste, să înfirip un dialog din care să reușesc să-mi alung acel gust amar de aventură pe sfîrșite.
Nu am făcut asta, din orgoliu sau de teama de a nu descoperi adevăruri, nu am zis nimic, am privit doar pîcla ce acoperea umedă geamul mansardei.
- Hai, deșteptarea, ca-n armată, avem mult de mers azi.
- Da, așa cum ai sărittu, nu?
- Defect profesional, nu-mi place să nu fiu punctual.
- Nu cred că se poate aplica, dar probabil s-a creat acea obișnuință care te face să acționezi asemeni unui robot, cunosc senzația.
Totuși puteai să mai stai, ești prea agitat
Era tăcere și-n tăcere stînjeneală, se simțea, așa că am încercat să dreg cumva observația destul de brut relevată.
- Sau eu leneșă.
Am zîmbit amîndoi, era necesitatea de a disimula, descoperisem deopotrivă în privirile noastre intersectate presiunea timpului.
Deschisesem geamul. El, aflat în spatele meu, cu corpul lipit sau poate doar sprijinindu-se de al meu, fotografia turnul alb, mă gîndeam că nu a prins acea lumină caldă pe care o imortalizasem eu cu o zi în urmă. Era ceață, frig, ieri părea să fi fost primăvară, azi venise toamna.
- Aș fi vrut să mai stăm, am spus încet, blînd, fără să-mi ascund regretul din voce.
Ce rost avea, e atît de bine să reușești să arunci din tine tot ce consideri uneori că face parte din sinele tău și doar al tău.
Aș fi vrut să facem dragoste din nou, voiam să-i spun, dar camera devenise deja impersonală, lucrurile strînse, geanta închisă, el îmbrăcat pînă la ultimul accesoriu. Doar patul răvășit va păstra o vreme, între așternuturi, amprenta trecerii noastre, parfumurile, transpirația și amestecul de lichide cum spunea el.
Am zîmbit, era tandrețe în acel zîmbet.
- Le lăsăm așa?
- Exact, așa le lăsăm, le facem cînd ne întoarcem.
O glumă cu iz de speranță și totuși nu am zis nimic, nu am simțit nici entuziasm nici tristețe.
Am ieșit ținîndu-ne de mînă, o aritmie ciudată îmi dădea senzația debutului unei crize de panică. Mersul pe tocuri devenise străin de mine. O nesiguranță justificată poate doar de lumina zilei, de freamătul vieții care vibra
atît de aproape de noi, a semenilor noștri neștiutori, printre care ne strecuram, mă determina să nu pot ține pasul cu el, să simt aerul prea rece cotropindu-mi plămînii, să nu-l pot privi direct, să nu-mi găsesc cuvintele.
Era prima noastră zi de fapt.
Acolo, în mansardă nu erau elemente care să delimiteze trăirile noastre. Adesea spațiul închis creează pentru mine impresia falsă de evadare din limitele realității.
Există apoi acea intuiție care se poate compara uneori cu telepatia, conform intuiției pot spune că simțeam cum, deși era echilibrat, în gesturile lui precipitate se ghicea aceași panică.
Am conchis, în timp ce mă așejasem deja în mașină, că putea să fie de aceeași natură agitația noastră, dar trebuia să admit, pentru că există mereu atîtea variante și nimic nu e întotdeauna ce pare a fi, că era posibil să nu ne frămînte cauze similare.
Nu vorbisem nimic despre ce trăiam, fiecare dintre noi, dincolo de clipele pe care le mai aveam de petrecut împreună.
Orele dimineții s-au scurs calme, s-au pierdut furate de kilometrajul mașinii, urcam spre munți, ceața se ridica, lăsam în urmă orășele mici și boeme, colțuri de stînci, iarbă încă verde.
Priveam chipurile oamenilor pe lîngă care treceam, consider mereu atît de fascinant să știi că vei vedea acel om doar o singură dată, că-l poți privi în liniște fără ca el să știe că deja în mintea ta se nasc idei despre destinul sau caracterul lui, despre felul cum merge sau cum privește...
Exista apoi o armonie între tihna din interiorul mașinii, tăcerea întreruptă de remarci scurte, apoi iar tăcere și gînduri și pe de altă parte tot ce se afla dincolo de geamuri.
Aveam, așa cum ni se întîmplă adesea, senzația că acel parcurs era atît de familiar, atît de firesc încît găseam absurd faptul că peste cîteva ceasuri fiecare dintre noi se va întoarce la o viață separată.
”Trăiește clipa” era perfect valabil pentru ceea ce ni se întîmpla.
Apoi prînzul ne-a găsit tremurînd în răcoarea unui mijloc de pădure, într-un spațiu despre care nu pot spune decît că era magnific mai ales datorită solitudinii pe care o degaja.
- Mi-ar plăcea să locuiesc într-un asemenea loc, am spus.
El părea obosit cumva, stăteam tot față în față, sorbeam din cafea cu gesturi lente.
Cum aș fi vrut să lungesc acele clipe!
- E destul de greu de locuit aici, e frumos dar gîndește pragmatic, înt-o zi îți e rău, faci infarct, pînă ajunge o ambulanță...
- Dacă e să mori...
- Nu e chiar așa, e o diferență, ești complet izolat...
- Da, eu ador totuși astfel de locuri.
Munții înconjurau îndeaproape acel loc, cele cîteva fotografii le-am făcut cățărîndu-mă pur și simplu, el rămăsese cu obiectivul aparatului nemișcat, încercînd să surprindă o floare mică și galbenă, atît de banală, atît de nesemnificativă dar atît de perfectă în tot ansamblul ei!
Și fără să știe am imortalizat acel moment, acea urmă palidă ce avea să rămînă probabil printre singurele care să mă contrazică, atunci cînd mi-aș fi zis că nimic nu a fost adevărat. De parcă aș fi putut spune asta, sigur nu aș fi putut.

”Și a venit apoi vremea sfîrșitului”...îmi vine să scriu, influențată de melodia instrumentală irlandeză, o melodie tristă născocită parcă în munți, într-o dimineață, odată cu răsăritul soarelui. Worship...
Trebuie să alcătuiesc finalul.

O să sar doar peste cîteva momente , prelungiri ale agoniei mele, în care am vizitat o librărie celebră și am făcut haz de fundul unor domnișoare. Urît din partea noastră dar oricum ele nu știau și era necesar pentru tonusul nostru care scădea vizibil cu fiecare cinci minute consemnate spre final.
A devenit astfel excesiv de vesel, m-a amenințat că face mooning dacă mă vede tristă, am rîs cu tot cu panica din mine, am rîs sprijinindu-mă de el, am rîs gîndindu-mă la greierul din Pinocchio care ar fi avut posibilitatea să se ascundă mai mult ca sigur în buzunarul lui atunci cînd nu ar fi fost atent.
Glumesc desigur.
Ne-am despărțit. Fără lacrimi, fără îmbrățișări pătimașe, fără promisiunea de a ne reîntîlni de a ne face alte planuri împreună, am urcat în tren, ne-am sărutat scurt s-a ridicat și...
clipa s-a evaporat...
Am rămas singură, mi-am dat jos paltonul, l-am agățat cu gesturi sigure în cui, am luat ” Povestea tîrfelor mele triste„, selectată la întîmplare dintre celelalte cărțile pe care le alesese el și am început să citesc.
Poate crede cineva că omul are puterea de a-și amortiza singur senzații puternice?
Că le poate ignora, cufundîndu-se în paginile unei cărți, a cărei subiect descria tocmai contrariul concepțiilor înrădăcinate în el?
Totul e relativ pînă și remarca mea, cine știe dacă era sigur așa...
Nu știu decît că am citit cartea aia fără să-mi ridic măcar o singură dată ochii, fără să știu pe cine am în jurul meu, fără să îmi doresc nimic sau să privesc lung pe geam cum crește distanța măsurată în cîmpuri sterpe și case jerpelite. Apoi, după ce am terminat-o, am închis ochii și am dormit pînă acasă.
Și erau toate acolo în mine, mă îndrăgostisem de acel om, consideram ca o adolescentă la prima iubire că el și doar el e sufletul meu pereche și uite! ce crud destin...
Gîndeam asta de ce m-aș ascunde?
Și nu regretam nimic de ce aș minți?
Pașii spre casă i-am potrivit calmi, orașul se pregătea pentru încă o noapte, toate erau la locul lor nimic deranjat, nimic în dezacord.
Poate doar faptul că telefonul a sunat, deși i se întîmpla extrem de rar, în plină noapte.
- Alo, te-ai culcat?
- Mă pregăteam să fac asta.
- Știi într-una din agendele pe care ți le-am dat o să găsești o foaie care pentru mine e extrem de importantă. Din neglijență probabil am uitat-o acolo, sigur numai acolo, agenda galbenă simplă, dacă te rog...
- Mă uit, stai liniștit dacă e la mine...da, e aici, ți-o trimit prin poștă.
- Nu, e foarte importantă, mai bine ar fi dacă aș veni eu să mi-o recuperez sau să facem cumva să ne întîlnim nu am încredere în poștă.

Mă uitam prostită la bucata de hîrtie unde într-adevăr erau cifre și alte cuvinte fără semnificație pentru mine, îmi venea să rîd, să-l sun înapoi și să îl cicălesc să-l simt cum dă înapoi, uzîd acel ton serios cu care-mi spusese în gară
”dacă nu rîzi, acum fac moooning, mă crezi?”...







.  | index








 
shim Casa Literaturii, poeziei şi culturii. Scrie şi savurează articole, eseuri, proză, poezie clasică şi concursuri. shim
shim
poezii  Căutare  Agonia - Ateliere Artistice  

Reproducerea oricăror materiale din site fără permisiunea noastră este strict interzisă.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net

E-mail | Politică de publicare şi confidenţialitate

Top Site-uri Cultura - Join the Cultural Topsites!