agonia
romana

v3
 

Agonia - Ateliere Artistice | Reguli | Mission Contact | Înscrie-te
poezii poezii poezii poezii poezii
poezii
armana Poezii, Poezie deutsch Poezii, Poezie english Poezii, Poezie espanol Poezii, Poezie francais Poezii, Poezie italiano Poezii, Poezie japanese Poezii, Poezie portugues Poezii, Poezie romana Poezii, Poezie russkaia Poezii, Poezie

Articol Comunităţi Concurs Eseu Multimedia Personale Poezie Presa Proză Citate Scenariu Special Tehnica Literara

Poezii Romnesti - Romanian Poetry

poezii


 
Texte de acelaşi autor


Traduceri ale acestui text
0

 Comentariile membrilor


print e-mail
Vizionări: 4181 .



Luci
proză [ ]

- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - -
de [carmenduvalma ]

2009-12-27  |     | 



Luci


O chema Luci. Îmi plăcea felul ei de a scuipa cojile de semințe în timp ce zâmbea ironic, în colțul gurii. Întotdeauna îi rămânea o coajă vicleană, neagră și subțire ca o ață, lipită de buza de sus. Avea mereu buzunarele pline de semințe, își împrospăta „proviziile” de la baba Manda, țigancă de dincolo de „șanț”, ce stătea aproape de calea ferată, într-o cocioabă cu pereții înnegriți de fum.
Până la calea ferată era lumea cunoscută de mine, „lumea bună”, cum îi zicea baba Manda, cu blocurile egale și cenușii ale cartierului Floreasca, aleile lungi și înguste cu nume de compozitori, Mozart, Chopin, Bach, Puccini..., dincolo era cu totul altă lume, rămășițele încă nedemolate ale „gropii”, sau ce mai rămăsese încă în picioare din periferia veche a Bucureștiului, pe care nu o mai văzusem până atunci.
Străzi lungi și pline de noroi, pe marginile lor se înșirau gardurile vechi și putrede, cu ulucile scoase, printre scândurile strâmte abia se mai zăreau urmele de var, pe care ploile încă nu-l spălaseră definitiv.
Casele dărăpănate semănau una cu alta. În curte la baba Manda, în afară de noroi și oale cu fundul spart, ligheane găurite cu smalțul sărit, ruginite, nu era nimic altceva. Pragul tocit și murdar al ușii dădea chiar în noroiul lipicios din curte.
Când am intrat, la ușă ne-am împiedicat de niște galoși și pantofi scâlciați, ce stăteau înșirați soldătește pe jos, de fapt chiar pe pământ. Văzându-ne surprinse, baba Manda ne-a întrebat: „Ce, la voi acasă nu aveți așa ceva?” Și tot ea răspunse mai repede decât noi la nedumerirea noastră exprimată doar printr-un dat din umeri: „Cum să vedeți așa ceva acasă la voi? Doar stați la bloc și trăiți într-o altă lume, nu ca mine, care ies din casă direct în noroi...”
- Hai, babo, o întrerupse Luci, că noi trăim în altă lume, n-am mai văzut noroi ca al tău, fiindcă suntem prințese, mai știi, râse ea în continuare, dar și prințeselor le plac semințele, așa că dă-ne marfă din aceea bună, ca pentru noi...
Într-un colț al camerei era o sobă cu plită, pe ea era un ceaun mare și negru, în care baba Manda prăjea semințele de floarea-soarelui. Alături era un pat plin de cârpe aruncate una peste alta. De altfel, era singura cameră, altă ușă nu mai exista, acolo era și dormitorul și bucătăria. Pe jos, lângă plită, erau aruncate în dezordine numai cratițe, unele cu fundul găurit, altele arse ori cu smalțul sărit. În toată camera mirosea a semințe prăjite cu sare, mirosul lor era atât de pătrunzător, încât învingea celelalte mirosuri de mucegai, pământ umed și rufe murdare.
- Cum să nu vă dau, pentru voi scot tot ce am mai bun, marfă a întâia, că sunteți clientele mele vechi. Io sunt profesionistă, vedeți și voi doar, că lucrez curat, am ceaunul ăsta care e numai pentru prăjit semințe, nu ca altele, care prăjesc semințele în țucalu’ nespălat, bătu-le-ar Dumnezeu, că nu mai e rușine și nici cinste pe lumea asta...
În acest timp, noi râdeam și de vorbele babei și de ce vedeam prin casă. Chinuindu-se abia să nu se împiedice de niște oale pline cu resturi de mâncare stricată, ce erau așezate aiurea chiar în mijlocul încăperii, Luci îi spuse râzând:
- Știm, babo, că ești curată, de aia și noi venim la tine să luăm semințe, că nu ne-am duce la alea cu țucalu’, chiar dacă am muri de poftă...
Când ne-am întors de la baba Manda, cu buzunarele pline de semințe „marfă a întâia”, începuse să se însereze. Se făcuse frig, era o seară de sfârșit de noiembrie. Eram aproape de calea ferată, era pustiu și întuneric, mi-era frică, dar nu îndrăzneam să recunosc, știind ce curajoasă era Luci.
Deodată, din întuneric se îndreptă spre noi o umbră amenințătoare. Când ajunse în dreptul nostru, își aprinse o țigară, la lumina chibritului am apucat să disting capul unui bărbat. Pe frunte, deasupra sprâncenei drepte, avea o cicatrice lungă, ce părea a fi fost cândva o tăietură de cuțit. Se opri în dreptul Luciei și trase din țigară.
- Ce-i, Luci, ai început să umbli cu lumea bună? Pe noi te faci acum că nu ne mai cunoști? Pentru cine, pentru o intrusă? Ori noi, ori ea, să nu uiți asta! Și nu care cumva să vorbești cuiva despre noi, să spui ce ai văzut atunci, c-o pățești, ai înțeles?
Luci tăcu, era prea întuneric pentru a reuși să-i văd expresia feței, încât nu mi-am dat seama dacă i-a fost teamă, ori nu.
În întuneric, în timp ce se depărta odată cu amenințarea, lumina țigării mai pâlpâi de câteva ori, clipind ca un ochi adormit, până ce pieri în depărtare.
- Te-a amenințat, acum ce vei face? am întrebat-o pe Luci într-un târziu, când ajunsesem aproape de casă.
- Nu-l lua în seamă, îmi spuse Luci la plecare. Nu vorbea serios, mai adăugă ea, înainte să dispară în întunericul din spatele blocului.
A doua zi, spre seară, m-am dus la locul știut, unde stabilisem să ne întâlnim de fiecare dată. Luci stătea la trei blocuri de mine, în capătul străzii, imediat cum coboram scara și ajungeam în spatele blocului meu, puteam vedea geamul luminat al Luciei.
Însă Luci ajunsese să mă aștepte deja la locul nostru, pe o bancă din spatele blocului. Mânca semințe și scuipa nervoasă cojile negre într-un tufiș.
- Îmi pare rău, îmi spuse ea, dar nu ne mai putem vedea. În seara asta e ultima dată când ne mai întâlnim, te-am așteptat doar să-ți spun că m-au pus să aleg între tine și ei. M-au amenințat că dacă nu-i aleg pe ei, o pățesc.
- Și nu ne mai putem vedea, măcar jumătate de oră, seara? Am insistat eu, deși mi se părea că hotărârea Luciei era de nezdruncinat.
- Nu, pentru că nu putem fi văzute împreună. În grupul meu ești considerată o intrusă, ei văd asta un pericol pentru ei, nu putem schimba nimic, noi trăim în două lumi diferite și oricât de bine m-aș simți cu tine, nu pot renunța la lumea mea. Să nu încerci să mai vii pe-aici, fiindcă e posibil să nu te pot apăra de ei, îmi spuse Luci în ultima clipă, înainte de a dispărea definitiv din viața mea.
Peste câteva zile Luci a fost găsită cu un cuțit înfipt în inimă în zăpada înroșită de sânge. Chiar lângă calea ferată, în locul acela pustiu pe unde am trecut împreună de atâtea ori. Cred că nu împlinise nici unsprezece ani.
Zilele fără Luci au fost grele, iar zâmbetul ei ironic a rămas înghețat în memoria mea și niciodată nu l-am putut înlocui cu nimic.
(din ,,Medalionul de argint”, Editura Bibliotheca, 2009)









.  | index








 
shim Casa Literaturii, poeziei şi culturii. Scrie şi savurează articole, eseuri, proză, poezie clasică şi concursuri. shim
shim
poezii  Căutare  Agonia - Ateliere Artistice  

Reproducerea oricăror materiale din site fără permisiunea noastră este strict interzisă.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net

E-mail | Politică de publicare şi confidenţialitate

Top Site-uri Cultura - Join the Cultural Topsites!