Nu mai știu cu precizie în ce an, ( 81, 82) ne-am dus, noi cei de la Cenaclul Solaris din București, la Sibiu, la Conferința națională, privitoare fie la Literatura SF, fie privitoare la ceva legat de Anticipație, pronunțat cam ca ceva asemănător Daciadei. Oricum Întâlnirea avea o denumire acceptabilă pentru toată lumea, astfel încât la astfel de reuniuni era un amestec interesant de politruci gravitând în posturile culturale sau cenzuriale și poporul nonconformist format din scriitori, critici ai acestora și fanii care consumau produsul finit, adică lumea imposibilă dar extraodinară dintre rândurile cărților de literatură F și SF. Semăna cu un staul în care se amestecau binevoitori și prefăcuți, dar nu cu totul păcăliți sau inconștienți: miei, oi, câini, măgari, lupi, chiar și urși uriași, iar în tribună prezenți dar absenți, baci păstorind cultura.

Partea cea mai greu de digerat era cea de început, din prima zi, petrecută ca și în fiecare oraș în care am fost, în ,,sala mare a casei de Cultură,, care era un mini-congres la care se țineau discursuri interminabile ce aminteau de acel banc în care Bulă nu știe lecția dar o știe pe cea despre castraveți, singura. Tovarășii de pe scenă oricum o dădeau și o suceau cu ,,literatura și esența anticipativă a acesteia în folosul știiței viitorului,, ajungeau la marile realizări ale zilelor de atunci și la meritele care trebuiau îndelung recunoscute și aplaudate. Era ceva obligatoriu.

Pentru noi scriitorii tineri acest amestec între politică și scriitură, mai ales în acest gen de literatură, dădea ca nuca în perete.
Nu mai rețin persoanele de la tribună, doar pe domnul, pe atunci tovarăș, Ioan Eremia Albescu, pe atunci redactor sef la Știintă și tehnică, Almanahul Anticipația și revista Tehnium cred, pe care îl știam ca și nume de pe coperta acestor publicații. Mi-a rămas din discursul acestuia doar ideea că era de un pragmatism extrem, care nu se prea potrivea cu ceea ce se petrece în ființa niciunui scriitor aflat în auditoriu, care aștepta atunci ani și ani ca dânsul să decidă publicarea unui text sau al altuia în aceste publicații.

A vorbit frumos, din sală, scriitorul Ion Hobana, citind un eseu, sau mai bine spus un fel de dare de seamă, pentru a semăna cu ceea ce așteptau șefii activiști, despre fenomenul OZN, despre ce poate fi posibil și ceea ce este imaginație în cultura observatorilor acestor fenomene, inclusiv ale clujenilor care văzuseră ceva pe cer în aceea perioadă.

Unul dintre momentele pe care mi le amintesc și la care țin și acum a fost o discuție la un pahar de bere, undeva într-un bar, seara, între noi, câțiva studenți și regretatul profesor Ionel Purica, de la Catedra de Centrale Nucleare a Facultății de energetică. Îi sorbeam cuvintele, eu și Dănuț Ungureanu, profesorului Purica. Acesta era, în afară de un desăvâșit om de știință și un îndrăgostit de lumea sf-ului dar mai ales un filozof profund și limpede ca apa unui izvor. Aveam pentru domnia sa o admirație sinceră și cred că era bine fundată pentru că avea un talent de a vorbi, o cultură și o creativitate spontană uimitoare, care induceau o plăcere mare celor care îl ascultau. Avea de asemenea o uimitoare asemănare fizică cu Newton ceea ce mie îmi crea o stare dubla de emoție când îl ascultam, imaginându-mi-l prezent și pe acesta.

Tema discuței era una filozofică și anume relația dintre obiectivitate și subiectivitate și ce poate fi considerat ca fiind obiectiv, în mod paradoxal, cu mijloacele, toate subiective, ale omului.
Era între noi un scriitor al cărui nume nu îl mai știu, poate își amintește Dănut Ungureanu, care la frumoasa expunere a profesorului s-a exaltat și a intervenit:
,, - Idealul meu este să devin cel mai obiectiv om din lume!,,
Profesorul Purica i-a spus atunci, zâmbind precum Newton:
,, - Prin asta, tinere, dorind obiectivitatea absolută, vei aduce dovada unei culmi a subiectivității !,,
Acest mod de a discuta și astfel de demonstrații spontane și frumoase, ca cea de mai sus, pe care încă mi-o mai amintesc, erau pentru mine plăcerea cea mare a unor astfel de întâlniri.

Au fost și întâlniri prin sălile mai mici ale acelei frumoase case de cultură, unde s-au citit texte și s-au comentat dar nu mai pot da nume, conținuturi, idei sau denumiri. Am uitat. În schimb îmi amintesc despre această călatorie cu Cenaclul Solaris, iarna când trec prin Sibiu și o iau la stânga spre pârtia de la Păltiniș, în intersecția din fața acestei clădiri .

Cu ocazia Conferinței s-a publicat și o fițuică, un supliment, de către unul dintre ziarele centrale cred, prin grija unei doamne, al cărui nume încă mi-l amintesc, Angela Popescu. Avea cu dânsa și pe fiică, la fel de frumoasă și de o asemănare perfectă între mamă și fiică și cu același nume cred. Era uimitor, din punct de vedere fantastic dar și științific, să privești în același timp aceeași ființă în două exemplare, cu un decalaj de timp între ele, de 25 sau 30 de ani.

Am fost bucuros când Dănuț mi-a întins un exemplar din revistuța în care era publicată o poezie (optzecistă ) din cele scrise de mine pe vremea aceea.
Scrisă efectiv, la un seminar de matematici speciale, când se desprimăvăra și afară era frumos. O copiez mai jos după ce am căutat-o prin arhivă. Fiind vorba în poezie despre matematică (atemporală) și despre un sentiment atemporal al tinerilor, al oamenilor, o consider încă actuală:

Seminar la matematici

Aș vrea să ne ,,rotim,,
într-un ,,câmp,, în care,
,,divergențele,, noastre să fie
,,zero,,.

Tu să te afli într-un ,,pol,,
iar eu să mă mișc
în jurul tău pe o ,,curbă închisă
gama,,.

Afară pe ,,sigma,, au început
să crească ,,normal,, firicele de iarbă,
o păsărică zboară paralel cu ,,axa
x,,.

Iar eu,
caut o ,,formulă,, simplă,
fără ,,integrale și derivate,,
în care oricum aș înlocui
,,necunoscutele,,:

să te obțin pe tine.