Am evadat un timp, ca să-mi dau seama. Furoul franțuzoaicei, zbierătele, bătăile în pereți, lălăitul de dimineață, băile, liniștea, bucătăria, mireasma de mort a frigiderului, canadianul. Jean-François. Prima sărmăluță. Râsul. A trecut anul, ca și tăcerea. Înveți să te bați cu toți și mai ales cu tine. Și nu e nimic mai real decât o plecare cu sufletul dezbrăcat, la vedere, fără duplicitate sau joc de glezne. Aș vrea să spun că am crescut și am aflat ce e iubirea, nu. N-am nicio idee. Am avut momente când am presupus c-am nimerit-o, în sfârșit, și mă făleam grozav. Nu. Iubirea e o dorință susținută de neîmplinire. Am găsit asta într-o carte, ca motto. E un tip de iubire, da, cel mai sfâșietor. Căci întâmplându-se iubirea se traduce într-o serie de rateuri, bâlbâieli, greșeli, așteptări eronate, aerate, încrezute. Cea mai frumoasă e iubirea netrăită, căci e diafană, n-ai ce analiza, căci omul n-a zis nimic, n-ai ce aștepta, că doar nu e acolo, n-ai pe cine învinovăți, ca doar ești singur.
-Și dacă ți-aș fi spus? Ar fi schimbat ceva?
-Da! Te-aș fi ajutat, ne-am fi ajutat, nu ne-am fi privit tâmpiți, dacă mi-ai fi spus…
-Acum erai în cealaltă cameră... Citeai povești.

Am ajuns în Franța fără voia mea, pasată de către o prietenă unei agenții de baby-sitters care s-a dovedit a fi cu totul altceva. Când André mi-a propus să spăl vase în dosul unui restaurant mi s-a părut că l-am prins pe Dumnezeu de un picior; căci André nu m-a întrebat nimic, cred că a înțeles după felul în care priveam peste umăr, după modul în care fugeam în spate de fiecare dată când recunoșteam un client. Cine-și imaginează că Parisul e romantic, n-a trăit acolo și nu și-a luat bocanci în gara de nord, în timp ce dormea pe jos, cu un bilet îndesat în sutien, pentru de a doua zi. Au fost două săptămâni între fuga de la agenție și André, în care am dormit prin parcuri, pe rutele turiștilor, unde era mai sigur, și prin gări. Plescăiam privind oamenii mâncând pe stradă, speram să lase o parte din ce mâncau în tomberon, vorbeam de rușine în limba engleză și vizionam jafuri. Primul, doi negri pe un scuter agățau poșete, și mi-am vârât adânc biletul în sutien. Iar al doilea, un jeep din care au ieșit patru negri și-au jefuit un magazin de parfumuri, iar în loc să mă oripilez am pufnit în râs. Numai în Franța pot negrii să fure parfumuri. În curând m-am prins că așa sunt ei, francezii, diferiți. Gândesc altfel, iubesc altfel, de exemplu Antoine, ospătarul, n-ar fi înțeles niciodată căsătoria mea cu Artur (Artur fără h, căci soacră-mea-i o imbecilă). Subteranele prin care trăiesc, pe sub luminile ce amețesc turiști, au devenit o magmă fără amprente în care evadez. Evadez dintre morții români, căci n-am nimic cu cei nu francezi. Unii spun că am fugit, nu știu decât că s-a terminat, și asta mi-a dat certitudinea că ziua de mâine, e doar o zi, prin care, orice-ar fi, voi trece, căci nu mă mai leagă nimic, și nimic nu mă mai poate târî, cum își târăște un copil jucăria după el. Nimic. Aș putea să mă mai tânguiesc puțin, să vă spun că să fii prostituată a fost oribil, adevărul e că n-a fost, ar putea fi pentru altcineva. Pentru mine a fost o calamitate prin care am trecut inertă, ca atunci când îți seacă o mare și te uiți zâmbind la o furtună, căci vine degeaba. E o furtună de nisip, un infern în cer, iar tu te plimbi calm pe dedesubt, prin ea. Cam așa a fost pentru mine prostituția, un nimic în aer, nisip în ochi, poate de aceea am și avut curajul să plec. André țipă după mine să mă prezint, să mătur, că nu-știu-ce a făcut un nu-știu-cine, și-o să merg rapid, în fugă, țipă bine, și-și permite pentru că m-a salvat, pentru că n-am un ban și pentru că-s româncă. Stați, nu vă atacați, nu contează, sunt doar o străină. Așa că mă duc. Iar când spăl, de fapt, mă spăl pe mine și încet mă vindec de Artur, și de România, de slujbe la fel de proaste, dar mai prost plătite. Nu mă deranjează, dacă sunt aici, este pentru că sunt dependentă de liberul meu arbitru, e pentru că sunt o pământeancă înrăită și dacă aș fi înger m-aș sinucide. Chiar dacă aici mi-e străin totul, până și dezordinea personală devine impersonală, gunoiul meu e străin de mine, ciudat, nu? Când o sa miros a alta, vin acasă.