agonia romana v3 |
Agonia - Ateliere Artistice | Reguli | Mission | Contact | Înscrie-te | ||||
Articol Comunităţi Concurs Eseu Multimedia Personale Poezie Presa Proză Citate Scenariu Special Tehnica Literara | ||||||
|
||||||
agonia Texte Recomandate
■ am învățat să supraviețuiesc și așa
Romanian Spell-Checker Contact |
- - -
- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - 2010-01-12 | | Portarul stă rezemat în cot de spătarul unui scaun, în spatele unui glasvand alburiu.Își duce mâna prin părul des de parcă acolo ar fi gândri duium. Cască nestingherit vreodată de cineva sau de ceva. Pentru el căscatul înseamnă că așteaptă și mai are mult de așteptat încă. Toată noaptea. Anca intră pe dreptunghiul negru al ușii. Gaura e neagră și nu are timp. Așa stă de mult timp. Ușa e sprijinătă de peretele coridorului. Așa a găsit-o de la începutul semestrului și nimeni nu a acoperit dreptunghiul.Vântul s-a așezat acum pe calorifer. Caloriferul de culoare gălbuie e călâi. Vântul se încălzește. Se odihnește. Nu mai aleargă pe culoare. Trei geamuri sparte de pietre au fost înlocuite la etajul al treilea. Administratora, grasă și scundă, cu coc bătrânesc, ochelari cu fund de borcan și voce pițigăiată strigă la 403. Din ochelarii ei răsare mereu carnetul cu chiria și întreținerea neplătite. 403 e chemată la telefon. 403 nu aude. E strigată de două ori. La 403 draperiile sunt trase. E lumină la 403 în cameră. E seară. Seara desparte lumea între noapte și zi. Cărțile atârnă de chipul Ancăi. Toate cărțile din bursa ei republicană pe care-o poartă atârnându-i de frunte de doi ani. Biblioteca orășenească atârnă de perna ei albă și de felia de margarină ce unge unsuros și grețos fiecare oră a micului dejun de trei săptămâni.Clădirea e netedă, așa că acum, foamea de noapte poate urca pe ea din toate părțile în același timp. Ea împresoară întâi gândurile, apoi începe urcușul, ca la un semn. Le cheamă. Le obsedează. Încet. Cu răbdare. Foamea și frica sunt surori. Încet și sigur. Foamea învinge întotdeauna. Mai înainte ca trupul să-și afle odihna de noapte, foamea îți bagă capul într-un sac de iută. Și leagă satul la gură. Sunt cozi lungi de saci legați la gură. Ca pe câmpurile satelor unde se raportează producții record la hectar. Lumina coridorului e suficientă pentru un con de lumină strecurat se dreptunghiul ușii până la dulapuri. Își duce mașinal geanta spre spătarul scaunului din PFL maro. Draperiile sunt maro. Ca să nu se vadă murdăria. Se întinde pe pat. Am suferit de foame și de frig. Și de lumină... Un copil stă întins pe pat. Salteaua patului e umplută cu iarbă de mare uscată. Iarba de mare curge prin spărturile făcute în placajul de carton. Spărturile erau lipite cu leucoplast vechi de mai mulți ani, înnegrit. Acum începuse să se dezlipească de pe carton formând un sul îngust negru. I se urâse să lipească spărturile. Vroia să fie liber. Corpul copilului se aruncă atârnat de picioarele care atârnă și ele de perete, în sus. Și umbrele lor joacă în luminile farurilor de mașină ce se poiectează prin fereastră, prin perdea, de pe pod. Sub icoană Maicii Domnului adusă de la țară. Podul e lung și lat. Podul Mare. Podul Mare e și înalt. El trece râul. Râul e o gârlă. Râul e o gârlă populată vara. Plutele de pe mal și iarba se uită mirați la râu. O mamă învelește copilul cu o broboadă. Mai tăceți, că mă doare capul, zice ea destul de des. Când taci, mă gândesc că te schimbi la față. Tăcerea e o vorbă spusă altfel. Superior sau prostesc. Când taci mult timp, se cheamă că nu mai simți. Că nu vrei să vezi. Că te complaci. Când taci, vântul se așează în teiul din spatele blocului. Un tei înalt roditor. Care făcea umbră vecinului de la parter. Într-o dimineață, teiul nu mai făcu umbră vecinului. Nu mai făcu nici pământului. Nimeni nu înțelese de ce a omorât teiul. Mirosea frumos. Acum sufla miros de miere moartă. Umbra teiului nu se scufundă o dată cu copacul. Ea e împrumutată pământului. Umbra teiului îneacă în umbră neagră iarba jur împrejur. Iarba e miere moartă. Vecinul de la parter nu i-a putut fura umbra. Și atunci i-a confiscat-o. Într-o dimineață când cocoșul cântase deja de trei ori. Teiul era desculț. Pietrele din jur erau și ele desculțe din cap până-n moalele capului. Acum vecinul complotase cu noaptea să-i umble prin minte teiului. Vântul se adăpostea din când în când acolo. Și se uita la vecin. Ciulea ochii. Priviri nestrăine priveau aum pe fereastra pătratului vecinului de la parter cu lustră cu trei brațe. Probabil că teiul îl strigase pe Dumnezeul teilor. Cu siguranță nu a fost auzit. Când a căzut, s-a auzit în bloc ca o înjurătură puternică. Teiul înjurase de toate bisericile teilor în care teii nu sunt auziți strigând. Ca-ntr-un accident. Tăcerea schimbă fața vecinului și a vecinilor de la etajele superioare, care scoseseră capetele pe geamuri. Vecinul de la 10 a arucat pe geam, în sus, un dinte. Dintele și-a făcut cuib în frunzișul teiului. Nu era nicio Zână Măseluță. Era un corb. Și corbii pe vremea aceea chiar erau mulți. Unul tot ar fi venit să ia dintele. Pe antenele blocurilor, pe turelele lor și pe sirena verde de pe blocul cu librăria din fața noastră. Erau antenele puterii. Antenele libertății. Antena noastră adusă de tata după lungi discuții cu mama din orașul cel mare al județului, a fost montată abia după două zile. După două zile de citit și recitit instrucțiuni, o bucurie deosebită și montaj foarte meticulos sub pretextul că nu există destul timp la dispoziție pentru a fi gata azi. Bucuria că vom prinde bulgarii mai bine. În două spătămâni cineva, nu se știe cine, ne-a furat antena de pe bloc dintre altele, cei drept mai proaste. Pe bulgari îi urmăream de mult timp. Televizoarele urcau și pe Mateiaș, cel mai înalt deal din zonă. Că acolo se prind mai bine. Când erau prinși, stăteau de vorbă într-o ruso-bulgară știută de-aiurea. Nimeni nu îndrăznea să spună ce făcea cu televizorul noaoptea. De ce este băgat în portbagaj. Așa că era dus în pătură de cu ziuă. Cu pretextul că era dus la reparat. Lămpile nu mai ardeau cum trebuie. De ce 3-4-5 bărbăți se băgau muțește în mașina unuia dintre ei, - asta se făcea cu rândul, din cauza bonurilor de benzină- și plecau. Unde, la 2-3 naoptea, vreo două săptămâni la rând. Era Campionatul Mondial de fotbal. Fiecare fotbalist călătorea o dată cu ei. Fiecare copac pe lângă care treceau, fiecare curbă e luată cu ei. Nimeni nu scoate o vorbă. Noaptea începuse demult să lingă ramurile copacilor și să înghită onduleurile de pe șosea. Când ploua, ploaia călătorea și ea cu ei, și se izbea încăpățânată de farurile stinse ale mașinilor. Noaptea era lăsată să vagabondeze pe sub canapea, în portbagaj. Ploaia fâlfâia ca o fustă zdrențuită în scaieți. Scaieții devin trufași când urcă puțin mai sus. Ca o buruiană. Buruiană devine insolentă devine obraznică și ostentativă și nu tace. Ploaia călătorea și ea în panopticul din mașină strecurată în șosete prin pantofii cu tălpi găurite, pe geci sau prin spațiile lăsate de chederul prost al portierei. Când plouă afară, e tăcere. Tăcerea e sigură pe sine. Are cunoștința propriei competențe. Când e tăcere televizorului îi e frică să nu fie prins cu bulgarii la un pahar. Frica îți ascute auzul la rindea. Devine dureros de sensibil. Bătăile motorului atârnau de toate limbile din mașină. Iar mâine când te urci în mașină, să iei varză murată din beci, frica de cu o seară în urmă e tot acolo. E răbdătoare. Are multă răbdare frica. E ca un păduche de hârtie. Un păduche mic și verde căruia i se văd picioarele. Care te așteaptă. Dacă l-ai văzut, se preface mort. Dacă dai semne că l-ai văzut, că știi că e acolo, încearcă să se ascundă aranjându-și nodul cravatei cu buline roșii, ca apoi să reapară; și-ți intră în cap, prin negrul ochilor și nu mai poți scăpa de el. Fiecare creier din gura panopticului râde printr-o linie. În bulgari bate inima pământului, ca în iepure. Teiul din spatele blocului avea rude pe bulevard. Ei nu miros a miere moartă. Ei sunt mai mulți. Ei stau împreună. Înfloresc toți odată. Copilul de sub broboadă nu tace. I-a spus mamei să aprindă lumânarea ca să nu intre în casă oamenii negri. Mama nu aude, nu vede. În mâinile ei s-a strecurat o anumită jenă căutând un sprijin într-o mobilă. S-a luat lumina. Bagă-te sub broboadă, zice ea. Patul umplut cu iarbă de mare uscată scârțâie sub greutatea celor care se așează în el. Iarna noaptea nu pândește. Trâmbițează.Vine deodată fără să anunțe așa cum face vara. Vara, seara își trimite solul. Atunci se întunericește mai întâi. Apoi vine ea. Apoi vine noaptea. Iarna, noaptea stă întâi în spatele orașului. Ca și cum plopii și-ar ascunde lamele ca de briceag în frunziș. Aruncă o privire din ochii deschiși ai cerului. Sau poate tocmai atunci, cerul are ochii închiși. Oamenii o simt. Nu o văd. Totul se simte mai întâi. Și frica se simte de departe. Manipularea nu. Și moartea plutește în aer. Aerul este în plămânii noștri. Aerul miroase seara. Miroase a seară, așa cum miroase aerul a iarnă. Iarna miroase. Mizeria miroase. Manipularea nu miroase. Ea scânteiază. Este scânteia mizeriei umane. Felinarele înalte și subțiri ca niște degete privesc în apă. Privesc și în casă. În casă la noi. Felinarele care privesc în casă la noi aduc și oameni negri, direct de pe pod. Ei nu sună la ușă. Pășesc pe pătratul de lumină despărțit în două de o ramă de lemn alb cu cremon la jumătate. Lumina slabă e aprinsă de farurile mașinilor de pe pod. Din degetele mâinilor ies ciori zburânde, găini crestate cu bărbii generoase, căprioare. Ciorile sunt cu ciocul în jos pe perete. Mâinile noastre sunt proiectoare. Când plouă, se zice că plânge un mort undeva. Adică i-a părut rău c-a murit. Că a murit în ziu aceea sau că a murit de tot, întreb. Oricum nu e bine când plouă la mort. Pentru că dacă mortul plânge, vor ști toți că el e mort și vor veni să-l caute, așa mort cum e. Unii morți lasă bilet. În bilet spune că va ploua sau va fi soare în ziua respectivă. Dacă va fi soare înseamnă că mortul nu suportă să prindă bulgarii astfel. Preferă să-și împrumute hainele Iasmei bălților care ar ieși la apusul soarelui din Dunăre; unii s-ar bloca în părul sălciilor sau în umbrele plopilor drepte ca niște lame de briceag. Lamele ies din lăcașul lor numai când se apăsa pe buton. Doar umbrele erau împrumutate. Ele răsăreau în geamul de la intrarea în bloc. Când vintrele verii erau spintecate de fructe și legume și umpleau mesele precupeților din piatră.Vara atârnă de toate fețele precupeților din piață. Cine plânge mult un mort se preface în stană și o ia razna. Mortul plâns o ia și el razna. Îl caută pe cel ce-l plânge și se prefac în stană amândoi. Și o iau razna. Anca e singură în cameră. Adina soarbe o cafea pe culoarul călduț. Vântul de pe culoar nu mai bate în ușă. E mai bine acum. O muscă o enervează. Bâzâie pe ușa dulapului. De sub patul Adinei vine un miros de omletă împuțită. Ouăle stau în tigaie de vreo două săptămâni, alături de șosete negre bărbătești și de perechi de ciorapi negri fini ca mătasea. Ciorapii nu sunt spălați niciodată. La tălpi nu mai sunt defel fine ca mătasea. Sunt tari și albi. În fiecare zi sunt luați de curați. Cu miros de omletă. Când bătea vântul, se strecura și el și lua o gură din omleta scârboasă. Ciorapii au deja formele picioarelor ei. Scurte, cu gleznele umflate și genunchi largi, de halterofil. Cu pulpe ca două burți paralele. Adina are părul creț creț. Nu se poate pieptăna. Și-l prinde deseori în coc. Are nasul ascuțit. Umbra ei de pe perete seamănă cu umbra celeilalte cu coc. Cea de sus. De la ultimul etaj. E studentă eminentă la chimie. A luat și nu știu ce premiu internațional cu polimeri. Noi le ziceam poliperi sau polinuci. Adina nu se demachiază niciodată. Este veșnic machiată și purta machiajul de acum două săptămâni sub pleoape. Părea veșnic încercănată. Spune că de la citit. Am dezbrăcat-o și am trimis-o înfășurată în prosop la duș. După mult timp. Am putut respira o săptămână. Adina aprinde lumina. Lumina o face pe Anca să tresară. Se ridică brusc și apucă geanta de pe spătarul scaunului și o lansează spre Adina. Să te ia dracu cu lumina ta, zice ea. Nu-mi trebuie lumină. În întuneric se face cald. Adina se ferește de o lovitură care i-ar fi sfrijit puțin fața de dulap. O aromă de cafea o izbește pe Anca în nări. Cafea făcută din boabe proaspăt râșnite. Anca se îndreaptă spre pat. Se trântește. Privirea i se micșorează, pleoapele îi cad grele. Se lipesc. Când lucrurile nu merg bine și cuvintele se prăbușesc. Noaptea e neagră. Tot ce e negru nu reprezintă siguranță. Pașii sleiți ai zilei se împing în dulap pe umerașe, în pasta de dinți, în săpunul de rufe care alunecă pe pielea aspră a mâinilor și apoi pe piept, în călcâiele care dor, în genunchi, în pulpe și în umărul drept ce doare de la geantă. Și cerul e cocoșat de atâta noapte. Pe pereții pătratului cu patru paturi se proiectează umbrele a doi plopi din parcul de vizavi. Parcul e în formă de cruce. Apoi umbrele dispar. Apar acum din altă direcție. Ochii sunt acum foarte mici pentru găvanele lor. Respirația începe să lâncezească. Cerul străzii e plin de gunoaie. Blocurile dau un ocol vertical întregii planete. Se înfig puternic în granițele ei desenate pe o coală de hârtie sau la televizor seara. Șirul lor se completează unul după altul. Miroase a ulei încins și pâine proaspătă de la cantină. Buruienile de pe blocuri și din părculețul în formă de cruce se pun pe treabă. Sprijină zidurile și au cravate cu buline roșii. Moartea din pământ franjurată nu ți se mai poate încolăci de glezne. Capetele morților zboară acum sub formă de fluturi. Greierii și cosașii sunt slujbașii morții și te pot zăpăci de tot. Anca nu respiră. Vrea să înțeleagă ce spun greierii și cosașii. Niște brotaci orăcăie. Nu se știe ce spun. Ei o trag de glezne și de pulpe spre ei. Nu-i este permisă înțelegerea limbajului lor. O dată înțeles limbajul, s-a zis cu tine pe pământul păscut de noapte în fiecare zi. |
index
|
||||||||
Casa Literaturii, poeziei şi culturii. Scrie şi savurează articole, eseuri, proză, poezie clasică şi concursuri. | |||||||||
Reproducerea oricăror materiale din site fără permisiunea noastră este strict interzisă.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net
E-mail | Politică de publicare şi confidenţialitate