agonia
romana

v3
 

Agonia - Ateliere Artistice | Reguli | Mission Contact | Înscrie-te
poezii poezii poezii poezii poezii
poezii
armana Poezii, Poezie deutsch Poezii, Poezie english Poezii, Poezie espanol Poezii, Poezie francais Poezii, Poezie italiano Poezii, Poezie japanese Poezii, Poezie portugues Poezii, Poezie romana Poezii, Poezie russkaia Poezii, Poezie

Articol Comunităţi Concurs Eseu Multimedia Personale Poezie Presa Proză Citate Scenariu Special Tehnica Literara

Poezii Romnesti - Romanian Poetry

poezii


 
Texte de acelaşi autor


Traduceri ale acestui text
0

 Comentariile membrilor


print e-mail
Vizionări: 1944 .



Aniversarea
proză [ ]
fragment -1

- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - -
de [ameliamo ]

2010-01-13  |     | 








Un apartament standard construit în perioada comunistă. Un mic apartament de trei camere cocoțat la etajul 10 al unui bloc cu 10 etaje. Cerul deasupra. Același cer al tuturor, indiferent unde s-ar afla situați geografic pe glob. Un cer comun ce înglobează toate visele, speranțele, rugăciunile, disperarea... Jos, praful, asfaltul ce se topește vara atunci când căldura unește cerul cu pământul, pubelele cu gunoaie, cojile de semințe scuipate de cei care stau de vorbă în fața blocului, câteva buruieni murdare, și din loc în loc, înșirați în linie dreaptă, tei. Parfumul lor însă, este înăbușit de mirosul mașinilor parcate, de fumul din bucătăriile în care se prăjește pește, de roșiile dospite aruncate din magazinul de legume de la parter, și așa mai departe.
Apartamentul fiind orientat spre sud, lumina pătrunde din belșug evidențiind unghiurile strâmbe și burțile pereților, accentuând lucrul făcut de mântuială, la normă. Vara, lumina este fierbinte, dureroasă, fără milă. Praful alb de ciment și noroi uscat ridicat de vehicule pe șosea, preluat de vânt, intră și el nestingherit prin golurile umplute cu ziare de la baza ferestrelor. În fasciculele de raze solare ce țâșnesc printre faldurile perdelelor, mișcarea haotică a particulelor de praf devine amenințătoare. Un război ai cărui morți se depun cu viteza trecerii timpului într-un strat gros de părăsire deprimantă, peste mobilier, statuete, vase galé, draperii de catifea decolorate de soare, perne brodate pătate cu cafea, papuci și obiecte de îmbrăcăminte risipite peste tot. Poate este o încercare de a izola trecutul de prezent; deși prezentul devine atât de repede trecut. Prezent, trecut, amintire, nimic. O circulație unidirecțională care trece prin viitor. O traiectorie ce se usucă ca o dâră de noroi la soare, până devine praful ce se pulverizează în timpul de după amintiri. Acolo, unde locuiește spaima.
Un apartament ticsit ca un depozit de antichități. Mobila veche este înghesuită, chircită, acoperită de vase de porțelan și cristal. Unele ciobite, cu burțile strânse în păienjenișul lipiturilor; dar nu contează, e porțelan de Sevres și cristal de Murano. Paharele astea din delicata vitrina Ludovic 16, căreia i s-a spart un geam de cristal, dar astăzi nimeni nu mai știe să facă așa ceva: un geam curb.., paharele astea care cântă atunci când le atingi, paharele astea subțiri ca foița de ceapă sunt de Bacara. Pereții camerelor, inclusiv holul,își ascund tencuiala scorojită sub tablouri și desene cu ramele sparte, decojite, cu pânzele murdărite de muște; dar sunt pictate de maeștri. Covoarele au rămas aproape doar urzeală. Modelul pe alocuri de-abia se distinge; dar sunt Buhara originale. Statui de bronz își ridică brațele pe post de cuiere de haine, aproape acoperite integral de halate, paltoane, pardesie demodate chiar și un prosop plușat. O umbrelă cu tijă foarte lungă și mâner de fildeș, stă stigheră într-un colț, sprijinită de un piedestal de marmoră roz. Pe el un teanc de farfurii murdare, cu resturi de pâine și oase curățate bine, se străduiesc să-și mențină echilibrul alături de un bust de copil, tot de mamură, un Brâncuși. Aerul este sufocant, impregnat cu mirosul de praf, de stătut; mirosul de casă de bătrân.

Ce poate schimba noaptea, ce poate schimba ziua, atunci când ele sunt componentele aceleiași monotonii, aceluiași timp inutil și dezarmant în mersul său plat, egal, distructiv. Toate zilele sunt asemănătoare, doar numele lor se schimbă, încă și încă, până când memoria pierde ordinea lor și interesul pentru denumirea lor și pentru ele în general. Ce contează dacă e luni sau sâmbătă? Doar anotimpurile se mai diferențiază în așteptarea instinctivă a primăverii, ca și cum ea ar mai aduce ceva în plus. Ea vine aducând doar un an în plus. Un alt an gol ce ia puțin câte puțin din tot ce a rămas încă neluat de anul care a trecut.
Zilele vin ca o ploaie sgârcită în picături ce cade pe acoperișul povârnit al unei bătrâne case, scurgându-și apele puține pe un pământ arid. Și ploaia se pierde și pământul nu se înmoaie. Doar timpul trece egal, domestic, plictisitor.
Și dacă într-o dimineață te trezești că nu poți să te scoli din pat decât după lungi și nereușite încercări, sprijinindu-te pe un cot și căutând să te împingi pe călcâie și să îți târăști picioarele pe cearceaf ca să ajungă jos, acolo unde așteaptă papucii? Și dacă aplecându-te să ridici ceva ce ți-a sburat pur și simplu din mâna ce nu a fost în stare să îl apuce, constați că genunchiul este prins în ghearele unui crab mare cât rotula ta? Nu-l vezi, doar îl simți dureros cum te strânge, suficient pentru a te face să gemi, și a înțelege că nu mai este deloc ușor pentru tine să revii la poziția inițială de ființă bipedă. Te agăți de orice este mai aproape de tine și doar după un efort susținut al brațelor ajungi sus din nou, gâfâind obosit. Ce este te întrebi? Dar ce poate fi decât timpul ce se strecoară încet pe ușa pe care nu mai intră decât arareori cineva, poate ca să citească contorul sau să-ți aducă o reclamă la vre-un produs de care sigur nu ai nevoie. Apoi tăcerea, căci și radioul și televizorul sunt tot tăcere pentru tine. Nu ți se adresează și nu mai interesează părerea ta despre ce se întâmplă în lume. Lumea nu mai este și a ta. Lumea te-a scos din ea de mult, atunci când te-ai pensionat.

E ziua mea, mormăie bătrânul. Câți împlinesc? Ce contează. Nu mai țin minte, pentru că nu mai vreau să știu. Ce vrei să uiți cu adevărat, uiți. Nu țineam minte nici când eram mai tânăr zilele de naștere ale copiilor sau ale nevesti-mi. Da ce, ei știau când e ziua mea? Parcă la început se mai străduiau să îmi zică acolo un la mulți ani, și pentru asta aveau pretenții cu toții, la cadouri de ziua lor. Uite așa! Eu nu țineam minte și nu le luam nimic... Să-i fac în necaz nevesti-mi, acritura, și să îi văd pe cei doi plozi răzgâiați smiorcăindu-se. Prea îi învățase să se poarte urât cu mine. Cred că m-aș simți deprimat dacă aș face socoteala anilor, pentru că au trecut destui. Au lăsat urme nemernicii. Al naibii timp! Își ia masa zilnică din trupul meu. La început a fost mai frugală; a apărut pe ici pe colo, pe la coada ochilor, pe la colțurile gurii și pe frunte, mai ales pe frunte, câte o urmă: un șănțuleț, două. Dar cum foamea vine mâncând, spune proverbul, și foamea hoțului ăstuia, crește. Așa că a mușcat mai mult, mai cu poftă. A tras pielea de pe obraji alungindu-i ca două pungi de hârciog. A ghemotocit-o pe lângă ochi ca pe o hârtie din care a supt bomboana. A tras și din păr cât a putut. Din firele pe care nu a reușit să le smulgă a furat culoarea. Vocea a căpătat o nuanță caracteristică, ca o ștampilă sonoră pe care ți-a pus-o ca să se cunoască până și la telefon că-i aparții de multă vreme. Nu, nu mai ești al tău. Nu mai ai nimic. Nimic, nimic!

Sună telefonul! Cine-și poate aminti despre mine ceeace nici eu nu-mi amintesc? Oare azi împlinesc niște ani? Poate că nu astăzi. Poate mâine, sau luna viitoare; sau luna care vine după luna viitoare...
Probabil cel care sună a greșit numărul... Sau poate vrea ceva! Dar ce mai poate să vrea cineva de la mine? Toată lumea știe că nu mai am nimic de dat. S-a dat tot. S-a închis magazinul de vechituri. Au rămas doar amintirile; dar de ele nu mă despart. Deși câte o dată nici măcar eu nu le mai vreau. Mă deprimă. Așa că gata. Gata!

Sună telefonul! Stăruie. N-am să răspund. De ce aș răspunde? Sunt un melc în cochilie; am tras căpăcelul, sunt la iernat. O lungă hibernare. Va fi tot mai rece se anunță, iarna asta. Timpul? Timpul va consuma încet, pe îndelete, în liniște tot ce trebuie să consume... până la sfârșit; când el însuși va deveni o cochilie pentru o amintire. O amintire care nu va dura mai mult de o generație, poate două. Asta în cazul în care ai urmași cărora bineînțeles le-ai lăsat ceva pentru care merită să te pomenească. De bine, dacă le lași multă avere. De rău, dacă strămoșii tăi ți-au lăsat ție avere, pe care ai tocat-o toată, fără să te mai gândești și la ei. Da ce, să-și facă singuri avere. De ce să o primească de-a gata. Ai primit-o tu, norocul tău. Poți să le lași și vre-o boală genetică pe care ai moștenit-o și tu, de la careva dintre rubedeniile tale. Dar eu n-am ce să las și cui să las. Mai bine!

Sună telefonul! Din nou? Voi merge totuși să răspund. Dacă a greșit numărul careva, măcar să știe, să nu mai sune degeaba. Poate are ceva important de anunțat, cuiva important pentru el. Poate are nevoie urgentă de ajutor, poate se teme că cineva drag lui, are nevoie de ajutor. Sau poate pur și simplu vrea să știe dacă cineva mai trăiește. De ce? Asta-i treaba lui. Poate este un nepot ce vrea să afle când are șansa să se mute în casa ta, în cazul în care ești pe aproape de ducă. Poate să fie fosta nevastă, care vrea să verifice dacă te-a ajuns blestemul aruncat cândva. Când? Când a plecat. De ce să-ți fi mers ție bine, dacă ei i-a mers rău. Și câte și mai câte... O iubită din tinerețe pe care deși o iubeai, chiar o iubeai, totuși ai părăsit-o. Pentru ce? Acum ți se pare o prostie. Atunci ți se părea important. Tu erai tânăr și aveai mare nevoie de bani. Dar când nu ai avut tu nevoie de bani? Așa că trebuie să recunoști: ai fost slab. Te-ai lăsat cumpărat. Și ăsta a fost doar începutul... Halal avocat.
- Alo.., aloo, alo! Deja închisese când am răspuns. Mai bine. Așa pot crede că cineva a vrut să îmi ureze mie, la mulți ani. Cine? Cineva. Nu contează cine. Poate cineva și-a mai amintit de mine. Poate cineva singur, ca și mine. Singurătatea este urâtă pentru că tu cu tine, te plictisești. Te poți plictisi și în compania altora. Pot spune asta ca o consolare. Ce noutăți, ce lucruri pe care nu le știi și care sunt interesante îți poți spune tu, ție? Nimic. Și dacă nimic nu e nou, apare plitiseala... Poți să pleci să te plimbi prin oraș; să privești la alții, să asiști și să surprinzi crâmpeie din viața lor. Dar cât poți să colinzi în propria tăcere, ca să poți auzi sgomotele vieții celorlalți? Obosești curând și te întorci, încercând să înjghebezi vre-o conversație cu careva în troleibus. Dar nimeni nu are chef de tine. Ba te mai și repede vre-unul: „tataiee.., mai taci naiba din gură, că ne doare capul”. Ajungi din nou acasă, și o dată închisă ușa după tine, realizezi că de fapt lumea de afară ți-a închis ușa în nas. Și din nou simți cât ești de singur și cât de mult ți-ai dori alături prezența cuiva. A cuiva ce ți-a fost drag, care avea răbdare să te asculte, care ar fi avut grijă de tine.

Deschizi televizorul căutând ceva care să-ți capteze atenția. Vrei ceva la timpul prezent. O transmisiune în direct care să-ți creeze iluzia că participi și tu alături de alții, nu are importanță la ce, dar ești și tu împreună cu ei, nu ești singur doar tu cu tine. Și filmele sunt bune: te proiectează în alt loc, și în altul, și în altă poveste, care nu e a ta, dar e frumoasă și te simți bine acolo, printre personaje, visând în umbra celui fericit. Dacă nu găsești nimic interesant pentru tine la televizor și nu mai ai nici o carte bună prin preajmă, căci ai citit tot ce se putea citi, și nici nu mai ai chef de altfel, de lectură, îți încerci norocul printre amintiri. Dar te deprimă și mai mult... De fapt constați că ești un sac cenușiu plin cu gânduri cenușii, încâlcite ca lâna proaspăt tunsă de pe o oaie murdară de noroi și plină de scaieți. E greu să apuci un fir să îl întinzi, dacă lâna a mai fost și plouată. Așa că e greu să torci un gând coerent, proaspăt cu oarecare șansă de concretizare în ceva acceptabil și mai ales posibil. Din privirile îngăduitor absente ale celorlalți, ca și din propria ta intuiție, înțelegi că speranțele tale de viitor sunt vise fără obiect. Viitorul tău este acest sac cenușiu plin cu gânduri, ce-și târșie picioarele pe podea în lungul drum către baie. Apoi aprinderea comutatorului cu grijă, ca și cum nu ai vrea să deranjezi pe cineva, deși în afară de tine nu mai este nimeni în casă. Acolo, în deplină intimitate, să tragi apa după viața ta, considerând a fi singurul gest pe care îl merită. Ai dorii profund să dai foc la tot: trecut, prezent și mai ales viitor. De ce la viitor? Pentru că știi că vei asista neputincios la implozia propriului trup și firește a minții. Mintea se va coborî în sine până la nivelul copilăriei mai întâi. Apoi, mai departe până la dispariția completă. Trupul se va strânge și el ca un fruct uscat și afumat până ce va deveni o disgrațioasă mumie, încă vie. Sau poate se va umfla, după caz, ca o larvă de insectă oribilă prin gigantescul ei. În ambele cazuri imaginea constituie pentru privitor un veritabil coșmar. O pedeapsă pentru orgoliu și vanitate? Am fost făcuți din țărână și ca țărâna am trăit: fie uscată de ură și invidie, fie mocirlă de patimi. Și uite așa ne vom întoarce în țărâna pe care o merităm.
Faptul că mintea ni se evaporă ca apa la foc, este probabil un semn de milă: să nu mai vedem cum am ajuns, întru-cât pentru noi tot nu mai contează. Dar pentru cei ce văd, să înțeleagă dacă pot.

Poate pe un piroman îl fascinează focul pentru că își vede viața acolo cum arde. Își vede trecutul cu greșelile pe care nu și le va ierta cu adevărat niciodată. Prezentul în care este profund nefericit, și un viitor fără viitor. Ce rămâne? Decât ca focul care îți arde inima să țâșnească afară, și să arate dimensiunea durerii tale. Precum și o speranță deșartă că așa vei scăpa de suferințe.

Ce este ciudat este faptul că deși ai vrea să se termine totul mai repede, cu cât te apropii mai mult de final, cu atât o teamă necontrolabilă te cuprinde. Ai senzația că simți în nări respirația puturoasă a morții. Apoi te gândești că poate să fie a ta. Și respirația ta miroase a putreziciune. Te gândești că moartea a pătruns deja în tine, și te mai ține, împotriva dorinței tale raționale, doar voința absurdă și necontrolabilă pe care o ai, de a trăi. Vrei să trăiești în continuare. Oricum numai să mai trăiești puțin. Să mai vezi soarele, chiar dacă de la fereastră. Să mai auzi sgomotul lumii, fie el și numai de la televizor. Să mai speri că va veni cineva drag să te vadă.
Decât asemenea gânduri, ia mai bine să iasă el afară și să meargă, cât mai poate, la o agenție de pelerinaje. Să afle dacă se mai organizează ceva, pe undeva, la un preț rezonabil, firește. Ar fi un motiv să mai vorbească cu cineva. Discuțiile cu el însuși au reușit să îl deprime și să îl plictisească.
(Va urma)

.  | index








 
shim Casa Literaturii, poeziei şi culturii. Scrie şi savurează articole, eseuri, proză, poezie clasică şi concursuri. shim
shim
poezii  Căutare  Agonia - Ateliere Artistice  

Reproducerea oricăror materiale din site fără permisiunea noastră este strict interzisă.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net

E-mail | Politică de publicare şi confidenţialitate

Top Site-uri Cultura - Join the Cultural Topsites!