agonia romana v3 |
Agonia - Ateliere Artistice | Reguli | Mission | Contact | Înscrie-te | ||||
Articol Comunităţi Concurs Eseu Multimedia Personale Poezie Presa Proză Citate Scenariu Special Tehnica Literara | ||||||
|
||||||
agonia Texte Recomandate
■ am învățat să supraviețuiesc și așa
Romanian Spell-Checker Contact |
- - -
- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - 2010-01-14 | | Căutând-o, era imposibil să nu o găsească; știa unde locuiește și i se putea aține în toate drumurile. Într-adevăr, a zărit-o pe o clipă într-o zi cu zăpușeală. Urca în tramvai și ajuta o bătrânică îndoliată să ridice un coș greu de răchită. Avea o rochie ușoară cu floricele de vară și o pălărie de paie acoperindu-i părul strâns în coc. Îi zări și chipul; era ea. În clipa aceasta de contemplare rămase țintuit fără a putea să o strige. Simțea nodul caracteristic acelor coșmaruri în care rămânea neputincios în fața pericolului de moarte. Tremura nervos; avea broboane de sudoare pe frunte și simțea nevoia să se așeze undeva. Multă vreme după plecarea tramvaiului, rămase tot țintuit și neputincios, fără glas, gata să se prăbușească. Un bătrânel amabil lăsă sacoșa jos ajutându-l să se așeze la rădăcina unui platan. Căscă repetat a slăbiciune simțind cum se înăbușă, iar ochii îi tremurau tulburați. Bătrânul îi trecu mâna peste frunte, descântându-l și scuipându-i potolit deasupra capului pe trunchiul copacului. Doar atunci, uimit de bolboroseala moșneagului, realiză că pierduse firul și, în oarba lui căutare, era pe punctul de a o pierde definitiv. Nu mai știa pentru ce o ocolise la rându-i amar de vreme și se lăsase dus în acea noapte când credea că ea o să se întoarcă. Poate că regăsind-o, având-o pentru totdeauna, nectarul nu i s-ar fi părut la fel de dulce. Ar fi găsit în ochii ei licăritul ferestrelor mamei; pe pântecele ei, văile copilăriei cu iarba și florile ei veșnic proaspete, dar în glasul ei, ar fi sunat distonant fluierul din suflet. Cunoscuse floarea și nenumăratele ascunzișuri din sufletul Măndiței. Fusese în primăvara vieții sale o lumină a așteptărilor, iar banalitatea apropierii lor era tot ceea ce-și dorise. Avu vedenia siluetei ei și își aminti alunița de pe coapsă, descoperită într-o mare a goliciunii. Își dăruise trupul ochilor lui pângăritori, arzându-i vălul pudorii sub care înflorise. Acum, își măsura mâna dreaptă dusă la cer pentru a-și potoli năvala sângelui care-i șiroia în jurul gurii. Se gândi cum laptele matern îi spălase chipul copilăriei uitând de trupul cu cicatricea de la genunchiul stâng, de buricul ca de gravidă și de loburile urechilor sub formă de petale. Totul era pierdut, încă trăind acele clipe de deplinătate, când fiecărui lucru îi asocia o savoare specială . Dulce gând la sala de așteptare, la același gust de drețe, mai întâi orbitoare, când Druțu Alini stătea în fața casei galbene mirosind a urină, câine și a flori de mușcată . Era colț în colț cu parcul, aproape de o berărie parcă afundată în pământul reavăn și înspumat de soaiele de primăvară. Prin ferestrele dinspre răsăritul pitit după câțiva arbori seculari, puteai zări formele umbrelelor albe și galbene ale terasei. Ar fi trebuit să se cațere ca atunci pe crengile bătrâne pentru a pătrunde în podul cu porumbei și viermi de mătase. Era groaznic. Știa el; se târâse după Măndița în pantaloni, cu crenguțe uscate prinse în părul mătăsos și pantofii pierduți în sânul său. Simțea și acum în coaste apăsarea tocurilor. Purta aceiași pantofi de lac până la spărtura prin care pătrundeau în întunericul viermilor de mătase, ascunși sub frunzele de dud rece –cerate. În pod și-i punea iarăși în picioarele goale pentru a nu se înțepa în oasele de porumbei morți pârâind ca nucile prea coapte. Șolnicul era la ușă; era un vânzător de usturoi pus în calea celor care intrau în casă, mărunțel, cocoșat și uns cu mujdei. Rumega lumina apusului după ce-și golise buzunarele de sâmburii de dovleac. Lângă el, pe o platformă ordonată de sticle de bere, ședea nesigur Copilul cu misiunea ingrată de a purta în spate toți cheflii care doreau să facă un tur prin parcul pustiu. Pentru acest unic mod de a munci primea bani, semințe, mere stafidite sau viermănoase și câte o gură din gulerul de spumă al halbelor celor care îl cunoșteau. Când nu-l cotonogea bătrânul, era fericit să-și piardă timpul hrănind două broaște, ținute într-un borcan imens, cu fluturi timpurii, apoi cu fluturi de otavă, cosași și greieri. Deseori le cânta din goarna sa pițigăiată. Acum se făcuse mic lângă scaunul improvizat dintr-un trepied de aparat foto și, cu-n cățel de usturoi legat cu firul smuls de la pulpana hainei sale, necăjea broaștele mereu flămânde, făcându-le să se izbească de pereții borcanului. Nu râdea și nu putea vorbi. În schimb, pierdea tot timpul limba din gură. Pentru asta Șolnicul, cu cel mai hotărât și mai subțire glas, își lua angajamentul să i-o taie. Sperând să treacă repede de ei, Druțu cumpără fără rost trei grămăjoare de usturoi. Îndesându-și căpățânile vineții în buzunar peste batistă și punga de caramele, încercă să intre. Fu oprit . Copilul se postă în ușă, iar Șolnicul, numărând în gând grămăjoarele rămase, declară subțire : - Ar fi bine să nu mergeți așa … prin scârnă. Vă cunosc io …. da, drumul prin pod, dar odată și-odată tot se plătește intrarea. Îl îndemnă pe Copil să se pregătească. Ascultător, vlăjganul își trecu toarta de sârmă a borcanului prin cap, își suflecă tacticos pantalonii până peste genunchii ca două noduri imense și, îndepărtându-și brațele de corp, îl așteptă pe Druțu să-i sară în spinare. Rânjea știrb peste umăr. -Urcați domnule, râse Șolnicul cu glas de copil, nu costă decât punga de caramele care sunt sigur că o aveți în buzunar, i se ivește colțul inconfundabil. Nu n-o mai ascundeți, e prea târziu! Vă dă tata și-un bici făcut dintr-o cunună de usturoi, o plătiți la plecare . Câteodată știu să fiu și politicos, nu-i așa ? Copilul îi întoarse un zâmbet felin, de parcă astfel de cuvinte-cosași cu picioare lungi, având la capăt clame pentru prins părul fetelor prostuțe, i-ar fi părăsit lui gura mestecând usturoi și caramele. -Intrați odată, Dom-le, casa galbenă și proprietăreasa își fac reclama cel mai bine prin mine, dar nu se recunoaște. Tocmai s-a eliberat un apartament . Parcă n-ar fi fost casa în care locuia Măndița; făcută din coji de lămâie, avea interiorul dominat de un hol-capcană lung și întunecos, prevăzut la mijloc cu o pereche de buzunare unde se jucau copiii și pe unde puteai scăpa furișându-te în podul cu spărtură largă pe unde pătrundea câte o bucată din azuriul cerului. „Venise” poate la un lac de mujdei, batjocorea de departe Șolnicul cu glasul de hârb stors de vlaga metalului, sau poate la mormântul maică-si . Era ceva nou; văzu moartă, în lanul de maci o bătrână cu ochi de sticlă și burtă de cal, umflată și gata să plesnească . Urcau scările; după paisprezece trepte, atâtea câte putea număra urmărind pașii Copilului, uită ce căuta aici. Copilul de cânepă înaltă se va întoarce, poate pentru hrănirea broaștelor lângă scaunul Șolnicului. Sărise într-un gol al eternității, deși, umerii vlăjganului erau puternici și alunecoși sub degetele crispate. Nu simțea urcușul sub lipăiala plăcută a picioarelor goale și străine; alți pași, altă cale spre ușa la care puteau bate toți rătăciții. Scările nu se mai terminau și numără alte paisprezece trepte. Strânse genunchii peste toracele bombat, aluneca mereu. În gând, urcase de multe ori scările astea până în holul strâmb, cu pereții negri și tablouri cu pești în acvarii. Urcase strângând o mână străină, transpirată, dar rece, aproape grețoasă, cu inelele prea mari și unghiile lungi. Un chin, cele câte paisprezece trepte numărate până să le piardă șirul . … Un chin … și mergea cu o mână de mort rece și transpirată. Sub bărbia lui, în borcanul cu toartă de sârmă și fără capac, cu pereții pudrați de pulberea cafenie de pe aripile fluturilor, se ghemuiau broaștele tăcute. Pierduse cununa de usturoi. De departe se auzi glasul Șolnicului nuanțând cântecul alămurilor din casă. -Ultima treaptă și am să cobor; nu mai suport broaștele astea sub nas, gândi cu glas tare fără a-l afecta pe Copil. Întinse mâna să atingă balustrada pe care palma rece a Măndiței o urma deseori până jos, coborând zglobie. Da, totdeauna era zglobie când începea drumul spre căsuța dominată de castanul sub care odihnea bătrână banca de piatră și de câmpul gunoaielor sub ferestrele îndoliate, drumul iubitei spre un iubit fără speranță, cu numele ales de pe o cruce . Multe ar fi fost de rumegat pentru acest drum repetat de foamea pentru o dovadă de dragoste, gânduri comune celui ghemuit într-o gură de canal și celui dat afară dintr-o bodegă puturoasă în urma unui harțag de floare ruptă. Întâlniră un om în pijama și Druțu, rușinat de postura în care se găsea, ceru zadarnic să coboare. Auzi apa trasă la un closet și fu surprins de pauza fanfarei. Panicat, strânse umerii copilului; trebuia să se întoarcă, nu mai era timp de pierdut. Nu mai dorea să fie văzut de Măndița, mai ales în postura asta stânjenitoare. Copilul îi făcu semn; ajunseseră în fața ușii ei subțiri, ușor de recunoscut după urmele afișelor de pe ea. Nerăbdător, vlăjganul își sprijini povara în perete și bătu în ușă. - Acum pot coborî ? Rostise întrebarea fără glas și, tot neauzit, ușa se deschise, dar nu era Măndița . Un semn al mâinii; da, asta era, un simplu gest și reuși să coboare. -O caut pe Măndița! Vorbele îi erau tot mai brutale. -S-a mutat, răspunse laconic cea care deschise, o fată trupeșă, dar astmatică, mirosind a usturoi. Instinctiv, Druțu își pipăi buzunarul. Copilul, ca unul de-ai casei, se îndreptă direct spre bucătărie să caute ceva de mâncare. El rămase sprijinit de ușă, gata de plecare. Fata își reluă lucrul; răzuia pereții înnegriți de fum. În mijlocul camerei, pe parchet, erau evidente urmele unui început de incendiu. Se apropie de scaunul pe care ea urcase gâfâind prelung, gândind s-o sprijine. Remarcă linia corpului ei de pește relaxat în dolia unui râu năvalnic. Părea că totul pornește din coapse și brusc, nu-și mai aminti chipul ei. Copilul se făcea auzit în bucătărie, iar în baie răsuna cu ecou un cântec de jale, alt cântec decât cel al fanfarei întrerupt de puțină vreme. Ea întoarse capul simțindu-i privirea învăpăiată și râse șăgalnic de încurcătura lui. Mâinile îi erau viguroase, iar genele, înăsprindu-i ochii, contrastau cu nasul fin. Gura părea aleasă la nimereală față de bărbia ce încheia fermecător curbele feței ovale. Suflarea ei îndreptată spre o șuviță rebelă îl trezi din contemplare. Nu se mulțumi doar s-o compare cu Măndița. O imploră să-i dea dezlegare să o alinte cu numele iubitei lui și să-i permită reînnodarea ițelor amorului pierdut. Ea, „Măndița”, îl privea rece parcă din spatele unei măști. Apăru și Copilul mâncând ciocolată și, darnic, rupse fiecăruia câte o bucățică. Ea se apără într-o vorbărie densă ca fumul de mahorcă și-l îndemnă pe Copil să-și sufle nasul. Era ceva grav în situația ei: soția unui poștaș se blocase în baie și amenința că nu va ieși de acolo vie. Umbla goală, plângea și făcea baloane de săpun. Explicațiile ei durau. Sosi și poștașul, iar Druțu se despărți de noua Măndiță cu inima ușoară ca de o veche cunoștință. Se gândea cum să-l ocolească pe Șolnic la ieșirea din casa galbenă, cu umbrele plecărilor însemnate pe ziduri. Se arătă iarăși omul în pijamale și-l trase într-o încăpere imensă, chiar unde erau adunate toate instrumentele de suflat din oraș. Suflătorii erau în pauză; își ștergeau gâturile îngroșate, din care ieșeau sunetele iscusite ale marșurilor funebre cerute de cineva ascuns după o draperie groasă. Femeile cântăreților se ocupau de băutura acestora și vinul curgea neîncetat parcă din polobocul fără fund al bucuriei lor. I se șopti la ureche: „Vezi omul acela amărât de lângă perdea? E pețitorul de azi al proprietăresei, el mi-a cerut să te chem. E un prefăcut, dar spune că te cunoaște și , să nu te miri când îți spun că aici s-a discutat aproape numai despre tine. Chiar și proprietăreasa a dat glas unei povești minunate cu tine și Măndița care nu te iubește. Maică-sa stă într-un spital, iar ea o așteaptă goală goluță într-un balcon, biciuită de rufele întinse la uscat. -Îl știu, sfârși Druțu sec, temându-se de vorba lungă a omului în pijama. |
index
|
||||||||
Casa Literaturii, poeziei şi culturii. Scrie şi savurează articole, eseuri, proză, poezie clasică şi concursuri. | |||||||||
Reproducerea oricăror materiale din site fără permisiunea noastră este strict interzisă.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net
E-mail | Politică de publicare şi confidenţialitate