agonia
romana

v3
 

Agonia - Ateliere Artistice | Reguli | Mission Contact | Înscrie-te
poezii poezii poezii poezii poezii
poezii
armana Poezii, Poezie deutsch Poezii, Poezie english Poezii, Poezie espanol Poezii, Poezie francais Poezii, Poezie italiano Poezii, Poezie japanese Poezii, Poezie portugues Poezii, Poezie romana Poezii, Poezie russkaia Poezii, Poezie

Articol Comunităţi Concurs Eseu Multimedia Personale Poezie Presa Proză Citate Scenariu Special Tehnica Literara

Poezii Romnesti - Romanian Poetry

poezii


 
Texte de acelaşi autor


Traduceri ale acestui text
0

 Comentariile membrilor


print e-mail
Vizionări: 1500 .



În obrazul meu ninsese proaspăt
proză [ ]

- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - -
de [Nora Argeșanu ]

2010-01-21  |     | 



Într-o toamnă, un orășel călătorește într-un oraș. În acea zi, și străzile și bulevardul cu tei și-au făcut cuferele și au încuiat. Cheia au pus-o în buzunarul hainei. În buzunarul hainei de la piept cu fermoar. Când am plecat de-acasă, din mersul autobuzului, îmi părea că pământul fuge de mine. Că dă roată. Îmi părea că mă rotesc în jurul unui punct fix. Era ca și când aș călători pe circumferința unui cerc. Din fotografiile primite mai târziu pe autobuz, în timpul borcaniadei, se auzeau câinii lătrând, claxonul de la ora șase și jumătate dimineața – un șofer claxona de fiecare dată când trecea prin fața blocului nostru, ca să ne trezească- și uzina de la ora trei și jumătate. Felinarele de pe pod parcă voiau să-și dea mâna. Priveau șoseaua, apoi în gârlă în timp ce-și făceau cuferele. Pietrele și trotuarele deveniseră transparente, ca și gândurile mele. Mă pieptănam, ca și când îmi pieptănam gândurile și le așezam pe fiecare la locul lor, în mănunchiuri apoi în cozi. Copacii de pe marginea drumului nu știau nici ei de ce merg de-a lungul șoselei. Se lăsau să fie lăsați în urmă.Autobuzul nu mai mirosea a stână. Mirosea a despărțire. Perdeluțele de la geamuri zvâcneau. Trebuia să-mi liniștesc cumva amintirile. Începui să plâng. Acum amintirile erau mulțumite.
Mulți oameni de la oraș își piaptănă părul și își trec mâinile peste ținutul din obraji. Acolo arșița, caprele, duzii și câinele legat cu lanț de un gard de sârmă își fac drum de sub un strat de asfalt și dintre blocurile mai înalte decât porumbiștile satului.
Șapte trepte lucioase. Erau proaspăt spălate. Un coridor. Un telefon cu fise. Alte trepte. Camera este la ultimul etaj, adică la patru. 82. Un alt pătrat cu cremon; are patru paturi.
Niște chiftele prăjite se lăfăie singure pe o farfurie. O bucată de pâine tăiată felii. Un borcănel de muștar, care ocupase înainte postul de borcănel cu ardei iuți. Dintr-o altă farfurie se uitau cu pizmă niște sarmale aburinde. Am început să plâng. Nu știam unde aveau să rămână cei cinci ani. Vor fi în mine sau vor fi lăsați în tramvaiul o sută unu, în troleibuz, sau în rochiile de împrumut. Aneta nu plânse. Autobuzul îl cunoaște pe tata. Tata plecă. Din cămașa lui crește copilul de ieri. Blond, cu părul tuns crenelat pe fruntea lată și pe urechi, lângă un frate mai mare. În costume și desculți. Bunica uitase să le dea teneșii. Bunica mea a trăit mai mult decât ea cu șase ani. Bunica mea trăiește și azi. Când moare cineva, mintea i se încuibează în obiectele care i-au aparținut. Apoi în fotografii; asta dacă i-ai vândut casa și obiectele. Și obiectele încep de atunci o altă viață. O viață de extremități de suflete prelungite. Apoi ele trăiesc în noi. Fiecărui obiect îi corespunde un soldat care bate pas de defilare. Soldatul mortului. Soldatul nu se odihnește niciodată. Te așteaptă bătând mereu pas de defilare. Între cele două urechi se aude veșnic un pas de defilare. Pasul pare a urca din viscerele pământului. Dacă l-ai iubit pe mort, soldatul lui îți apare în vis. Lui nu-i mai e frică niciodată. E mândru. Dacă i-ai vândut casa mortului, fotografiile în care apare chipul său se răzbună. Atunci soldatul mortului nu te mai privește. El bate pas de defilare cu spatele la tine. Soldatul mortului îți apare în vis și te ceartă. Tata a fost plecat de-acasă ca să mă zămislească pe mine și pe frații mele. Acum e strigat noaptea de porumbiștea din lotul personal din spatele casei, de bătătura animalelor, de râul de sub cerul liber. Noaptea, cerul își mușcă mâinile prin crengile copacilor. Le mănâncă umbrele. Noaptea e neagră și negrul niciodată nu e sigur. Negrul conține totdeauna o umbră. Bunicii îl strigă uneori pe tata să-i învelească. Uneori îi aud și eu. Soldații bunicilor îi zâmbesc lui tata. Am fost nevoită să cresc în dauna fricii și o dată cu valul decretat de un perete cu frunte lată. La școală, mânecile mi-au purtat spre casă urmele de băț sub șorțulețul albastru-cerneală. M-am tot gândit de ce se numește albastru-cerneală. Pentru că petele de cerneală albastră nu se vedeau pe șorțul meu când îmi ștergeam stiloul. Am fost străfulgerată de dosul spatelui și amorțită din cap până-n picioare.
Când intri în pătratul cu cremon numărul 82, ochii trădează. În negrul lor se proiectează de undeva, de departe, o pajiște, oile și caprele pe pajiște, duzii din spatele curții. Pălăria spânzură atârnată de cer; genunchiul sprijină pământul. Râsul vine de departe. Am simțit în gât cerul. Noaptea foșnea în capul meu. Foșnea între urechile mele, sub păr. Aș fi putut vorbi cu ea, dar n-am vrut s-o sperii pe Aneta. Când m-am întors spre fereastră, peisajul devenise transparent. Ușa era altfel. Am tresărit, deși nu dormisem. Sau poate doar avusesem această impresie. Am tresărit ca trezită din somn. Am avut brusc în fața ochilor o imagine în care urcam în lift. Noi locuim la etajul șapte. Liftul urcă. Trece de etajul șapte, apoi de opt. Trece și de ultimul etaj, adică de zece. În somn mă liniștesc brusc. Îmi spun că nu mai există turela blocului și deci liftul are să se orească negreșit. Acolo există o uscătorie. Băieții din gașca de la bloc, și-au făcut o sală a lor. De sport, spun ei. Acolo le duc pe fete. Le arată camera. Apoi patul. Fac sport pe o saltea murdară roșie. O muscă merge pe o pată de grăsime veche. Cineva mi-a spus că miroase a cartofi prăjiți. Mirosul de prăjit intră în haine, se cuibărește în fiecare por al varului de pe pereți. Se luptă cu porii. După trei zile, porul iese învingător. Mirosul trăiește apoi în haine, în ochii pisicii care trece zilnic pe acolo și pe ușile liftului. Tot orașul află la un moment dat că acolo miroase a cartofi prăjiți. Vine și a doua muscă. Muștele sunt irizarea mizeriei.Și manipularea. În vis, liftul trece de turela blocului. Iese prin acoperiș. Eu sunt singură în lift. Zbor printre resturi de lift. Cad brusc în pat, ca din cer, trezindu-mă. Acoperișul pătrat al blocului nu e decât o margine de cer.
În fiecare an pe bloc vin muncitori. Au suluri mari de carton asfaltat. E negru. Când vin muncitorii trei zile iese fum din bloc. Fumul e negru, gros și necăcois. E fum de la cazanul cu smoală. Mâncăm plăcinte cu smoală trei zile și cartofi prăjiți cu smoală. Smoala e topită în butoaie metalice la foc de lemne. Muncitorii lipesc apoi fâșii de carton pe bloc. Ca să nu plouă dedesubt. Dar dedesubt plouă. Plouă și atât. Dedesubt e alimentara. Coada la alimentară se face afară. La coadă nu stai, reziști. La coadă reziști dacă poți. Ca să nu te împingă și să te scoată afară din rând. Rândul e al tău. Acolo îți faci cunoștințe. Cunoștințe de coadă cum ar fi cunoștințe de la bloc sau de la facultate. Când carnea ajunge în alimentară, coada se face afară. Coada e groasă, de câte patru cinci persoane în șir orizontal. Unii se furișează mai în față. Se bagă în față. Ca și când ar vrea să-ți ia fața și să plece cu ea undeva. Sunt înjurați de biserica mamei lor. Biserica e de vină. Sunt înjurați în gând. Coada înghite înjurături despre mama bisericii tuturor lucrurilor. Mama bisericii e cea mai bătrână. Are și tată. Ei au născut toate bisericile. Biserica trage clopotele în coadă și înjurăturile moaie genunchii tuturor. Sunt aspre. De ură. Timpanele se aprind. Găurile din guri se închid prin dinți. Înjurăturile aprind timpanele și se ridică din stomac în gât. Coada se ridică. Stă în gâtul tuturor. În timpanele tututror. Frica este cea mai bună prietenă a cozii. Strânge în prietenie mâinile ocupate de plase. Mânile trag cu forță nervoasă ce iese prin ochi plase de fâș dintre trupurile împletite în coadă. La coadă nu se stă. La coadă te bucuri că apuci. La coadă aștepți. Lași plasa cu câteva zile înainte. Cu două pietre transparente înăuntru. Pietrele de la coadă se cunosc între ele. Sunt mereu aceleași. Pe pietre scrie numărul tău personal. Și numele tău. Numele tău se răsfrânge în pietre. Pe o cartelă. Coada e prinsă de cer. Acoperișul blocului nu e decât o traversă de carton lipită cu smoală topită de cer. Orașul întreg atârnă de cer spânzurând de cozi.
Părinții își trimit copiii la coadă. Nu se știe de ce. Poate de rușine că în frigider vântul s-a încuibat pe sertare. Cel mai mic dintre copii ajunge primul la coadă. Nu poți apuca decât o singură dată. Foamea îți ajunge în burtă. Îți ronțăie burta. De la coadă ieși transpirat și cu părul vâlvoi. Ești privit cu invidie că ai apucat și că vei da afară vântul de pe sertarele de la etaj. SE aud înjurături despre biserica tuturor puilor morți în tacâmuri. Înjurăturile sunt scuipate în colțul gurii. În ele se concentrează coada. Un scuipat în ochii cerului. Scuipatul e vechi. Puroiat. Și sudalama pute. Totul în jur pute. Sudălmile nu mai sunt suficiente. Coada se despletește. Scuipatul devine flegmă. Coada năvălește peste vânzătoarele care au dosit puii din tacâmuri pentru vânzătoarele de ciorapi și detergenți sau margarină. Din geamurile alimentarei nu mai răsar halatele albe până la piept ca apoi să se coloreze în roșu. Pungile cu tacâmuri din lăzi sprijină acum cioburile de geam. Ele nu se taie în cioburi. Sunt prieteni. Se cunosc de data trecută. La coadă niciodată nu plouă. Plouă doar în alimentară. Soarele arde sau dacă nu, ninge la coadă. Pentru că nu se face coadă decât de două ori pe an. O dată vara și o dată iarna, de Crăciun. În rest, sudălmile bat în tâmple și în ceafă pe bulevarde și parcuri și în mai multe pătrate cu cremon. Frica e pe perete, într-o buclă de pe o frunte lată. Atârnă de pietre. Se oglindește în pietre. În albul ochilor. Adânc. Noaptea se furișează pe sub pleoape. Printre gene care păzesc negrul ochiului. Pândesc frica și o antrenează. Frica te vede de departe.
În pătratul cu patru paturi vedeam oile cu picioarele în ulcica cu apă de pe poiana din spatele casei bunicilor; le vedeam corpurile lor de porumb copt care umblau cu cărțile atârnându-le de coada lungă. Doreau să învețe să se facă și ele profesoare ca să umble cu unghiile vopsite în roșu. Nu puteam păstra singură oile în cap. În fața ochilor oilor am învățat să citesc în capul meu. Apoi totul s-a mutat într-un orășel. Elemenții reci ai caloriferului erau ascultătorii și apoi elevii pe care îi mustram amenințându-i cu rigla de treizeci de centimetri transparenți. Puterea exemplului negativ. În onduleurile de sub frunte găseam tot ce-mi ascunsesem. Vorbeam singură. Cântam. Era ca un exercițiu, ca și când, dacă spui cu voce nu-ți mai e frică de gânduri. Le înfrunți. Cuvântul e ca o baionetă bine ascuțită pentru gând. Gândul e un gol de aer care se plimbă prin viscerele creierului. Creierul seamănă cu un miez de nucă. Dacă înțepi gândul, iese la suprafață, se sparge. Se sperie și se sparge. Uneori mi-e frică de gânduri și tac. Mi-e frică de mine. Și tac. Tăcerea uneori e fricoasă și proastă. O oaie urma să-și schimbe culoarea. Sau poate două. Devenea neagră. Nu mai știu care dintre oi eram eu.
La următorul Crăciun autobuzul ne cunoștea și pe noi. Perdeluțele nu mai zvâcneau. Orășelul din obrajii noștri venea acasă. Aneta nu mi-a adresat niciun cuvânt tot drumul. Ningea. În pragul pătratului cu cremon, propozițiile Anetei se lăsau rostite cu gura. Ne-au plesnit în față. Curgeau. Nimeni nu mă asculta. Propozițiile ei se înscriu în memoria colectivă a dulapului, a peretului cu oameni negri de pe pod. Apoi propozițiile au tăcut. Tăcerea e manipulare. Tăcerea strălucea cărată în obrajii pătratului cu cremon de un drum de trei ore pe autobuz. Negrul ochilor pica mare pe obrazul meu. În obrazul meu ninsese proaspăt. Prima zăpadă. Eu nu tăceam în timp ce vorbem. Aneta tăcea uneori în timp ce vorbea. Le-am povestit despre tactul asurzitor bătut de bocancul atârnat de limba Anetei în găvanele ochilor lor devenite prea mici și în hăurile urechilor lor. Bocancul era mare, lustruit, de ceva timp, cu rizuri pe talpă. Bocancul se urca mândru pe perete direct pe ascultători. Peretele era drept. Tăcerea se organiza în haită. Bocancul se poticni de icoana Maicii Domnului adusă de tata de la țară. Din ochii ei răsăreau poiana, oile cu picioarele în ulcica cu apă, via, pâinea în țest mânjită cu roșie proaspătă de o mână blândă și Tarzan câinele dus de bicicletă departe, înainte de cântatul cocoșilor. Bocancul era acum soldatul camerei. Rizurile înghețau în prima zăpadă.
Propozițiile Anetei erau ca și planurile. Planuri care se potrivesc în gânduri, dar nu și în pătrat. Când vreau să le vorbesc, ele se lăfăie muzical în urechile ascultătorilor. Propozițiile ei trâmbițează. Afară e noapte. E iarnă.Propozițiile tăcură din nou. Tăcerea privea roată acum, în gol. Se lipi puternic de interiorul pătratului. Nu mai râdea de mine. Nici de lacrimile mele. Nici de ale mamei. Nici de fuga mea de-acasă de trei minute, până la tomberonul de pe etaj. Nici de greutatea din pieptul întins pe pat al tatălui meu. Era atâta liniște între perne și covoare încât auzeai respirația traversând încoace și încolo. Toată casa. Mi-am strâns degetele de la picioare. Spre interior. În ghetele nedescălțate de mai bine de jumătate de zi mă ardeau tălpile. Tulpinile mușcatelor despuiate de la fereastră se transformă în tulpini de zmeu cu buzduganul scos. Mă împungeau între coaste. Tăcerea și manipularea se reorganizează. Strâng rândurile. Devin lideri legitimi. Se pregătesc de un drum lung în ani. Își înnoadă strâns șireturile. Mie îmi aduceau flori de ceară.
Peste vreo două zile veni preotul la noi în casă. Să facă sfeștanie cu patrafirul peste capetele noastre. Tăcerea și manipularea își zgâiau ochii pe sub patrafir și rânjeau diabolic. Îmi puseseră crucea de piatră. Nimeni nu a plâns la mormântul meu. Nimeni nu a aprins o lumânare ca oamenii negri sa iasă din casă. Toți am tăcut. Tăcerea e un sentiment care roade pe dinăuntru. Ca o carie. O carie care e lăsată să trăiască. Tăcerea e un sentiment în sine. E normal. Când lucrurile o iau razna, cuvintele se prăvălesc în ele însele. În haos. Tăcerea este haos.
Într-o zi, și-au lipit obrazul de poza mea de pe piatra funerară. Întâlnirea promisă avea să capete valabilitate. Pe piatra mea funerară stă gravată și azi acea zi cărată clipă de clipă. În obrazul meu stă înfiptă și azi piatra mea funerară la magazin, în tramvai, pe străzile luate în picioare și apoi în spate, la duș. E grea. Telefoanele de azi atârnă de gânduriele mele ca și când decembrie, din acea vacanță de iarnă nu ar exista. Fiecare iarnă crește acum altfel. Fiecare vară e spintecată altfel. Pe fiecare clipă care îmi cară piatra funerară o spintec altfel. Cu toții purtăm ramuri de tei. Unele poartă flori. Unele miros a miere.


.  | index








 
shim Casa Literaturii, poeziei şi culturii. Scrie şi savurează articole, eseuri, proză, poezie clasică şi concursuri. shim
shim
poezii  Căutare  Agonia - Ateliere Artistice  

Reproducerea oricăror materiale din site fără permisiunea noastră este strict interzisă.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net

E-mail | Politică de publicare şi confidenţialitate

Top Site-uri Cultura - Join the Cultural Topsites!